Eufrosina din Alexandria: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Pagină nouă: Cuvioasa '''Eufrosina''' a fost o monahie cu viață sfântă care a trăit în secolul al V-lea în Egipt. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 2...)
(Nicio diferență)

Versiunea de la data 11 iunie 2021 22:05

Cuvioasa Eufrosina a fost o monahie cu viață sfântă care a trăit în secolul al V-lea în Egipt. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 25 septembrie.

Viața

Sfânta Eufrosina era din Alexandria (Egipt) și a trăit pe timpul împăratului Teodosie al II-lea (408-450). Era fata lui Pafnutie, un egiptean foarte bogat. Iar când a ajuns la vârsta de optsprezece ani, tatăl său a logodit-o împotriva voinței sale cu un alt tânăr bogat. Dar cum ea dorea să fie mireasa lui Hristos, a fugit pe ascuns din casa părintească, tunzându-se scurt, îmbrăcând haine bărbătești, dându-se drept un eunuc împărătesc pe nume Smarald în loc de Eufrosina. Și părăsind ea lucrurile veselitoare ale lumii și deșertăciunea și slava vieții acesteia, și fiind ea iubitoare de viețuirea monahicească, a mers la o mănăstire de bărbați, arătându-se ca un famen împărătesc, și acolo se nevoia cu multe nevoințe și osteneli și cu rugăciuni neîncetate, până când și-a uscat cu totul trupul său gingaș femeiesc, așa fel, încât toți frații mănăstirii se spăimântau și se minunau, văzând pătimirea ei. Și cu adevărat era un lucru minunat, să vadă cineva o femeie frumoasă, locuind în mijlocul monahilor. Prin urmare așa a putut a străluci în mijlocul bărbaților cu virtuțile, precum și piatra cea scumpă smaraldul strălucește în mijlocul celorlalte pietre. Cu adevărat smarald s-a arătat fericita aceasta Eufrosina, rămânând necunoscută, nu un an sau doi sau trei, ci vreme de treizeci și opt de ani încheiați, adică până la sfârșitul vieții sale.

Căci numai la sfârșitul vieții sale s-a arătat cum că era femeie, și nu bărbat. Pafnutie, tatăl ei, a mers odată la mănăstire, pe timpul în care era să moară cuvioasa. Și văzându-l ea, a zis către dânsul cuvântul acesta cel mai de pe urmă: "O, tată!" Și așa și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, bucurându-se și veselindu-se de bunătățile ce avea să le dobândească pentru nevoințele și ostenelile sale.

Tatăl ei auzind cuvântul acesta, s-a spăimântat, pentru bucuria cea peste măsură ce a luat, că s-a învrednicit a vedea pe fiica sa, și a căzut la pământ ca un mort. Și ce alt dar se cuvenea să pătimească, în timp ce a auzit acest cuvânt făcător de bucurie? A lăsat el patria și lumea și cele din lume, și luând în sufletul său asemenea râvnă și dorință a pustniceștilor nevoințe ale fiicei sale, s-a făcut și el monah. Pentru aceasta s-a arătat moștenitor, atât al locului cum și al chipului, mănăstirii, și al virtuților fiicei sale. Ca un tată al acestui fel de copil evlavios, bucurându-se și veselindu-se, s-a mutat la Domnul.

Surse