Eufimia din Calcedon

La acest articol se lucrează chiar în acest moment! Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Sfânta, slăvita, Marea Muceniţă Eufimia din Calcedon (gr. Ευφημία), numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuieşte minunea săvârşită de ea la Sinodul de la Calcedon (451).

Viața

Sfânta Eufimia a trăit în vremea domniei împăratului Diocleţian (284-305 d. Hr.) S-a născut în oraşul Calcedon (azi districtul Kadikoy, în Istanbul, Turcia) din părinţi creştini, Filofron (Philophronos) şi Teodosia, într-o familie de rang senatorial. Încă din tinereţe şi-a închinat viaţa lui Hristos, stăruind în rugăciune, post şi curăţie.

Proconsulul provinciei Asia, care era şi guvernator al Calcedonului, pe nume Priscus, supranumit Antipater a proclamat prin decret o zi de sărbătoare în cinstea zeului păgân Marte (zeul războiului în mitologia romană), poruncind ca toţi locuitorii să se adune şi să aducă ofrande şi jertfe zeului.

Creştinii însă se fereau însă să ia parte la festivităţile păgâne şi, ascunzându-se în casele unora dintre ei, îşi petreceau vremea în rugăciune către adevăratul Dumnezeu. Proconsulul Priscus a poruncit atunci ca toţi creştinii din oraş să fie găsiţi şi aduşi înaintea lui ca să jerfească şi ei lui Marte. Într-o casă au fost găsiţi mai mulţi creştini laolaltă, între care şi tânăra Eufimia. Judecătorii au încercat să îi convingă, mai întâi cu vorbe bune, apoi cu ademeniri şi în cele din urmă cu ameninţări să se lepede de Hristos, însă ei au rămas statornici în credinţa lor. Au fost bătuţi cu cruzime, însă nu au primit să se lepede de Hristos.

Aflând-o pe fecioara Eufimia în mijlocul creştinilor, văzând frumuseţea şi tinereţea ei, judecătorii au scos-o din rândurile creştinilor, crezând că, lipsită de susţinerea lor, fecioara avea să cedeze şi să se lepede de credinţa ei. Însă ademenirile şi ameninţările lor nu au dat rezultat. Atunci, văzând guvernatorul că nu izbutea nimic, a condamnat-o la moarte prin tragerea pe roată . Eufimia a răbdat însă chinurile cumplite, stăruind în rugăciune. Un înger al Domnului s-a apropiat atunci şi, oprind chinurile, a ridicat-o pe fecioara Eufimia de pe cumplitul instrument de tortură, vindecându-i toate rănile, iar ea a stat, sănătoasă, înaintea judecătorilor.

Atunci aceştia, socotind că sfânta scăpase prin vrăjitorie, au poruncit ca sfânta să fie aruncată într-un cuptor încins. Doi dintre soldaţii însărcinaţi să ducă la îndeplinire sentinţa, pe nume Victor şi Sostene, au dus-o până la cuptorul de foc, însă, văzând în flăcări chipurile ameninţătoare ale unor îngeri ai Domnului, s-au cutremurat şi, refuzând să ducă la îndeplinire porunca, au crezut şi ei în Dumnezeul Eufimiei şi L-au mărturisit pe Hristos. Cei doi au fost judecaţi ceva mai târziu şi condamnaţi la moarte, primind mucenicia în numele lui Hristos.

Sfânta Eufimia a fost aruncată în foc de alţi soldaţi, însă a rămas neatinsă. Aruncată mai apoi într-o groapă plină cu ţepuşe şi cuţite ascuţite, Sfânta a scăpat şi de această dată nevătămată.

În cele din urmă, sfânta a fost condamnată să fie aruncată fiarelor sălbatice, în timpul jocurilor de circ. Sfânta Eufimia s-a rugat cu stăruinţă să se învrednicească să sufere chinuri pentru numele Domnului Hristos, însă fiarele sălbatice nu au vrut să se atingă de ea. În cele din urmă, o ursoaică a muşcat-o o dată de picior, şi, sângerând mult, Sfânta Marea Muceniţă Eufemia şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Atunci s-a produs un cutremur mare de pământ, care i-a făcut pe spectatori şi pe soldaţii care păzeau arena să fugă, iar părinţii sfintei, strecurându-se prin mulţime, au reuşit să îi ia trupul şi să îl îngroape cu cinste în apropiere de Calcedon.

După ce au încetat persecuţiile împotriva creştinilor, deasupra mormântului Sfintei s-a înălţat o mare catedrală, care avea să adăpostească mai târziu şi lucrările Sinodului al IV-lea Ecumenic din anul 451.

Minunea din timpul Sinodului Ecumenic de la Calcedon

Racla cu moaştele Sfintei Eufimia, în Biserica Patriarhală Sf. Gheorghe, Istanbul

Al Patrulea Sinod Ecumenic s-a întrunit în oraşul Calcedon în cursul lunii octombrie a anului 451. Cei 630 de delegaţi s-au adunat în biserica Sfintei Eufimia, care adăpostea moaştele sfintei. Sinodul a condamnat doctrina monofizită a lui Eutihie şi a adoptat Mărturisirea de credinţă de la Calcedon, afirmând că Iisus Hristos a fost "Om adevărat şi Dumnezeu adevărat", a doua Persoană a Sfintei Treimi, în două Firi, dumnezeiască şi omenească „neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite”.

Raportul între monofiziţi şi ortodocşi era destul de echilibrat în timpul Sinodului, aşa încât lucrările sinodale erau aprig disputate. Neputându-se ajunge la o hotărâre comună, sfântul patriarh Anatolie al Constantinopolului a propus ca Sinodul să încredinţeze hotărârea Duhului Sfânt, rugându-L să le vestească hotărârea corectă cu ajutorul prealăudatei muceniţe Eufemia. Ierarhii ortdocşi şi cei monofiziţi şi-au scris atunci Mărturisirile de credinţă pe două suluri de pergament şi le-au pecetluit cu peceţile lor. Deschizând mormântul sfintei, au aşezat amândouă Mărturisirile de credinţă, în prezenţa împăratului Marcian (450-457) pe pieptul Sfintei. Au pecetluit apoi mormântul cu pecetea imperială, şi au aşezat pază imperială la mormântul sfintei. Au petrecut cu toţii, vreme de trei zile, în post şi rugăciune, iar la sfârşitul celor trei zile, patriarhul şi împăratul au deschis mormântul, fiind de faţă toţi participanţii la Sinod. Au aflat atunci pergamentul monofiziţilor îndepărtat şi aruncat la picioarele sfintei, iar Mărturisirea ortodoxă se afla în mâna dreaptă a sfintei. În Sinaxar se arată că sfânta însăşi şi-a întins mâna, ca şi cum ar fi fost vie, şi a înmânat patriarhului Mărturisirea ortodoxă. Se spune că, după această minune, mulţi dintre participanţii la Sinod s-au încredinţat de adevărul credinţei ortodoxe, iar cei care au refuzat să se lepede de erezia lor au fost condamnaţi şi excomunicaţi de Sinod.

Această minune este relatată într-o scrisoare trimisă de Sinod Papei Leon I:

"Căci Dumnezeu a fost Cel ce a lucrat, şi biruitoarea Eufimia a încununat adunarea ca pentru nuntă, care, luând Mărturisirea noastră de credinţă, a primit-o ca pe a sa şi a înmânat-o Mirelui ei prin preaevlaviosul nostru împărat şi de Hristos iubitoarea împărăteasă, potolind strigătele împotrivitorilor şi primind mărturisirea noastră a adevărului ca plăcută înaintea Lui, şi cu mâna şi gura ei aşezând pecetea ei asupra voturilor noastre ale tuturor, a proclamat-o." Această minune a Sfintei este prăznuită de Biserica Ortodoxă pe 11 iulie.

Moaşte

Moaştele Sfintei Eufimia s-au arătat încă de la început făcătoare de minuni. În fiecare an, în ziua praznicului ei, din moaştele sfintei curgea un sânge binemirositor, pe care, strângându-l cu cinste episcopul locului, îl folosea ca să ungă pe cei bolnavi. Şi cu sângele sfintei s-au făcut multe vindecări. Iar în alte prilejuri de peste an, mai ales atunci când ierarhul locului era vrednic şi evlavios, din moaştele sfintei curgea şi mir parfumat, folosit tot la vindecarea bolnavilor. Pentru multele minuni ale sfintei, faima ei s-a răspândit în întregul Imperiu, şi mulţi pelerini şi bolnavi veneau la mormântul ei, învrednicindu-se de vindecare. Pentru aceasta, i s-a spus „prealăudata”, sau „atotlăudata”, şi tot pentru cinstirea deosebită arătată sfintei, ierarhii adunaţi la Sinodul de la Calcedon au socotit-o vredincă să arate credinţa cea adevărată. În secolul al VI-lea, împăratul Mauriciu (582-602) îndoindu-se de minunea care se săvârşea cu moaştele sfintei în fiecare an, a despecetluit odată mormântul acesteia, necrezând că din trupul sfintei putea izvorî cu adevărat sânge. De obicei, sângele sfintei era strâns cu evlavie de episcop în timpul sfintelor slujbe. Împăratul însă a rupt pecetea de pe mormânt şi s-a dus singur să vadă dacă minunea era adevărată. Şi deschizând mormântul, a început sângele sfintei să curgă, mai mult decât în orice an, umplând biserica de o mireasmă asemănătoare cu a mirului. Împăratul, încredinţat, s-a pocăit. În preajma anului 617, în vremea domniei împăratului Heraclie (610-641), Calcedonul a fost cucerit de perşi, sub conducerea lui Chosroes I, iar biserica Sfintei Eufimia a fost arsă şi distrusă. Moaştele Sfintei au scăpat însă neatinse. După retragerea perşilor, în jurul anului 620, moaştele Sfintei Eufimia au fost mutate la Constantinopol, într-o nouă biserică închinată sfintei, construită în centrul oraşului, în apropiere de Hipodrom. Minunile sfintei au continuat şi acolo.

În vremea prigoanei iconoclaste din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (714-741), acesta a poruncit ca moaştele nestricate sfintei să fie luate pe ascuns din biserică, iar în locul lor să fie aşezate nişte oase putrede, voind să abată astfel poporul de la închinarea la moaştele sfinţilor. A făcut acest lucru pe ascuns, întrucât se temea de evlavia populară faţă de sfântă şi vroia totodată să profite de aceasta pentru a zdrobi încrederea poporului în cinstirea sfinţilor. O vreme, a ţinut moaştele sfintei în palat, însă fiicele împăratului fiind dreptcredincioase, le ţineau în mare cinste şi se rugau mereu înaintea lor. Atunci, pentru a nu fi descoperit ce făcuse, împăratul a poruncit ca moaştele sfintei să fie aruncate în mare. Făcându-se cum poruncise împăratul, moaştele sfintei nu s-au scufundat, ci au plutit pe mare, departe de ţărmurile Constantinopolului. Împăratul a deschis atunci înaintea poporului mormântul sfintei, în care fuseseră aşezate oasele cele putrezite, şi pentru o vreme a reuşit să înşele poporul adunat acolo că acelea ar fi fost trupul sfintei. Biserica sfintei a fost părăsită şi profanată, rămânând în ruină până la sfârşitul perioadei iconoclaste. Însă în cele din urmă s-a aflat despre înşelăciunea împăratului Leon şi despre faptul că moaştele sfintei fuseseră aruncate în mare.

Plutind astfel pe mare trupul sfintei, a fost pescuit de doi fraţi, Sergiu (Serghie) şi Sergon, a căror corabie tocmai pleca din port către insula Lemnos, în Marea Egee, care era pe atunci grânarul Constantinopolului. Cei foi fraţi nu ştiau ale cui moaşte erau acelea pe care le găsiseră, însă le-au păzit cu cinste, văzând în vis nişte îngeri ca nişte bărbaţi luminoşi strânşi în jurul raclei sfintei, cu lumânări aprinse, cântând şi slăvind pe Dumnezeu. Până au ajuns în insula Lemnos, cei doi fraţi s-au rugat cu stăruinţă să li se descopere ale cui erau moaştele pe care le găsiseră. În insula Lemnos era cinstită în mod deosebit Sfânta Muceniţă Glicheria, ale cărei moaşte se găseau într-o biserică de acolo. În noaptea când au ajuns la mari, celor doi li s-au arătat în vis cele două sfinte muceniţe, care s-au salutat cu dragoste, chemându-se pe nume. Astfel au aflat cei doi fraţi cine era sfânta pe care o scoseseră din mare. Bucuroşi, au vrut să plece mai departe, spre oraşul lor de origine, şi, ridicând ancora, s-au pregătit să plece. N-au reuşit însă să înainteze nici în prima zi, nici în zilele următoare, căci vântul îi împingea înapoi. După câteva zile, li s-a arătat în vis sfânta Eufimia, cerându-le să nu o mute încă o dată, ci să o lase acolo, în insula Lemnos. Cei doi fraţi s-au dus atunci la episcopul locului şi, dezvăluindu-i cele întâmplate, au hotărât să înalţe o mică biserică pe locul unde vroiau să îngroape moaştele sfintei, pe care le-au ascuns în pământ, sub Sfântul Altar, de teamă să nu fie găsite şi profanate din nou de iconoclaşti, aşezând deasupra mormântului o lespede pe care scriseseră cum găsiseră moaştele şi cine era sfânta îngropată acolo. Cei doi fraţi nu au mai plecat însă de acolo, ci, renunţând la negustorie, şi-au petrecut tot restul vieţii în posturi şi rugăciuni, lângă biserica sfintei Eufimia.

La câtva timp după aceea, voind episcopul locului să aducă într-o nouă biserică înălţată de el moaştele Sfintei Eufimia, aceasta i s-a arătat în vis, cerându-i să nu o mai mute de la locul ei, ci să ia în locul ei moaştele Sfintei Muceniţe Glicheria, care erau ascunse în altă parte. Iar Sfânta Eufimia era cinstită mai departe de popor în bisericuţa ei de la malul mării.

Câţiva ani mai târziu, tot în vremea progoanei iconoclaste, în ziua praznicului Sfintei Eufimia, un mare demnitar, susţinător al politicii iconoclaste a împăratului a poposit pe insula Lemnos, cu o mică armată. Văzându-i pe creştinii adunaţi la praznicul sfintei, i-a alungat, batjocorindu-i, şi a poruncit ca biserica să fie distrusă din temelie. Moaştele sfintei, îngropate sub pământ, nu au fost însă găsite, şi nu s-au pierdut, ci au rămas pe locul acela. Biserica fiind distrusă, locul a rămas însă părăsit.

Când s-a potolit prigoana iconoclastă, după moartea lui Leon al IV-lea Khazarul (750-780), în vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea (asociat la tron din 771, împărat 780-797) şi a mamei sale, împărăteasa Irina (regentă între anii 780-797 şi împărăteasă unică între anii 797-802), a fost restabilită cinstirea sfintelor icoane. În special binecredincioasa împărăteasă Irina avea mare evlavie la Sfânta Eufimia şi, cunoscând povestea aruncării moaştelor ei în mare, se străduise în fel şi chip să le găsească, însă nu reuşise.

În acea vreme, un bărbat pe nume Anastasie, cu rangul de comite, a primit drept moştenire un teren din insula Lemnos pe care se afla şi mormântul sfintei, cu ruinele vechii biserici. Acesta, găsind ruinele bisericii, a rezidit-o din temelii şi, în timpul lucrărilor, a aflat şi moaştele sfintei. Fiind depuse împotriva lui nişte denunţuri mincinoase, comitele a fost scos din funcţie şi, socotind că i se făcuse o nedreptate, a plecat la Constantinopol, vrând să facă apel la judecata imperială. Aflând că mitropolitul de Calcedon era foarte respectat la Curte, i s-a adresat mai întâi acestuia, rugându-l să îl ajute ca să îşi redobândească rangul. La început, mitropolitul l-a refuzat. Anastasie, stăruind, l-a urmat pe mitropolit până la palatul episcopal, unde, văzând biserica deschisă, s-a dus să se roage. Reşedinţa mitropolitului era atunci lângă biserica Sfintei Eufimia. Auzind comitele de aceasta, s-a minunat foarte tare. Întrebat fiind de clerici de pricina mirării lui, le-a povestit că moaştele Sfintei Eufimia se aflau pe o moşie a lui. Clericii l-au adus atunci pe Anastasie înaintea mitropolitului de Calcedon care, cercetându-l, a aflat de la el cum ajunseseră moaştele sfintei până în insula Lemnos, aduse de cei doi fraţi. Atunci mitropolitul l-a luat cu sine pe Anastasie şi, aducându-l înaintea împăratului şi a împărătesei, le-a vestit aflarea moaştelor sfintei. Bucuroşi, împăratul şi împărăteasa l-au răsplătit pe Anastasie, reaşezându-l în rangul sau şi făcându-i multe daruri, după care au trimis în insula Lemnos un sobor de preoţi şi arhierei, însoţit de mulţi nobili şi de o gardă de onoare, ca să afle moaştele Sfintei şi să le aducă, cu cinste, la Constantinopol. Atunci s-a iscat o mare tulburare printre locuitorii insulei, care nu vroiau să fie lipsiţi de binecuvântările ce izvorau din moaştele sfintei. Episcopul locului a potolit însă poporul, iar moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia au fost luate cu cinste şi duse în corabie, care le-a purtat până la Constantinopol, fiind reaşezate în biserica închinată Sfintei în anul 796.

Racla cu moaştele sfintei a mai fost o dată furată în vremea cruciadelor, fiind dusă de cruciaţi la Nicosia, în Cipru, însă moaştele Sfintei s-au întors iarăşi la Constantinopol. După căderea Constantinopolului, în 1454, patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a mutat iarăşi moaştele Sfintei din biserica închinată acesteia în catedrala patriarhală, fiind mutate de fiecare dată odată cu mutarea reşedinţei patriarhale. În prezent, cea mai mare parte a moaştelor Sfintei Muceniţe Eufimia se află în Catedrala Patriarhală Sf. Gheorghe aflată în cartierul Fanar din Constantinopol (Istanbul), fiind aşezate în partea dreaptă a bisericii, în naos, alături de moaştele Sfintelor Solomoni şi Teofano.

Surse

• OrthodoxWiki:Euphemia the Great Martyr
• Sinaxar 16 septembrie, 11 iulie
• Vieţile Sfinţilor, 16 septembrie, pătimirea Sfintei Muceniţe Eufemia, 11 iulie, Minunea Sfintei Muceniţe Eufemia