5.288 de modificări
Modificări
ortografie
Proconsulul provinciei Asia, care era şi guvernator al Calcedonului, pe nume Priscus, supranumit Antipater a proclamat prin decret o zi de sărbătoare în cinstea zeului păgân Marte (zeul războiului în mitologia romană), poruncind ca toţi locuitorii să se adune şi să aducă ofrande şi jertfe zeului.
Creştinii însă se fereau însă să ia parte la festivităţile păgâne şi, ascunzându-se în casele unora dintre ei, îşi petreceau vremea în rugăciune către adevăratul Dumnezeu. Proconsulul Priscus a poruncit atunci ca toţi creştinii din oraş să fie găsiţi şi aduşi înaintea lui ca să jerfească jertfească şi ei lui Marte. Într-o casă au fost găsiţi mai mulţi creştini laolaltă, între care şi tânăra Eufimia. Judecătorii au încercat să îi convingă, mai întâi cu vorbe bune, apoi cu ademeniri şi în cele din urmă cu ameninţări să se lepede de Hristos, însă ei au rămas statornici în credinţa lor. Au fost bătuţi cu cruzime, însă nu au primit să se lepede de Hristos.
Aflând-o pe fecioara Eufimia în mijlocul creştinilor, văzând frumuseţea şi tinereţea ei, judecătorii au scos-o din rândurile creştinilor, crezând că, lipsită de susţinerea lor, fecioara avea să cedeze şi să se lepede de credinţa ei. Însă ademenirile şi ameninţările lor nu au dat rezultat. Atunci, văzând guvernatorul că nu izbutea nimic, a condamnat-o la moarte prin tragerea pe roată<ref>Aceasta era o tortură îngrozitoare. Trupul condamnatului era întins pe o roată iar călăul îi zdrobea oasele cu o bâtă sau alt instrument de chin. În Vieţile sfinţilor mucenici din sec. III-IV, se relatează frecvent că această tortură era agravată de faptul că roţile erau acoperite cu ţepi sau lame ascuţite, care sfârtecau trupul condamnatului, în timp ce loviturile călăului sfărâmau oasele</ref> . Eufimia a răbdat însă chinurile cumplite, stăruind în rugăciune. Un înger al Domnului s-a apropiat atunci şi, oprind chinurile, a ridicat-o pe fecioara Eufimia de pe cumplitul instrument de tortură, vindecându-i toate rănile, iar ea a stat, sănătoasă, înaintea judecătorilor.
==Moaşte==
Moaştele Sfintei Eufimia s-au arătat încă de la început făcătoare de minuni. În fiecare an, în ziua praznicului ei, din moaştele sfintei curgea un sânge binemirositor, pe care, strângându-l cu cinste [[episcop]]ul locului, îl folosea ca să ungă pe cei bolnavi. Şi cu sângele sfintei s-au făcut multe vindecări. Iar în alte prilejuri de peste an, mai ales atunci când ierarhul locului era vrednic şi evlavios, din moaştele sfintei curgea şi mir parfumat, folosit tot la vindecarea bolnavilor. Pentru multele minuni ale sfintei, faima ei s-a răspândit în întregul Imperiu, şi mulţi pelerini şi bolnavi veneau la mormântul ei, învrednicindu-se de vindecare. Pentru aceasta, i s-a spus „prealăudata”, sau „atotlăudata”, şi tot pentru cinstirea deosebită arătată sfintei, ierarhii adunaţi la [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodul de la Calcedon]] au socotit-o vredincă vrednică să arate credinţa cea adevărată.
În secolul al VI-lea, împăratul Mauriciu (582-602) îndoindu-se de minunea care se săvârşea cu moaştele sfintei în fiecare an, a despecetluit odată mormântul acesteia, necrezând că din trupul sfintei putea izvorî cu adevărat sânge. De obicei, sângele sfintei era strâns cu evlavie de episcop în timpul sfintelor slujbe. Împăratul însă a rupt pecetea de pe mormânt şi s-a dus singur să vadă dacă minunea era adevărată. Şi deschizând mormântul, a început sângele sfintei să curgă, mai mult decât în orice an, umplând biserica de o mireasmă asemănătoare cu a mirului. Împăratul, încredinţat, s-a pocăit.
În preajma anului 617, în vremea domniei împăratului [[Heraclie]] (610-641), Calcedonul a fost cucerit de perşi, sub conducerea lui Chosroes I, iar biserica Sfintei Eufimia a fost arsă şi distrusă. Moaştele Sfintei au scăpat însă neatinse. După retragerea perşilor, în jurul anului 620, moaştele Sfintei Eufimia au fost mutate la Constantinopol, într-o nouă biserică închinată sfintei, construită în centrul oraşului, în apropiere de Hipodrom. Minunile sfintei au continuat şi acolo.
La câtva timp după aceea, voind episcopul locului să aducă într-o nouă biserică înălţată de el moaştele Sfintei Eufimia, aceasta i s-a arătat în vis, cerându-i să nu o mai mute de la locul ei, ci să ia în locul ei moaştele Sfintei Muceniţe Glicheria, care erau ascunse în altă parte. Iar Sfânta Eufimia era cinstită mai departe de popor în bisericuţa ei de la malul mării.
Câţiva ani mai târziu, tot în vremea progoanei prigoanei iconoclaste, în ziua praznicului Sfintei Eufimia, un mare demnitar, susţinător al politicii iconoclaste a împăratului a poposit pe insula Lemnos, cu o mică armată. Văzându-i pe creştinii adunaţi la praznicul sfintei, i-a alungat, batjocorindu-i, şi a poruncit ca biserica să fie distrusă din temelie. Moaştele sfintei, îngropate sub pământ, nu au fost însă găsite, şi nu s-au pierdut, ci au rămas pe locul acela. Biserica fiind distrusă, locul a rămas însă părăsit.
Când s-a potolit prigoana iconoclastă, după moartea lui Leon al IV-lea Khazarul (750-780), în vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea (asociat la tron din 771, împărat 780-797) şi a mamei sale, împărăteasa [[Irina Împărăteasa|Irina]] (regentă între anii 780-797 şi împărăteasă unică între anii 797-802), a fost restabilită cinstirea sfintelor icoane. În special binecredincioasa împărăteasă Irina avea mare evlavie la Sfânta Eufimia şi, cunoscând povestea aruncării moaştelor ei în mare, se străduise în fel şi chip să le găsească, însă nu reuşise.
