Eshatologie: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Pagină nouă: Eshatologia [gr. ''eshaton'' = ultim, final] este învăţătura despre realităţile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu sau viaţa veacului ...)
 
Linia 1: Linia 1:
Eshatologia [gr. ''eshaton'' = ultim, final] este învăţătura despre realităţile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu sau viaţa veacului ce va să vină, ca încoronare a operei răscumpărătoare a lui Hristos-împăratul, care se manifestă la sfârşitul istoriei, plin de slavă, să judece viii şi morţii (Ef. 1, 20—23 ; I Tes. 5, 1—11). Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârşitul lumii» şi nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoţesc a doua venire a lui Hristos .(v. PAROUSIA) : învierea morţilor, judecata, raiul şi iadul. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existenţă, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii şi speranţei creştine : «Vină împărăţia Ta» (Mt. 6, 10), dar care este deja prezentă aici şi acum, şi care confruntă istoria actuală : «împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru» (Lc. 17, 21).
+
{{CreştinismOrtodox}}
 +
'''Eshatologia''' [gr. ''eshaton'' = ultim, final] este învăţătura despre realităţile ultime ale [[Mântuire|mântuirii]], adică despre instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu sau viaţa veacului ce va să vină, ca încoronare a operei răscumpărătoare a lui Hristos-împăratul, care se manifestă la sfârşitul istoriei, plin de slavă, să judece viii şi morţii (Ef. 1, 20—23 ; I Tes. 5, 1—11). Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârşitul lumii» şi nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoţesc a doua venire a lui Hristos .(v. PAROUSIA) : învierea morţilor, judecata, raiul şi iadul. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existenţă, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii şi speranţei creştine : «Vină împărăţia Ta» (Mt. 6, 10), dar care este deja prezentă aici şi acum, şi care confruntă istoria actuală : «împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru» (Lc. 17, 21).
  
 
Deşi se întâmplă la «sfârşitul» istoriei, împărăţia eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârşitul, ci eternitatea. De la întruparea Fiului, lumea este locul manifestării împărăţiei lui Dumnezeu şi al transfigurării omului, iar de la Cincizecime, Duhul introduce şi menţine împărăţia în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezenţă eshatologică, veşnică. în acest sens, istoria nu este numai trecut, «anamnesis», ci şi anticipare şi pregustare reală a veşniciei. Sau mai bine zis, istoria şi eshatologia formează o unică realitate în iconomia mântuirii care nu se confundă cu timpul acesta. în rugăciunea euharistică, a doua venire a lui Hristos este invocată ca parte din istoria mântuirii : «Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi «de toate cele ce s-au făcut pentru noi : de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi mărita iarăşi-venire». Ca adunare liturgică, Biserica însăşi este poporul lui Dumnezeu în stare de pelerinaj, în mişcare spre împărăţia lui Dumnezeu : «Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evr. 13, 14).
 
Deşi se întâmplă la «sfârşitul» istoriei, împărăţia eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârşitul, ci eternitatea. De la întruparea Fiului, lumea este locul manifestării împărăţiei lui Dumnezeu şi al transfigurării omului, iar de la Cincizecime, Duhul introduce şi menţine împărăţia în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezenţă eshatologică, veşnică. în acest sens, istoria nu este numai trecut, «anamnesis», ci şi anticipare şi pregustare reală a veşniciei. Sau mai bine zis, istoria şi eshatologia formează o unică realitate în iconomia mântuirii care nu se confundă cu timpul acesta. în rugăciunea euharistică, a doua venire a lui Hristos este invocată ca parte din istoria mântuirii : «Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi «de toate cele ce s-au făcut pentru noi : de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi mărita iarăşi-venire». Ca adunare liturgică, Biserica însăşi este poporul lui Dumnezeu în stare de pelerinaj, în mişcare spre împărăţia lui Dumnezeu : «Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evr. 13, 14).

Versiunea de la data 16 ianuarie 2010 20:54

Acest articol face parte din seria
Introducere în
Creștinismul Ortodox
Sfânta Tradiție
Sfânta Scriptură
Simbolul credinței
Sinoade ecumenice
Sfinții Părinți
Sfânta Liturghie
Drept canonic
Icoane
Sfânta Treime
Dumnezeu Tatăl
Iisus Hristos
Sfântul Duh
Biserica
Eclesiologie
Istoria Bisericii
Sfintele Taine
Viața Bisericii
Editează această cutie

Eshatologia [gr. eshaton = ultim, final] este învăţătura despre realităţile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu sau viaţa veacului ce va să vină, ca încoronare a operei răscumpărătoare a lui Hristos-împăratul, care se manifestă la sfârşitul istoriei, plin de slavă, să judece viii şi morţii (Ef. 1, 20—23 ; I Tes. 5, 1—11). Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârşitul lumii» şi nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoţesc a doua venire a lui Hristos .(v. PAROUSIA) : învierea morţilor, judecata, raiul şi iadul. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existenţă, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii şi speranţei creştine : «Vină împărăţia Ta» (Mt. 6, 10), dar care este deja prezentă aici şi acum, şi care confruntă istoria actuală : «împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru» (Lc. 17, 21).

Deşi se întâmplă la «sfârşitul» istoriei, împărăţia eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârşitul, ci eternitatea. De la întruparea Fiului, lumea este locul manifestării împărăţiei lui Dumnezeu şi al transfigurării omului, iar de la Cincizecime, Duhul introduce şi menţine împărăţia în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezenţă eshatologică, veşnică. în acest sens, istoria nu este numai trecut, «anamnesis», ci şi anticipare şi pregustare reală a veşniciei. Sau mai bine zis, istoria şi eshatologia formează o unică realitate în iconomia mântuirii care nu se confundă cu timpul acesta. în rugăciunea euharistică, a doua venire a lui Hristos este invocată ca parte din istoria mântuirii : «Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi «de toate cele ce s-au făcut pentru noi : de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi mărita iarăşi-venire». Ca adunare liturgică, Biserica însăşi este poporul lui Dumnezeu în stare de pelerinaj, în mişcare spre împărăţia lui Dumnezeu : «Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evr. 13, 14).

Apostolul Pavel (I Cor. 15, 53—58 ; II Cor. 5, 15—17) face o comparaţie între forma istorică a creaţiei şi a omului, şi forma lor eshatologică. Potrivit Apocalipsei (cap. 5 şi 6), această lume transfigurată este rezultatul biruinţei Mielului. De altfel, «noul» este numele lui Hristos împăratul. «Prin biruinţa Sa (gr. nikos), moartea a fost înghiţită, Iisus Hristos devenind Domnul (gr. Kirios) nostru» (I Cor. 15, 57). Distrugerea Satanei şi a puterilor adverse lui Dumnezeu — Fiul Omului S-a arătat tocmai «ca să strice lucrurile diavolului» (I In 3, 8), pe care în cele din urmă îl va desfiinţa cu «arătarea venirii Sale» (II Tes. 2, 8) — dispariţia răului din istorie, încetarea suferinţei Bisericii pe pământ, toate acestea sunt semne apocaliptice care premerg a doua Venire a lui Iisus. Totuşi, făgăduinţele eshatologice, adică instaurarea împărăţiei lui Hristos, Care şade de-a dreapta Tatălui pe tronul autorităţii divine (Mt. 25, 31) şi Oare Se manifestă în plenitudinea slavei Sale pentru a conduce universul spre destinul său veşnic (Evr. 12, 2), sunt în contradicţie cu ameninţările şi prezicerile pe care le vehiculează sectele apocaliptice. Este adevărat că de-a lungul istoriei s-au făcut diferite calcule referitoare la a doua Venire. (După Irineu de Lyon şi Ipolit al Romei, istoria lumii va dura 6000 de ani şi se va încheia cu al şaptelea mileniu sub împărăţia lui Hristos — Ps. 89, 4 ; Evr. 4, 4). Biserica însă, deşi a admis Apocalipsa în canonul biblic, totuşi a respins interpretarea acesteia ca bază pentru calcule cronologice despre veacul eshatologic. «Parousia» va fi o mare surpriză, căci «de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl» (Mt. 24, 36). Creştinii trăiesc cu nădejdea vie şi fermă în mântuirea viitoare (I Pt. 1, 3—4). Toţi cei care rămân fideli lui Hristos nădăjduiesc că vor participa la făgăduinţele împărăţiei, ca regi şi preoţi (Apoc. 5, 10). Iar speranţa eshatologică presupune o căutare intensă şi voluntară a bunurilor făgăduite (Mt. 6, 33), o răscumpărare activă a timpului istoric (Mt. 24, 45), nu o «aşteptare înfricoşată a judecăţii» (Evr. 10, 27).

«Astfel, veacurile vieţii în trup, în care trăim acum (căci Scriptura cunoaşte şi veacuri temporale, după cuvântul: «Şi a ostenit în veac şi va trăi până la sfârşit»), sunt veacurile stării active, iar cele viitoare, care urmează după cele de aici, sunt veacurile duhului, ale prefacerii în starea pătimitoare. Aşadar aici găsindu-ne în stare de activitate, vom ajunge odată la sfârşitul veacurilor, luând sfârşit puterea şi lucrarea noastră prin care activăm, iar în veacurile ce vor veni, pătimind prefacerea îndumnezeirii prin har, nu vom li în activitate, ci în pasivitate, şi de aceea nu vom ajunge niciodată la sfârşitul îndumnezeiţii noastre. Căci «pătimirea» de atunci va li mai presus de lire şi nu va ti nici o raţiune care să hotărnicească îndumnezeirea la nesfârşit a celor ce o pătimesc. Atunci vom lăsa să se odihnească, deodată cu cele mărginite prin lire, şi puterile noastre, dobândind aceea ce nu poate dobândi nicidecum puterea cea după lire, deoarece firea nu are puterea de a cuprinde ceea ce este mai presus de lire. Căci nimic din ceea ce este făcut nu este prin sire făcător de îndumnezeire, odată ce nici nu poate cuprinde pe Dumnezeu. Pentru că numai harului dumnezeiesc îi este propriu să hărăzească fiinţelor create îndumnezeirea pe măsura lor şi numai el străluminează firea cu lumina cea mai presus de lire şi o ridică deasupra hotarelor ei prin covârşirea slavei» (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 22, în Filocalia rom., voi. III, p. 71—73).

Bibliografie

  • Sf. Ioan Damaschin, Credinţa ortodoxă, IV, 26—27, trad. cit., p. 207—212 ;
  • D. Stăniloae, Teologia dogmatică, vol. III, p. 351— 377 ;

N. Maxim, Eshatologie şi taine în viata Bisericii, în «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», nr. 3—4, 1973, p. 220—225 ; Gheorghe Drăgulin, Revelaţie în eshatologie, în «Studii Teologice», XI (1959), p. 46—56.

Surse

  • Ion Bria