Eshatologie: Diferență între versiuni
m |
|||
| (Nu s-au afișat 2 versiuni intermediare efectuate de alți 2 utilizatori) | |||
| Linia 1: | Linia 1: | ||
| − | {{Teologie}}{{ | + | {{Teologie}}{{CreștinismOrtodox}} |
| − | '''Eshatologia''' | + | '''Eshatologia''' (gr. ἔσχατος — ''eshatos'' / ''eshaton''= ultim, final, cel din urmă, ἡ ἐσχάτη ὣρα — ''i eshati ora'' = ceasul din urmă) este învățătura despre realitățile ultime ale [[Mântuire|mântuirii]], adică despre instaurarea [[Împărăția lui Dumnezeu|împărăției lui Dumnezeu]] sau viața veacului ce va să vină, ca încoronare a operei [[Răscumpărare|răscumpărătoare]] a lui [[Hristos]]-împăratul, care se manifestă la sfârșitul istoriei, plin de [[slavă]], să judece viii și morții ([[Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel|Efeseni]] 1, 20—23 ; [[Epistola I către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel|I Tesaloniceni]] 5, 1—11). Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârșitul lumii» și nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoțesc a doua venire a lui Hristos, adică [[Parusia]]: [[învierea morților]], [[judecata]], [[rai]]ul și [[iad]]ul. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existență, la o stare ultimă de [[transfigurare]], dincolo de istorie, stare care este obiectul [[Rugăciunea|rugăciunii]] și speranței sau [[Nădejdea|nădejdii]] creștine : «Vină împărăția Ta» ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 6, 10), dar care este deja prezentă aici și acum, și care confruntă istoria actuală : «împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru» ([[Evanghelia după Luca|Luca]] 17, 21). |
| − | + | Deși se întâmplă la «sfârșitul» istoriei, împărăția eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârșitul, ci eternitatea, veșnicia. De la [[întruparea]] Fiului, lumea este locul manifestării împărăției lui Dumnezeu și al transfigurării omului, iar de la [[Cincizecime]], Duhul introduce și menține împărăția în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezență eshatologică, veșnică. În acest sens, istoria nu este numai trecut, «anamnesis», ci și anticipare și pregustare reală a veșniciei. Sau mai bine zis, istoria și eshatologia formează o unică realitate în iconomia mântuirii care nu se confundă cu timpul acesta. în rugăciunea euharistică, a doua venire a lui Hristos este invocată ca parte din istoria mântuirii : «Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și «de toate cele ce s-au făcut pentru noi : de [[cruce]], de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de a doua și mărita iarăși-venire». Ca adunare [[liturgică]], Biserica însăși este poporul lui Dumnezeu în stare de [[pelerinaj]], în mișcare spre împărăția lui Dumnezeu : «Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» ([[Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel|Evrei]] 13, 14). | |
| − | [[Apostolul Pavel]] (I Corinteni 15, 53—58 ; II Corinteni 5, 15—17) face o | + | [[Apostolul Pavel]] ([[Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel|I Corinteni]] 15, 53—58 ; [[Epistola a II-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel|II Corinteni]] 5, 15—17) face o comparație între forma istorică a creației și a omului, și forma lor eshatologică. Potrivit [[Apocalipsa Sf. Ioan Teologul|Apocalipsei]] (cap. 5 și 6), această lume transfigurată este rezultatul biruinței Mielului. De altfel, «noul» este numele lui Hristos împăratul. «Prin biruința Sa (gr. ''nikos''), moartea a fost înghițită, [[Iisus Hristos]] devenind Domnul (gr. ''Kirios'') nostru» (I Corinteni 15, 57). Distrugerea [[diavol|Satanei]] și a puterilor adverse lui Dumnezeu — Fiul Omului S-a arătat tocmai «ca să strice lucrurile diavolului» (I Ioan 3, 8), pe care în cele din urmă îl va desființa cu «arătarea venirii Sale» ([[Epistola a II-a către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel|II Tesaloniceni]] 2, 8) — dispariția răului din istorie, încetarea suferinței Bisericii pe pământ, toate acestea sunt semne apocaliptice care premerg a doua Venire a lui Iisus. Totuși, făgăduințele eshatologice, adică instaurarea împărăției lui Hristos, Care șade de-a dreapta Tatălui pe tronul autorității divine (Mt. 25, 31) și Oare Se manifestă în plenitudinea slavei Sale pentru a conduce universul spre destinul său veșnic (Evr. 12, 2), sunt în contradicție cu amenințările și prezicerile pe care le vehiculează sectele apocaliptice. Este adevărat că de-a lungul istoriei s-au făcut diferite calcule referitoare la a doua Venire. (După [[Irineu de Lyon]] și [[Ipolit Romanul|Ipolit al Romei]], istoria lumii va dura 6000 de ani și se va încheia cu al șaptelea mileniu sub împărăția lui Hristos — Ps. 89, 4 ; Evr. 4, 4). Biserica însă, deși a admis Apocalipsa în canonul biblic, totuși a respins interpretarea acesteia ca bază pentru calcule cronologice despre veacul eshatologic. «Parousia» va fi o mare surpriză, căci «de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici [[îngeri]]i din ceruri, nici Fiul, ci numai [[Tatăl]]» (Mt. 24, 36). Creștinii trăiesc cu nădejdea vie și fermă în mântuirea viitoare (I Petru 1, 3—4). Toți cei care rămân fideli lui Hristos nădăjduiesc că vor participa la făgăduințele împărăției, ca regi și preoți (Apoc. 5, 10). Iar speranța eshatologică presupune o căutare intensă și voluntară a bunurilor făgăduite (Mt. 6, 33), o [[răscumpărare]] activă a timpului istoric (Mt. 24, 45), nu o «așteptare înfricoșată a judecății» (Evr. 10, 27). |
| − | «Astfel, veacurile | + | «Astfel, veacurile vieții în trup, în care trăim acum (căci Scriptura cunoaște și veacuri temporale, după cuvântul: «Și a ostenit în veac și va trăi până la sfârșit»), sunt veacurile stării active, iar cele viitoare, care urmează după cele de aici, sunt veacurile duhului, ale prefacerii în starea pătimitoare. Așadar aici găsindu-ne în stare de activitate, vom ajunge odată la sfârșitul veacurilor, luând sfârșit puterea și lucrarea noastră prin care activăm, iar în veacurile ce vor veni, pătimind prefacerea îndumnezeirii prin har, nu vom li în activitate, ci în pasivitate, și de aceea nu vom ajunge niciodată la sfârșitul îndumnezeiții noastre. Căci «pătimirea» de atunci va li mai presus de lire și nu va ti nici o rațiune care să hotărnicească îndumnezeirea la nesfârșit a celor ce o pătimesc. Atunci vom lăsa să se odihnească, deodată cu cele mărginite prin lire, și puterile noastre, dobândind aceea ce nu poate dobândi nicidecum puterea cea după lire, deoarece firea nu are puterea de a cuprinde ceea ce este mai presus de lire. Căci nimic din ceea ce este făcut nu este prin sire făcător de îndumnezeire, odată ce nici nu poate cuprinde pe Dumnezeu. Pentru că numai harului dumnezeiesc îi este propriu să hărăzească ființelor create îndumnezeirea pe măsura lor și numai el străluminează firea cu lumina cea mai presus de lire și o ridică deasupra hotarelor ei prin covârșirea slavei» (Sf. [[Maxim Mărturisitorul]], ''Răspunsuri către Talasie'', 22, în [[Filocalia]] românească, voi. III, p. 71—73). |
==Bibliografie== | ==Bibliografie== | ||
| − | *Sf. [[Ioan Damaschin]], '' | + | *Sf. [[Ioan Damaschin]], ''Credința ortodoxă'', IV, 26—27, trad. cit., p. 207—212 ; |
*[[Dumitru Stăniloae]], ''Teologia dogmatică'', vol. III, p. 351— 377 ; | *[[Dumitru Stăniloae]], ''Teologia dogmatică'', vol. III, p. 351— 377 ; | ||
| − | *N. Maxim, ''Eshatologie | + | *N. Maxim, ''Eshatologie și taine în viața Bisericii'', în «Mitropolia Moldovei și Sucevei», nr. 3—4, 1973, p. 220—225 ; |
| − | *Gheorghe Drăgulin, '' | + | *Gheorghe Drăgulin, ''Revelație în eshatologie'', în «Studii Teologice», XI (1959), p. 46—56. |
==Surse== | ==Surse== | ||
Versiunea curentă din 11 octombrie 2023 18:57
| Acest articol face parte din seria TEOLOGIE |
|||
| Teolog și Teologie | |||
| Teolog - Teologie | |||
| Teologie dogmatică | |||
| Hristologie - Soteriologie | |||
| Eclesiologie - Eshatologie | |||
| În jurul Sfintelor Scripturi | |||
| Studiul Noului Testament Studiul Vechiului Testament Arheologia biblică | |||
| Alte discipline | |||
| Patristică - Hagiografie - Spiritualitate Liturgică - Imnografie - Iconografie Iconologie - Drept canonic - Tipic Apologetică | |||
| Editați această casetă | |||
Eshatologia (gr. ἔσχατος — eshatos / eshaton= ultim, final, cel din urmă, ἡ ἐσχάτη ὣρα — i eshati ora = ceasul din urmă) este învățătura despre realitățile ultime ale mântuirii, adică despre instaurarea împărăției lui Dumnezeu sau viața veacului ce va să vină, ca încoronare a operei răscumpărătoare a lui Hristos-împăratul, care se manifestă la sfârșitul istoriei, plin de slavă, să judece viii și morții (Efeseni 1, 20—23 ; I Tesaloniceni 5, 1—11). Eshatologia nu trebuie confundată cu «sfârșitul lumii» și nici nu trebuie limitată la descrierea evenimentelor care însoțesc a doua venire a lui Hristos, adică Parusia: învierea morților, judecata, raiul și iadul. Eshatologia se referă la o nouă ordine de existență, la o stare ultimă de transfigurare, dincolo de istorie, stare care este obiectul rugăciunii și speranței sau nădejdii creștine : «Vină împărăția Ta» (Matei 6, 10), dar care este deja prezentă aici și acum, și care confruntă istoria actuală : «împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru» (Luca 17, 21).
Deși se întâmplă la «sfârșitul» istoriei, împărăția eshatologică nu este rezultatul unui proces istoric. Lumea începe din nou având ca scop nu sfârșitul, ci eternitatea, veșnicia. De la întruparea Fiului, lumea este locul manifestării împărăției lui Dumnezeu și al transfigurării omului, iar de la Cincizecime, Duhul introduce și menține împărăția în istorie, schimbând istoricitatea lineară, cronologică, în prezență eshatologică, veșnică. În acest sens, istoria nu este numai trecut, «anamnesis», ci și anticipare și pregustare reală a veșniciei. Sau mai bine zis, istoria și eshatologia formează o unică realitate în iconomia mântuirii care nu se confundă cu timpul acesta. în rugăciunea euharistică, a doua venire a lui Hristos este invocată ca parte din istoria mântuirii : «Aducându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și «de toate cele ce s-au făcut pentru noi : de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de a doua și mărita iarăși-venire». Ca adunare liturgică, Biserica însăși este poporul lui Dumnezeu în stare de pelerinaj, în mișcare spre împărăția lui Dumnezeu : «Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evrei 13, 14).
Apostolul Pavel (I Corinteni 15, 53—58 ; II Corinteni 5, 15—17) face o comparație între forma istorică a creației și a omului, și forma lor eshatologică. Potrivit Apocalipsei (cap. 5 și 6), această lume transfigurată este rezultatul biruinței Mielului. De altfel, «noul» este numele lui Hristos împăratul. «Prin biruința Sa (gr. nikos), moartea a fost înghițită, Iisus Hristos devenind Domnul (gr. Kirios) nostru» (I Corinteni 15, 57). Distrugerea Satanei și a puterilor adverse lui Dumnezeu — Fiul Omului S-a arătat tocmai «ca să strice lucrurile diavolului» (I Ioan 3, 8), pe care în cele din urmă îl va desființa cu «arătarea venirii Sale» (II Tesaloniceni 2, 8) — dispariția răului din istorie, încetarea suferinței Bisericii pe pământ, toate acestea sunt semne apocaliptice care premerg a doua Venire a lui Iisus. Totuși, făgăduințele eshatologice, adică instaurarea împărăției lui Hristos, Care șade de-a dreapta Tatălui pe tronul autorității divine (Mt. 25, 31) și Oare Se manifestă în plenitudinea slavei Sale pentru a conduce universul spre destinul său veșnic (Evr. 12, 2), sunt în contradicție cu amenințările și prezicerile pe care le vehiculează sectele apocaliptice. Este adevărat că de-a lungul istoriei s-au făcut diferite calcule referitoare la a doua Venire. (După Irineu de Lyon și Ipolit al Romei, istoria lumii va dura 6000 de ani și se va încheia cu al șaptelea mileniu sub împărăția lui Hristos — Ps. 89, 4 ; Evr. 4, 4). Biserica însă, deși a admis Apocalipsa în canonul biblic, totuși a respins interpretarea acesteia ca bază pentru calcule cronologice despre veacul eshatologic. «Parousia» va fi o mare surpriză, căci «de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl» (Mt. 24, 36). Creștinii trăiesc cu nădejdea vie și fermă în mântuirea viitoare (I Petru 1, 3—4). Toți cei care rămân fideli lui Hristos nădăjduiesc că vor participa la făgăduințele împărăției, ca regi și preoți (Apoc. 5, 10). Iar speranța eshatologică presupune o căutare intensă și voluntară a bunurilor făgăduite (Mt. 6, 33), o răscumpărare activă a timpului istoric (Mt. 24, 45), nu o «așteptare înfricoșată a judecății» (Evr. 10, 27).
«Astfel, veacurile vieții în trup, în care trăim acum (căci Scriptura cunoaște și veacuri temporale, după cuvântul: «Și a ostenit în veac și va trăi până la sfârșit»), sunt veacurile stării active, iar cele viitoare, care urmează după cele de aici, sunt veacurile duhului, ale prefacerii în starea pătimitoare. Așadar aici găsindu-ne în stare de activitate, vom ajunge odată la sfârșitul veacurilor, luând sfârșit puterea și lucrarea noastră prin care activăm, iar în veacurile ce vor veni, pătimind prefacerea îndumnezeirii prin har, nu vom li în activitate, ci în pasivitate, și de aceea nu vom ajunge niciodată la sfârșitul îndumnezeiții noastre. Căci «pătimirea» de atunci va li mai presus de lire și nu va ti nici o rațiune care să hotărnicească îndumnezeirea la nesfârșit a celor ce o pătimesc. Atunci vom lăsa să se odihnească, deodată cu cele mărginite prin lire, și puterile noastre, dobândind aceea ce nu poate dobândi nicidecum puterea cea după lire, deoarece firea nu are puterea de a cuprinde ceea ce este mai presus de lire. Căci nimic din ceea ce este făcut nu este prin sire făcător de îndumnezeire, odată ce nici nu poate cuprinde pe Dumnezeu. Pentru că numai harului dumnezeiesc îi este propriu să hărăzească ființelor create îndumnezeirea pe măsura lor și numai el străluminează firea cu lumina cea mai presus de lire și o ridică deasupra hotarelor ei prin covârșirea slavei» (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 22, în Filocalia românească, voi. III, p. 71—73).
Bibliografie
- Sf. Ioan Damaschin, Credința ortodoxă, IV, 26—27, trad. cit., p. 207—212 ;
- Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică, vol. III, p. 351— 377 ;
- N. Maxim, Eshatologie și taine în viața Bisericii, în «Mitropolia Moldovei și Sucevei», nr. 3—4, 1973, p. 220—225 ;
- Gheorghe Drăgulin, Revelație în eshatologie, în «Studii Teologice», XI (1959), p. 46—56.
Surse
- Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Eshatologie”
