Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză!

Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.
De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.


Ereziile (gr. hairesis şi lat. haeresis = opţiune, alegere) sunt "concepţii particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de erezii hristologice. Se cunosc şi erezii pnevmatologice, întâlnite în teologie sub numele de subordinaţionism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie" [1]. De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc erezii eclesiologice.

Etimologie

Termenul de "erezie" vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, "a alege [ceva]", "a opta [pentru ceva]"), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate - de întregimea învăţăturii celei drepte, şi de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie şi eretic sunt cuvintele pe care le foloseşte Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie învăţătura şi pe cei care se opun Bisericii creştine, în opoziţie cu poziţia ortodoxă (de la ortho- "dreaptă" + doxa "gândire/credinţă") a Bisericii creştine.

Aceeaşi filieră etimologică exploatează în zilele noastre teologul grec Christos Yannaras atunci când spune : "Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg şi a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiţie a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului şi relativizarea absolutului." [2].

Erezii creştine vechi

Preocupări imperioase privitor la uniformitatea credinţei şi cultului au caracterizat creştinismul încă din primele zile. Procesul de stabilire a ceea ce înseamnă creştinismul ortodox a fost în toi de la mijlocul până la sfârşitul secolului I, când Apostolul Pavel a scris epistolele care constituie o mare parte din Noul Testament. În diverse ocazii din epistolele pauline, acesta îşi apără lucrarea apostolică şi îi îndeamnă pe creştinii din diverse locuri să îi evite pe falşii învăţători sau pe cei care învaţă orice este în contradicţie cu ccea ce el le-a transmis. Epistolele lui Ioan şi a lui Iuda, de asemenea, avertizează cu privire la falşii învăţători, aşa cum face şi Cartea Apocalipsei.

În primele secole, creştinismul a fost permanent proscris din cauza impunerii venerării împăraţilor romani şi a zeilor romani. În consecinţă, atunci când Biserica ăşi eticheta inamicii ca "eretici" şi îi alunga din comunităţi sau când rupea legăturile cu bisericile dizidente, ea nu avea puterea de a le persecuta. Totuşi, aceia numiţi "eretici" mai erau numiţi şi cu diverse nume (de ex "nebuni," "câini sălbatici," "slujitorii Satanei"), astfel încât, cuvântul "eretic" a avut o asociere negativă încă de la începuturi, aşa cum s-a şi intenţionat.

La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri de creştini neortodocşi au aderat la unele doctrine, fapt care a divizat comunităţile creştine din Roma: învăţătorul Marcion, revărsarea cincizecimii a profeţilor creştini în extaz a revelaţiei creştine, într-o mişcare numită "montanism" deoarece a fost iniţiată de Montan şi discipolele sale feminine şi învăţăturile gnostice ale lui Valentin. Primele atacuri asupra aşa-ziselor erezii au constituit conţinutul lucrării lui Tertulian, Reţete împotriva ereticilor (cu 44 de capitole şi scrisă la Roma) şi a lui Irineu' Contra ereticilor (ca 180, în cinci volume), scrisă în Lyon după reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisoarile lui Ignatie de Antiohia şi a lui Policarp al Smirnei către diverse biserici au avertizat împotriva falselor învăţături, iar Epistola lui Barnaba, acceptată de mulţi creştini din secolul al II-lea ca parte componentă a Scripturii, avertiza asupra amestecării iudaismului cu creştinismul, la fel ca şi alţi scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate la Sinodul I Ecumenic, care a fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare la Niceea în 325, ca răspuns la controversele polemice viitoare din cadrul comunităţilor creştine, în cazul de faţă disputele ariene privind natura Sfintei Treimi.

Irineu a fost singurul care a susţinut că poziţia "proto-ortodox" era aceeaşi credinţă pe care Iisus a transmis-o apostolilor şi că identitatea apostolilor, a succesorilor şi învăţăturile acestora suntcunoştinţe publice bine cunoscute. Acesta a fost, aşadar, un prim argument pe baza succesiunii apostolice. Oponenţii lui Irineu au pretins că au primit învăţături secrete de la Iisus prin ceilalţi apostoli care nu au fost făcute publice. (Gnosticismul se bazează pe existenţa unor cunoştinţe ascunse, cu toate că scurte referinţe la învăţăturile private ale lui Iisus au supravieţuit şi în Scriptura canonică.) Oponenţii lui Irineu au pretins, de semenea, că izvorul nesecat al inspiraţiei divine nu a secat, adică doctrinele revelaţiei continue.

Înainte de 325 DH, natura "eretică" a unor credinţe a fost subiectul unor dezbateri îndelungate în cadrul Bisericii. În biserica primară, ereziile erau uneori stabilite de un sinod de episcopi aleşi sau de un sinod ecumenic, cum a fost Primul Sinod de la Niceea. După 325 DH, unele opinii au fost formulate ca dogme prin intermediul canoanelor emise de sinoade. Fiecare frază din Crezul de la Niceea, care a fost fixat la Sinodul de la Niceea, conţine unele aspecte care au fost subiectul unor discuţii aprinse şi care astfel au fost stinse prin puterea deciziei a 300 de episcopi aleşi cu grijă din întreg imperiul. Cu toate acestea, Sinodul nu a reuşit să împiedice ca arienii, învinşi în 325, să domine majoritatea bisericii în cea mai mare parte a secolului al IV-lea, adesea cu ajutorul împăraţilor romani care îi favorizau. În Răsărit, adepţii lui Chiril i-au declarat pe Nestorie şi pe adepţii lui eretici şi le-a confiscat şi ars scrierile.

The church had little power to actually punish heretics in the early years, other than by excommunication, a spiritual punishment, or, as in the case of Arius, assassination (Though this would me a matter of contention, as he was supported by the Royalty, and his end was rather strange. It is described as thus: As Arius was journeying to cocelebrate the Divine Liturgy with the Bishop, who had be pressured into doing such as a sign to the people that there wasn't really any difference between Arian and Church belief, tradition tell us Arius stopped to use the facilities. Some short time later his follower went in to check on him, as he had taken a long time. Apparently, his intestines had passed out of him.). To those who accepted it, an excommunication was the worst form of punishment possible, as it separated the individual from the body of Christ, his Church, and prevented salvation. Excommunication, or even the threat of excommunication, was enough to convince many a heretic to renounce his views. The Hispanic ascetic Priscillian of Avila was the first person to be executed for heresy, only sixty years after the First Council of Nicaea, in 385. He was executed at the orders of Emperor Magnus Maximus, over the procedural objections of bishops Ambrose of Milan and Martin of Tours.

A number of the beliefs the Church has come to regard as heretical have to do with Christology, the nature of Jesus Christ and the relationship between Christ and God the Father. The historic teaching is that Christ was fully divine and at the same time fully human, and that the three persons of the Trinity are equal and eternal. Note that this position was not formally established as the orthodox position until it was challenged in the fourth century by Arius (Nicene Creed in 325); nor was the New Testament put into its present form until the end of the 4th century (Athanasius of Alexandria first lists the 27 books we have in the current New Testament in 367(?), but disputes continued.

Over the years, numerous Christian scholars and preachers have disagreed with the Church on various issues or doctrines. When the Church has become aware of these beliefs, they have been condemned as heretical. Historically, this often happened when the belief challenged, or was seen to challenge, Church authority, or drew a movement of followers who challenged the established order socially. For entirely secular reasons, some influential people have had an interest in maintaining the status quo or condemning a group they wished to be removed. The Church's internal explanations for its actions were based purely on objection to beliefs and philosophies that ran contrary to its interpretation of the Holy Scriptures and its official interpretation of Holy Tradition.

Cele mai cunoscute erezii sunt următoarele:

Utilizare contemporană

Deşi termenul este adesea utilizat pentru a indica orice credinţă neortodoxă, cum ar fi Păgânismul, prin definiţie, erezia nu poate fi comisă decât de o persoană care se consideră ea însăşi ca fiind creştină, dar respinge învăţăturile Bisericii creştine. O persoană care renunţă complet la creştinism nu este considerată eretică, ci apostată; o persoană care renunţă la autoritatea Bisericii, dar nu la învăţăturile sale este o schismatică, în timp ce un individ din afara Bisericii Ortodoxe care se consideră el însuşi creştin poate fi numit heterodox. De obicei, ereticii nu ăşi definesc învăţătura ca fiind eretică. Erezia este expresia unei vederi din interiorul unui sistem de credinţă stabilit. De exemplu, romano-catolicii îi consideră pe protestanţi eretici în timp ce unii necatolici consideră catolicismul ca fiind "marea apostazie."

Surse

  • Art. "Heresy" on http://orthodoxwiki.org/
  • Art. "Erezii", în: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981

Note

  1. Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, 1981, art. "Erezii", pag. 152-153
  2. Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995, p. 73-74.