Erezie: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Note)
 
(Nu s-au afișat 27 de versiuni intermediare efectuate de alți 6 utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
'''Ereziile''' (gr. ''hairesis'' şi lat. ''haeresis'' = opţiune, alegere) sunt "concepţii particulare fie despre [[Sfânta Treime]], fie despre dumnezeirea lui [[Iisus Hristos]], sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în [[ipostas]]ul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de '''erezii hristologice'''. Se cunosc şi '''erezii pnevmatologice''', întâlnite în teologie sub numele de subordinaţionism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie" <ref>Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, ''Dicţionar de Teologie Ortodoxă'', EIBMBOR, 1981, art. "Erezii", pag. 152-153</ref>. De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc '''erezii eclesiologice'''.
+
'''Ereziile''' (gr. ''hairesis'' și lat. ''haeresis'' = opțiune, alegere) sunt "concepții particulare fie despre [[Sfânta Treime]], fie despre dumnezeirea lui [[Iisus Hristos]], sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în [[ipostas]]ul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de '''erezii hristologice'''. Se cunosc și '''erezii pnevmatologice''', întâlnite în teologie sub numele de subordinaționism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie" <ref>Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, ''Dicționar de Teologie Ortodoxă'', EIBMBOR, 1981, art. "Erezii", pag. 152-153</ref>. De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc '''erezii eclesiologice'''.
  
 
==Etimologie==
 
==Etimologie==
Termenul de "erezie" vine din grecescul &alpha;&iota;&rho;&epsilon;&sigma;&iota;&sigmaf;, ''hairesis'' (de la &alpha;&iota;&rho;&epsilon;&omicron;&mu;&alpha;&iota;, ''haireomai'', "a alege [ceva]", "a opta [pentru ceva]"), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate - de întregimea învăţăturii celei drepte, şi de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie şi eretic sunt cuvintele pe care le foloseşte [[Irineu de Lyon]] în scrierea sa ''Contra Haereses'' (''Împotriva tuturor ereziilor'') pentru a descrie învăţătura şi pe cei care se opun Bisericii creştine, în opoziţie cu poziţia ortodoxă (de la ''ortho-'' "dreaptă" + ''doxa'' "gândire/credinţă") a Bisericii creştine.
+
Termenul de "erezie" vine din grecescul &alpha;&iota;&rho;&epsilon;&sigma;&iota;&sigmaf;, ''hairesis'' (de la &alpha;&iota;&rho;&epsilon;&omicron;&mu;&alpha;&iota;, ''haireomai'', "a alege [ceva]", "a opta [pentru ceva]"), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate - de întregimea învățăturii celei drepte, și de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie și eretic sunt cuvintele pe care le folosește [[Irineu de Lyon]] în scrierea sa ''Contra Haereses'' (''Împotriva tuturor ereziilor'') pentru a descrie învățătura și pe cei care se opun Bisericii creștine, în opoziție cu poziția ortodoxă (de la ''ortho-'' "dreaptă" + ''doxa'' "gândire/credință") a Bisericii creștine.
  
Aceeaşi filieră etimologică exploatează în zilele noastre [[teolog]]ul grec [[Christos Yannaras]] atunci când spune : "Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg şi a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiţie a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului şi relativizarea absolutului." <ref>Christos Yannaras, ''Ortodoxie şi Occident'', Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995, p. 73-74.</ref>.
+
Aceeași filieră etimologică exploatează în zilele noastre [[teolog]]ul grec [[Christos Yannaras]] atunci când spune : "Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg și a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiție a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului și relativizarea absolutului." <ref>Christos Yannaras, ''Ortodoxie și Occident'', Ed. Bizantină, București, 1995, p. 73-74.</ref>.
  
==Early Christian heresies==
+
==Erezii creștine vechi==
Urgent concerns with the uniformity of belief and practice have characterized Christianity from the outset. The process of establishing orthodox Christianity was in full swing by middle to late first century when Paul wrote the epistles that comprise a large part of the New Testament. On many occasions in Paul's epistles, he defends his own apostleship, and urges Christians in various places to beware of false teachers, or of anything contrary to what was handed to them by him. The epistles of John and Jude also warn of false teachers, as does the writer of the ''Book of Revelation''.  
+
Preocupări imperioase privitoare la uniformitatea credinței și cultului au caracterizat creștinismul încă din primele zile. Procesul de stabilire a ceea ce înseamnă creștinismul ortodox a fost în toi de la mijlocul până la sfârșitul secolului I, când [[Apostolul Pavel]] a scris epistolele care constituie o mare parte din [[Noul Testament]]. În diverse ocazii, prin ''epistolele'' sale, el și-a apărat lucrarea apostolică și i-a îndemnat pe creștinii din diverse locuri să îi evite pe falșii învățători, sau pe cei care învață orice este în contradicție cu ceea ce el le-a transmis. Epistolele lui Ioan și a lui Iuda, de asemenea, avertizează cu privire la falșii învățători, așa cum face și ''Cartea Apocalipsei''.  
  
During the first three centuries, Christianity was effectively outlawed by requirements to worship the Roman emperor and Roman gods. Consequently, when the Church labeled its enemies as heretics and cast them out of its congregations or severed ties with dissident churches, it remained without the power to persecute them. However, those called "heretics" were also called a number of other things (e.g. "fools," "wild dogs," "servants of Satan"), so the word "heretic" had  negative associations from the beginning, and intentionally so.
+
În primele secole, creștinismul a fost permanent proscris din cauză că se opunea venerării împăraților romani și a zeilor romani. În consecință, atunci când Biserica își eticheta inamicii ca "eretici" și îi alunga din comunități sau când rupea legăturile cu bisericile dizidente, ea nu avea puterea de a le persecuta. Totuși, aceia numiți "eretici" mai erau numiți și cu diverse nume (de exemplu "nebuni", "câini sălbatici", "slujitorii Satanei"), astfel încât, cuvântul "eretic" a avut o asociere negativă încă de la începuturi, așa cum s-a și intenționat.
  
In the middle of the 2nd century, three unorthodox groups of Christians adhered to a range of doctrines that divided the Christian communities of Rome: the teacher [[Marcion]], the pentecostal outpourings of ecstatic Christian prophets of a continuing revelation, in a movement called "[[Montanism]]" because it had been initiated by [[Montanus]] and his female disciples, and the [[Gnosticism|gnostic]] teachings of Valentinus.  Early attacks upon alleged heresies formed the matter of [[Tertullian]]'s ''Prescription Against Heretics'' (in 44 chapters, written from Rome), and of [[Irenaeus of Lyons|Irenaeus]]' ''Against Heresies'' (''ca'' 180, in five volumes), written in Lyon after his return from a visit to Rome. The letters of [[Ignatius of Antioch]] and [[Polycarp of Smyrna]] to various churches warned against false teachers, and the ''[[Epistle of Barnabas]]'' accepted by many Christians as part of Scripture in the 2nd century, warned about mixing Judaism with Christianity, as did other writers, leading to decisions reached in the [[First Ecumenical Council]], which was convoked by the Emperor Constantine at Nicaea in 325, in response to further disruptive polemical controversy within the Christian community, in that case [[Arianism|Arian]] disputes over the nature of the Trinity.
+
La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri neortodoxe de creștini au aderat la o serie de doctrine care au divizat comunitățile creștine din Roma:
 +
*[[Montanism]]ul, care susținea revărsarea continuă a revelației creștine penticostale asupra profeților creștini în extaz (mișcare numită așa deoarece a fost inițiată de [[Montanus]] și discipolele sale feminine)
 +
*[[Marcionism]]ul - învățăturile predicatorului [[Marcion din Sinope]]
 +
*[[Gnosticism]]ul - învățăturile lui [[Valentin din Alexandria]]
  
Irenaeus was the first to argue that the "proto-orthodox" position was the same faith that [[Jesus]] gave to the [[apostle]]s, and that the identity of the apostles, their successors, and the teachings of the same were all well known public knowledge. This was therefore an earlier argument on the basis of [[Apostolic succession|Apostolic Succession]]. Irenaeus' opponents claimed to have received secret teachings from Jesus via other apostles which were not publicly known. ([[Gnosticism]] is predicated on the existence of hidden knowledge, but brief references to private teachings of Jesus have also survived in the canonic Scripture.) Irenaeus' opponents also claimed that the wellsprings of divine inspiration were not dried up, the doctrines of continuing revelation.
+
Primele atacuri asupra acestor erezii au constituit conținutul lucrării lui [[Tertulian]], ''Rețete împotriva ereticilor'' (cu 44 de capitole și scrisă la Roma) și a lui [[Irineu de Lyon|Irineu]] ''Contra ereticilor'' (cca 180, în cinci volume), scrisă la Lyon după reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisorile lui [[Ignatie de Antiohia]] și a lui [[Policarp al Smirnei]] către diverse biserici au avertizat împotriva falselor învățături, iar ''Epistola lui [[Apostolul Barnaba|Barnaba]]'', acceptată de mulți creștini din secolul al II-lea ca parte componentă a Scripturii, avertiza asupra amestecării [[iudaism]]ului cu creștinismul, la fel ca și alți scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate la [[Sinodul I Ecumenic]], care a fost convocat de împăratul [[Constantin cel Mare]] la Niceea în 325, ca răspuns la controversele polemice din cadrul comunităților creștine, în cazul de față disputele [[Arianism|ariene]] privind natura Sfintei Treimi.
  
Before 325 AD, the "heretical" nature of some beliefs was a matter of much debate within the churches. In the early church, heresies were sometimes determined by a selected council of bishops, or [[ecumenical council]], such as the [[First Ecumenical Council|First Council of Nicaea]]. After 325 AD, some opinion was formulated as dogma through the ''canons'' promulgated by the councils. Each phrase in the [[Nicene Creed]], which was hammered out at the Council of Nicaea, addresses some aspect that had been under passionate discussion and closes the books on the argument, with the weight of the agreement of over 300 carefully selected bishops from around the empire. However, that did not prevent the [[Arianism|Arians]] who were defeated at the council of 325 from dominating most of the church for the greater part of the fourth century, often with the aid of Roman emperors who favored them. In the East, the successful party of [[Cyril of Jerusalem|Cyril]] cast out [[Nestorius]] and his followers as heretics and collected and burned his writings.
+
[[Irineu de Lyon|Irineu]] a fost singurul care a susținut că poziția "proto-ortodoxă" era aceeași credință pe care [[Iisus]] a transmis-o [[apostoli]]lor și că identitatea apostolilor, a succesorilor și învățăturile acestora sunt cunoștințe publice bine cunoscute. Acesta a fost, așadar, un prim argument, pe baza [[Succesiune apostolică|succesiunii apostolice]]. Oponenții lui Irineu au pretins că au primit învățături secrete de la Iisus prin ceilalți apostoli care nu au fost făcute publice. [[Gnosticism]]ul se bazează pe existența unor cunoștințe ascunse, cu toate că scurte referințe la învățăturile private ale lui Iisus au supraviețuit și în Scriptura canonică. Oponenții lui Irineu au pretins, de semenea, că izvorul nesecat al inspirației divine nu a secat, de aici provenind doctrinele revelației continue.
  
The church had little power to actually punish heretics in the early years, other than by [[excommunication]], a spiritual punishment, or, as in the case of [[Arius]], assassination (Though this would me a matter of contention, as he was supported by the Royalty, and his end was rather strange. It is described as thus: As Arius was journeying to cocelebrate the [[Divine Liturgy]] with the Bishop, who had be pressured into doing such as a sign to the people that there wasn't really any difference between Arian and Church belief, tradition tell us Arius stopped to use the facilities. Some short time later his follower went in to check on him, as he had taken a long time.  Apparently, his intestines had passed out of him.). To those who accepted it, an excommunication was the worst form of punishment possible, as it separated the individual from the body of Christ, his Church, and prevented [[salvation]]. Excommunication, or even the threat of excommunication, was enough to convince many a heretic to renounce his views. The Hispanic ascetic [[Priscillian of Avila]] was the first person to be executed for heresy, only sixty years after the First Council of Nicaea, in 385. He was executed at the orders of Emperor [[Magnus Maximus]], over the procedural objections of bishops [[Ambrose of Milan]] and [[Martin of Tours]].
+
Înainte de anul 325, natura "eretică" a unor credințe a fost subiectul unor dezbateri îndelungate în cadrul Bisericii. În biserica primară, ereziile erau uneori stabilite de un [[sinod]] de episcopi aleși sau de un sinod ecumenic, cum a fost [[Sinodul I Ecumenic|Primul Sinod de la Niceea]]. După 325, unele opinii au fost formulate ca dogme prin intermediul ''canoanelor'' emise de sinoade. Fiecare frază din [[Crezul]] de la Niceea, care a fost fixat la Sinodul de la Niceea, conține unele aspecte care au fost subiectul unor discuții aprinse și care astfel au fost stinse prin puterea deciziei a 300 de episcopi aleși cu grijă din întreg imperiul. Cu toate acestea, Sinodul nu a reușit să împiedice ca [[arianism|arienii]], învinși în 325, să domine majoritatea bisericii în cea mai mare parte a secolului al IV-lea, adesea cu ajutorul împăraților romani care îi favorizau. În Răsărit, adepții lui [[Chiril al Ierusalimului|Chiril]] i-au declarat pe [[Nestorie]] și pe adepții lui eretici și le-au confiscat și ars scrierile.
  
A number of the beliefs the Church has come to regard as heretical have to do with [[Christology]], the nature of Jesus Christ and the relationship between Christ and God the Father. The historic teaching is that Christ was fully divine and at the same time fully human, and that the three persons of the [[Trinity]] are equal and eternal. Note that this position was not formally established as the orthodox position until it was challenged in the fourth century by Arius (Nicene Creed in 325); nor was the [[Holy Scripture|New Testament]] put into its present form until the end of the 4th century ([[Athanasius of Alexandria]] first lists the 27 books we have in the current New Testament in 367(?), but disputes continued.
+
Biserica avea o posibilitate redusă pentru a-i pedepsi într-adevăr pe eretici în perioada primară, în afară de [[excomunicare]], o pedeapsă spirituală, sau, în cazul lui [[Arie (eretic)|Arie]] asasinarea (cu toate că acest lucru este discutabil, el fiind sprijinit de către împărat iar sfârșitul lui a fost unul mai mult decât ciudat. Ne este descris astfel: "Pe când Arie călătorea pentru a sluji [[Sfânta Liturghie]] cu episcopul, care fusese obligat la acest lucru pentru a arăta poporului că nu este într-adevăr nici o diferență între credința Bisericii și a lui Arie, tradiția ne spune că Arie s-a oprit pentru necesități firești. La scurt timp, ucenicii săi au intrat peste el să vadă ce s-a întâmplat și de ce întârzie. În mod evident, îi ieșiseră intestinele afară din el"). Pentru aceia care o acceptau, o excomunicare era cea mai grea formă de pedepsire, deoarece prin aceasta erau separați de trupul lui Hristos, Biserica Sa, și astfel era împiedicată [[mântuire]]a. Excomunicarea, sau doar amenințarea cu aceasta, era suficientă pentru a convinge majoritatea ereticilor să renunțe la vederile lor. Pustnicul hispanic [[Priscillian de Avila]] a fost prima persoană executată pentru erezie, la doar șase ani după Primul Sinod de la Niceea, în 385. El a fost executat din ordinul împăratului [[Magnus Maximus]], care a trecut peste obiecțiile procedurale ale episcopilor [[Ambrozie al Milanului]] și [[Martin de Tours]].
  
Over the years, numerous Christian scholars and preachers have disagreed with the Church on various issues or doctrines. When the Church has become aware of these beliefs, they have been condemned as heretical. Historically, this often happened when the belief challenged, or was seen to challenge, Church authority, or drew a movement of followers who challenged the established order socially.  For entirely secular reasons, some influential people have had an interest in maintaining the status quo or condemning a group they wished to be removed.  The Church's internal explanations for its actions were based purely on objection to beliefs and philosophies that ran contrary to its interpretation of the [[Holy Scripture]]s and its official interpretation of Holy Tradition.
+
Unele dintre credințele pe care Biserica le consideră eretice sunt cele care privesc [[Hristologie|Hristologia]], firea lui Iisus Hristos și relația dintre Hristos și Dumnezeu Tatăl. Învățătura istorică spune că Hristos a fost Dumnezeu deplin și om deplin în același timp și că cele trei persoane ale [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi]] sunt egale și eterne. Este de remarcat că această poziție nu a fost declarată oficial ortodoxă până când nu a fost pusă sub semnul întrebării de Arie în secolul al IV-lea (Crezul de la Niceea în 325); și nici [[Noul Testament]] nu a fost pus în forma prezentă până la sfârșitul secolului al IV-lea ([[Atanasie al Alexandriei]] a fost primul care a alcătuit lista celor 27 de cărți pe care le avem în prezent în Noul Testament, în anul 367.
  
*[[Adoptionism]]
+
De-a lungul anilor, numeroși profesori și predicatori creștini au fost în dezacord cu Biserica privind diverse subiecte și doctrine. Când Biserica a luat cunoștință de aceste credințe, ele au condamnate ca eretice. Istoric, acest lucru s-a întâmplat adesea atunci când credința a contestat, sau a părut că o face, autoritatea Bisericii sau a dus la o formarea unui grup de adepți care contestau ordinea socială stabilită.  Din motive pe de-a-ntregul seculare, unii oameni influenți au avut un interes în menținerea unui status quo sau în condamnarea unui grup pe care îl doreau îndepărtat. Explicațiile din interiorul Bisericii pentru acțiunile proprii se bazau în întregime pe obiecții la credințe și filozofii mai mult decât pe opoziția la interpretare [[Sfânta Scriptură|Sfintei Scripturi]] sau pe interpretarea oficială a Sfintei Tradiții.
*[[Apollinarism]]
+
 
 +
Cele mai cunoscute erezii sunt următoarele:
 +
 
 +
*[[Adopționism]]
 +
*[[Aftartodochetism]]
 +
*[[Apolinarianism]]
 
*[[Arianism]]
 
*[[Arianism]]
*[[Bogomils]]
+
*[[Bogomilism]]
*[[Bosnian Church]]
+
*[[Dochetism]]
*[[Caesaro-papism]]
 
*[[Docetism]]
 
 
*[[Donatism]]
 
*[[Donatism]]
*[[Euchites]]
 
 
*[[Gnosticism]]
 
*[[Gnosticism]]
*[[Luciferians]]
+
*[[Luciferianism]]
*[[Macedonian Heresy]]
+
*[[Maniheism]]
*[[Manichaeism]]
 
 
*[[Marcionism]]
 
*[[Marcionism]]
*[[Monarchianism]]
+
*[[Mesalianism]]
*[[Monophysitism]]
+
*[[Monarhism]]
 +
*[[Monofizism]]
 
*[[Montanism]]
 
*[[Montanism]]
 
*[[Nestorianism]]
 
*[[Nestorianism]]
*[[Patripassianism]]
+
*[[Patripasianism]]
*[[Peter of Bruis]]
+
*[[Priscilianism]]
*[[Priscillianism]]
+
*[[Psilantropism]]
*[[Psilanthropism]]
+
*[[Sabelianism]]
*[[Sabellianism]]
 
 
*[[Socianism]]
 
*[[Socianism]]
 +
 +
==Utilizare contemporană==
 +
Deși termenul este adesea utilizat pentru a indica orice credință neortodoxă, cum ar fi păgânismul, prin definiție, erezia nu poate fi comisă decât de o persoană care se consideră ea însăși ca fiind creștină, dar respinge învățăturile Bisericii creștine. O persoană care renunță complet la [[Spiritualitate|creștinism]] nu este considerată eretică, ci [[apostazie|apostată]]; o persoană care renunță la autoritatea Bisericii, dar nu la învățăturile sale este o [[schismă|schismatică]], în timp ce un individ din afara Bisericii Ortodoxe care se consideră el însuși creștin poate fi numit heterodox.
 +
De obicei, ereticii nu își definesc învățătura ca fiind eretică. Erezia este expresia unei vederi din interiorul unui sistem de credință stabilit. De exemplu, romano-catolicii îi consideră pe protestanți eretici, în timp ce unii necatolici consideră catolicismul ca fiind "marea apostazie."
 +
 +
==Surse==
 +
*Art. "Heresy" pe http://orthodoxwiki.org/
 +
*Art. "Erezii", în: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, București, 1981
  
 
==Note==
 
==Note==
 
<references/>
 
<references/>
  
[[Categorie:Erezii]]
+
[[Categorie:Erezii|*]]
 +
[[Categorie:Mișcări, curente, grupări neortodoxe]]
  
 +
[[el:Αίρεση]]
 
[[en:Heresy]]
 
[[en:Heresy]]

Versiunea curentă din 30 august 2014 17:24

Ereziile (gr. hairesis și lat. haeresis = opțiune, alegere) sunt "concepții particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de erezii hristologice. Se cunosc și erezii pnevmatologice, întâlnite în teologie sub numele de subordinaționism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie" [1]. De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc erezii eclesiologice.

Etimologie

Termenul de "erezie" vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, "a alege [ceva]", "a opta [pentru ceva]"), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate - de întregimea învățăturii celei drepte, și de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie și eretic sunt cuvintele pe care le folosește Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie învățătura și pe cei care se opun Bisericii creștine, în opoziție cu poziția ortodoxă (de la ortho- "dreaptă" + doxa "gândire/credință") a Bisericii creștine.

Aceeași filieră etimologică exploatează în zilele noastre teologul grec Christos Yannaras atunci când spune : "Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg și a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiție a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului și relativizarea absolutului." [2].

Erezii creștine vechi

Preocupări imperioase privitoare la uniformitatea credinței și cultului au caracterizat creștinismul încă din primele zile. Procesul de stabilire a ceea ce înseamnă creștinismul ortodox a fost în toi de la mijlocul până la sfârșitul secolului I, când Apostolul Pavel a scris epistolele care constituie o mare parte din Noul Testament. În diverse ocazii, prin epistolele sale, el și-a apărat lucrarea apostolică și i-a îndemnat pe creștinii din diverse locuri să îi evite pe falșii învățători, sau pe cei care învață orice este în contradicție cu ceea ce el le-a transmis. Epistolele lui Ioan și a lui Iuda, de asemenea, avertizează cu privire la falșii învățători, așa cum face și Cartea Apocalipsei.

În primele secole, creștinismul a fost permanent proscris din cauză că se opunea venerării împăraților romani și a zeilor romani. În consecință, atunci când Biserica își eticheta inamicii ca "eretici" și îi alunga din comunități sau când rupea legăturile cu bisericile dizidente, ea nu avea puterea de a le persecuta. Totuși, aceia numiți "eretici" mai erau numiți și cu diverse nume (de exemplu "nebuni", "câini sălbatici", "slujitorii Satanei"), astfel încât, cuvântul "eretic" a avut o asociere negativă încă de la începuturi, așa cum s-a și intenționat.

La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri neortodoxe de creștini au aderat la o serie de doctrine care au divizat comunitățile creștine din Roma:

Primele atacuri asupra acestor erezii au constituit conținutul lucrării lui Tertulian, Rețete împotriva ereticilor (cu 44 de capitole și scrisă la Roma) și a lui Irineu Contra ereticilor (cca 180, în cinci volume), scrisă la Lyon după reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisorile lui Ignatie de Antiohia și a lui Policarp al Smirnei către diverse biserici au avertizat împotriva falselor învățături, iar Epistola lui Barnaba, acceptată de mulți creștini din secolul al II-lea ca parte componentă a Scripturii, avertiza asupra amestecării iudaismului cu creștinismul, la fel ca și alți scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate la Sinodul I Ecumenic, care a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare la Niceea în 325, ca răspuns la controversele polemice din cadrul comunităților creștine, în cazul de față disputele ariene privind natura Sfintei Treimi.

Irineu a fost singurul care a susținut că poziția "proto-ortodoxă" era aceeași credință pe care Iisus a transmis-o apostolilor și că identitatea apostolilor, a succesorilor și învățăturile acestora sunt cunoștințe publice bine cunoscute. Acesta a fost, așadar, un prim argument, pe baza succesiunii apostolice. Oponenții lui Irineu au pretins că au primit învățături secrete de la Iisus prin ceilalți apostoli care nu au fost făcute publice. Gnosticismul se bazează pe existența unor cunoștințe ascunse, cu toate că scurte referințe la învățăturile private ale lui Iisus au supraviețuit și în Scriptura canonică. Oponenții lui Irineu au pretins, de semenea, că izvorul nesecat al inspirației divine nu a secat, de aici provenind doctrinele revelației continue.

Înainte de anul 325, natura "eretică" a unor credințe a fost subiectul unor dezbateri îndelungate în cadrul Bisericii. În biserica primară, ereziile erau uneori stabilite de un sinod de episcopi aleși sau de un sinod ecumenic, cum a fost Primul Sinod de la Niceea. După 325, unele opinii au fost formulate ca dogme prin intermediul canoanelor emise de sinoade. Fiecare frază din Crezul de la Niceea, care a fost fixat la Sinodul de la Niceea, conține unele aspecte care au fost subiectul unor discuții aprinse și care astfel au fost stinse prin puterea deciziei a 300 de episcopi aleși cu grijă din întreg imperiul. Cu toate acestea, Sinodul nu a reușit să împiedice ca arienii, învinși în 325, să domine majoritatea bisericii în cea mai mare parte a secolului al IV-lea, adesea cu ajutorul împăraților romani care îi favorizau. În Răsărit, adepții lui Chiril i-au declarat pe Nestorie și pe adepții lui eretici și le-au confiscat și ars scrierile.

Biserica avea o posibilitate redusă pentru a-i pedepsi într-adevăr pe eretici în perioada primară, în afară de excomunicare, o pedeapsă spirituală, sau, în cazul lui Arie asasinarea (cu toate că acest lucru este discutabil, el fiind sprijinit de către împărat iar sfârșitul lui a fost unul mai mult decât ciudat. Ne este descris astfel: "Pe când Arie călătorea pentru a sluji Sfânta Liturghie cu episcopul, care fusese obligat la acest lucru pentru a arăta poporului că nu este într-adevăr nici o diferență între credința Bisericii și a lui Arie, tradiția ne spune că Arie s-a oprit pentru necesități firești. La scurt timp, ucenicii săi au intrat peste el să vadă ce s-a întâmplat și de ce întârzie. În mod evident, îi ieșiseră intestinele afară din el"). Pentru aceia care o acceptau, o excomunicare era cea mai grea formă de pedepsire, deoarece prin aceasta erau separați de trupul lui Hristos, Biserica Sa, și astfel era împiedicată mântuirea. Excomunicarea, sau doar amenințarea cu aceasta, era suficientă pentru a convinge majoritatea ereticilor să renunțe la vederile lor. Pustnicul hispanic Priscillian de Avila a fost prima persoană executată pentru erezie, la doar șase ani după Primul Sinod de la Niceea, în 385. El a fost executat din ordinul împăratului Magnus Maximus, care a trecut peste obiecțiile procedurale ale episcopilor Ambrozie al Milanului și Martin de Tours.

Unele dintre credințele pe care Biserica le consideră eretice sunt cele care privesc Hristologia, firea lui Iisus Hristos și relația dintre Hristos și Dumnezeu Tatăl. Învățătura istorică spune că Hristos a fost Dumnezeu deplin și om deplin în același timp și că cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt egale și eterne. Este de remarcat că această poziție nu a fost declarată oficial ortodoxă până când nu a fost pusă sub semnul întrebării de Arie în secolul al IV-lea (Crezul de la Niceea în 325); și nici Noul Testament nu a fost pus în forma prezentă până la sfârșitul secolului al IV-lea (Atanasie al Alexandriei a fost primul care a alcătuit lista celor 27 de cărți pe care le avem în prezent în Noul Testament, în anul 367.

De-a lungul anilor, numeroși profesori și predicatori creștini au fost în dezacord cu Biserica privind diverse subiecte și doctrine. Când Biserica a luat cunoștință de aceste credințe, ele au condamnate ca eretice. Istoric, acest lucru s-a întâmplat adesea atunci când credința a contestat, sau a părut că o face, autoritatea Bisericii sau a dus la o formarea unui grup de adepți care contestau ordinea socială stabilită. Din motive pe de-a-ntregul seculare, unii oameni influenți au avut un interes în menținerea unui status quo sau în condamnarea unui grup pe care îl doreau îndepărtat. Explicațiile din interiorul Bisericii pentru acțiunile proprii se bazau în întregime pe obiecții la credințe și filozofii mai mult decât pe opoziția la interpretare Sfintei Scripturi sau pe interpretarea oficială a Sfintei Tradiții.

Cele mai cunoscute erezii sunt următoarele:

Utilizare contemporană

Deși termenul este adesea utilizat pentru a indica orice credință neortodoxă, cum ar fi păgânismul, prin definiție, erezia nu poate fi comisă decât de o persoană care se consideră ea însăși ca fiind creștină, dar respinge învățăturile Bisericii creștine. O persoană care renunță complet la creștinism nu este considerată eretică, ci apostată; o persoană care renunță la autoritatea Bisericii, dar nu la învățăturile sale este o schismatică, în timp ce un individ din afara Bisericii Ortodoxe care se consideră el însuși creștin poate fi numit heterodox. De obicei, ereticii nu își definesc învățătura ca fiind eretică. Erezia este expresia unei vederi din interiorul unui sistem de credință stabilit. De exemplu, romano-catolicii îi consideră pe protestanți eretici, în timp ce unii necatolici consideră catolicismul ca fiind "marea apostazie."

Surse

  • Art. "Heresy" pe http://orthodoxwiki.org/
  • Art. "Erezii", în: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, București, 1981

Note

  1. Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, 1981, art. "Erezii", pag. 152-153
  2. Christos Yannaras, Ortodoxie și Occident, Ed. Bizantină, București, 1995, p. 73-74.