Birocrați, renameuser, Administratori
14.991 de modificări
Modificări
→Erezii creştine vechi: completări
În primele secole, creştinismul a fost permanent proscris din cauză că se opunea venerării împăraţilor romani şi a zeilor romani. În consecinţă, atunci când Biserica îşi eticheta inamicii ca "eretici" şi îi alunga din comunităţi sau când rupea legăturile cu bisericile dizidente, ea nu avea puterea de a le persecuta. Totuşi, aceia numiţi "eretici" mai erau numiţi şi cu diverse nume (de exemplu "nebuni", "câini sălbatici", "slujitorii Satanei"), astfel încât, cuvântul "eretic" a avut o asociere negativă încă de la începuturi, aşa cum s-a şi intenţionat.
La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri neortodoxe de creştini neortodocşi au aderat la unele o serie de doctrine, fapt care a au divizat comunităţile creştine din Roma: învăţătorul *[[MarcionMontanism]]ul, care susţinea revărsarea cincizecimii continuă a revelaţiei creştine penticostale asupra profeţilor creştini în extaz a revelaţiei creştine, într-o (mişcare numită "[[montanism]]" aşa deoarece a fost iniţiată de [[Montan]] şi discipolele sale feminine şi )*[[Marcionism]]ul - învăţăturile predicatorului [[Marcion din Sinope]]*[[Gnosticism|gnostice]] ale ul - învăţăturile lui [[Valentin. din Alexandria]] Primele atacuri asupra aşa-ziselor acestor erezii au constituit conţinutul lucrării lui [[Tertulian]], ''Reţete împotriva ereticilor'' (cu 44 de capitole şi scrisă la Roma) şi a lui [[Irineu de Lyon|Irineu]] ''Contra ereticilor'' (cca 180, în cinci volume), scrisă la Lyon după reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisoarile lui [[Ignatie de Antiohia]] şi a lui [[Policarp al Smirnei]] către diverse biserici au avertizat împotriva falselor învăţături, iar ''Epistola lui [[Apostolul Barnaba|Barnaba]]'', acceptată de mulţi creştini din secolul al II-lea ca parte componentă a Scripturii, avertiza asupra amestecării [[iudaism]]ului cu creştinismul, la fel ca şi alţi scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate la [[Sinodul I Ecumenic]], care a fost convocat de împăratul [[Constantin cel Mare]] la Niceea în 325, ca răspuns la controversele polemice din cadrul comunităţilor creştine, în cazul de faţă disputele [[Arianism|ariene]] privind natura Sfintei Treimi.
[[Irineu de Lyon|Irineu]] a fost singurul care a susţinut că poziţia "proto-ortodoxă" era aceeaşi credinţă pe care [[Iisus]] a transmis-o [[apostoli]]lor şi că identitatea apostolilor, a succesorilor şi învăţăturile acestora sunt cunoştinţe publice bine cunoscute. Acesta a fost, aşadar, un prim argument, pe baza [[Succesiune apostolică|succesiunii apostolice]]. Oponenţii lui Irineu au pretins că au primit învăţături secrete de la Iisus prin ceilalţi apostoli care nu au fost făcute publice. [[Gnosticism]]ul se bazează pe existenţa unor cunoştinţe ascunse, cu toate că scurte referinţe la învăţăturile private ale lui Iisus au supravieţuit şi în Scriptura canonică. Oponenţii lui Irineu au pretins, de semenea, că izvorul nesecat al inspiraţiei divine nu a secat, de aici provenind doctrinele revelaţiei continue.
