Erezie: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Linia 1: Linia 1:
{{Traducere EN}}
+
{{Îmbunătăţire}}
  
 
'''Ereziile''' (gr. ''hairesis'' şi lat. ''haeresis'' = opţiune, alegere) sunt "concepţii particulare fie despre [[Sfânta Treime]], fie despre dumnezeirea lui [[Iisus Hristos]], sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în [[ipostas]]ul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de '''erezii hristologice'''. Se cunosc şi '''erezii pnevmatologice''', întâlnite în teologie sub numele de subordinaţionism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie" <ref>Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, ''Dicţionar de Teologie Ortodoxă'', EIBMBOR, 1981, art. "Erezii", pag. 152-153</ref>. De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc '''erezii eclesiologice'''.
 
'''Ereziile''' (gr. ''hairesis'' şi lat. ''haeresis'' = opţiune, alegere) sunt "concepţii particulare fie despre [[Sfânta Treime]], fie despre dumnezeirea lui [[Iisus Hristos]], sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în [[ipostas]]ul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de '''erezii hristologice'''. Se cunosc şi '''erezii pnevmatologice''', întâlnite în teologie sub numele de subordinaţionism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie" <ref>Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, ''Dicţionar de Teologie Ortodoxă'', EIBMBOR, 1981, art. "Erezii", pag. 152-153</ref>. De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc '''erezii eclesiologice'''.
Linia 19: Linia 19:
 
Înainte de 325 DH, natura "eretică" a unor credinţe a fost subiectul unor dezbateri îndelungate în cadrul Bisericii. În biserica primară, ereziile erau uneori stabilite de un [[sinod]] de episcopi aleşi sau de un sinod ecumenic, cum a fost [[Sinodul I Ecumenic|Primul Sinod de la Niceea]]. După 325 DH, unele opinii au fost formulate ca dogme prin intermediul ''canoanelor'' emise de sinoade. Fiecare frază din [[Crezul]] de la Niceea, care a fost fixat la Sinodul de la Niceea, conţine unele aspecte care au fost subiectul unor discuţii aprinse şi care astfel au fost stinse prin puterea deciziei a 300 de episcopi aleşi cu grijă din întreg imperiul. Cu toate acestea, Sinodul nu a reuşit să împiedice ca [[arianism|arienii]], învinşi în 325, să domine majoritatea bisericii în cea mai mare parte a secolului al IV-lea, adesea cu ajutorul împăraţilor romani care îi favorizau. În Răsărit, adepţii lui [[Chiril al Ierusalimului|Chiril]] i-au declarat pe [[Nestorie]] şi pe adepţii lui eretici şi le-a confiscat şi ars scrierile.
 
Înainte de 325 DH, natura "eretică" a unor credinţe a fost subiectul unor dezbateri îndelungate în cadrul Bisericii. În biserica primară, ereziile erau uneori stabilite de un [[sinod]] de episcopi aleşi sau de un sinod ecumenic, cum a fost [[Sinodul I Ecumenic|Primul Sinod de la Niceea]]. După 325 DH, unele opinii au fost formulate ca dogme prin intermediul ''canoanelor'' emise de sinoade. Fiecare frază din [[Crezul]] de la Niceea, care a fost fixat la Sinodul de la Niceea, conţine unele aspecte care au fost subiectul unor discuţii aprinse şi care astfel au fost stinse prin puterea deciziei a 300 de episcopi aleşi cu grijă din întreg imperiul. Cu toate acestea, Sinodul nu a reuşit să împiedice ca [[arianism|arienii]], învinşi în 325, să domine majoritatea bisericii în cea mai mare parte a secolului al IV-lea, adesea cu ajutorul împăraţilor romani care îi favorizau. În Răsărit, adepţii lui [[Chiril al Ierusalimului|Chiril]] i-au declarat pe [[Nestorie]] şi pe adepţii lui eretici şi le-a confiscat şi ars scrierile.
  
The church had little power to actually punish heretics in the early years, other than by [[excommunication]], a spiritual punishment, or, as in the case of [[Arius]], assassination (Though this would me a matter of contention, as he was supported by the Royalty, and his end was rather strange. It is described as thus: As Arius was journeying to cocelebrate the [[Divine Liturgy]] with the Bishop, who had be pressured into doing such as a sign to the people that there wasn't really any difference between Arian and Church belief, tradition tell us Arius stopped to use the facilities. Some short time later his follower went in to check on him, as he had taken a long time. Apparently, his intestines had passed out of him.). To those who accepted it, an excommunication was the worst form of punishment possible, as it separated the individual from the body of Christ, his Church, and prevented [[salvation]]. Excommunication, or even the threat of excommunication, was enough to convince many a heretic to renounce his views. The Hispanic ascetic [[Priscillian of Avila]] was the first person to be executed for heresy, only sixty years after the First Council of Nicaea, in 385. He was executed at the orders of Emperor [[Magnus Maximus]], over the procedural objections of bishops [[Ambrose of Milan]] and [[Martin of Tours]].
+
Biserica avea o posibilitate redusă pentru a-i pedepsi într-adevăr pe eretici în perioada primară, în afară de [[excomunicare]], o pedeapsă spirituală, sau, în cazul lui [[Arie]], asasinarea (Cu toate că acest lucru este discutabil, el fiind sprijinit de regalitate iar sfârşitul lui a fost unul mai mult decât ciudat. Ne este descrisă astfel: Pe când Arie călătorea pentru a sluji [[Sfânta Liturghie]] cu episcopul, care fusese obligat la acest lucru pentru a arăta poporului că nu este într-adevăr nici o diferenţă între credinţa Bisericii şi a lui Arie, tradiţia ne spune că Arie s-a oprit pentru necesităţi fireşti. La scurt timp, ucenicii săi au intrat peste el să vadă ce s-a întâmplat şi de ce întârzie. În mod evident, îi ieşiseră intestinele afară din el.). Pentru aceia care o acceptau, o excomunicare era cea mai grea formă de pedepsire, deorece prin aceasta erau separaţi de trupul lui Hristos, Biserica Sa şi astfel era împiedicată [[mântuire]]a. Excomunicarea, sau doar ameninţarea cu aceasta, era suficientă pentru a convinge majoritatea ereticilor să renunţe la vederile lor. Pustnicul hispanic [[Priscillian de Avila]] a fost prima persoană executată pentru erezie, la doar şase ani după Primul Sinod de la Niceea, în 385. El a fost executat din ordinul împăratului [[Magnus Maximus]], care a trecut peste obiecţiile procedurale ale episcopilor [[Ambrozie de Milan]] şi [[Martin de Tours]].
  
A number of the beliefs the Church has come to regard as heretical have to do with [[Christology]], the nature of Jesus Christ and the relationship between Christ and God the Father. The historic teaching is that Christ was fully divine and at the same time fully human, and that the three persons of the [[Trinity]] are equal and eternal. Note that this position was not formally established as the orthodox position until it was challenged in the fourth century by Arius (Nicene Creed in 325); nor was the [[Holy Scripture|New Testament]] put into its present form until the end of the 4th century ([[Athanasius of Alexandria]] first lists the 27 books we have in the current New Testament in 367(?), but disputes continued.   
+
Unele dintre credinţele pe care Biserica le consideră eretice sunt cele care privesc [[Hristologie|Hristologia]], firea lui Iisus Hristos şi relaţia dintre Hristos şi Dumnezeu Tatăl. Învăţătura istorică spune că Hristos a fost Dumnezeu deplin şi om deplin în acelaşi timp şi că cele trei persoane ale [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi]] sunt egale şi eterne. Este de remarcat că această poziţie nu a fost declarată oficial ortodoxă până când nu a fost pusă sub semnul întrebării de Arie în secolul al IV-lea (Crezul de la Niceea în 325); şi nici [[Noul Testament]] nu a fost pus în forma prezentă până la sfârşitul secolului al IV-lea ([[Atanase de Alexandria]] a fost primul care a alcătuit lista celor 27 de cărţi pe care le avemîn prezent în Noul Testament în 367(?), dar acest fapt este disputat.   
  
Over the years, numerous Christian scholars and preachers have disagreed with the Church on various issues or doctrines. When the Church has become aware of these beliefs, they have been condemned as heretical. Historically, this often happened when the belief challenged, or was seen to challenge, Church authority, or drew a movement of followers who challenged the established order sociallyFor entirely secular reasons, some influential people have had an interest in maintaining the status quo or condemning a group they wished to be removed. The Church's internal explanations for its actions were based purely on objection to beliefs and philosophies that ran contrary to its interpretation of the [[Holy Scripture]]s and its official interpretation of Holy Tradition.
+
De-a lungul anilor, numeroşi profesori şi predicatori creştini au fost în dezacord cu Biserica privind diverse subiecte şi doctrine. Când Biserica a luat la cunoştinţă aceste credinţe , ele au condamnate ca eretice. Istoric, acest lucru s-a întâmplat adesea atunci când credinţa a contestat, sau a părut că o face, autoritatea Bisericii sau a dus la o formarea unui grup de adepţi care contestau ordinea socială stabilităDin motive pe de-a-ntregul seculare, unii oameni influenţi au avut un interes în menţinerea unui status quo sau în condamnarea unui grup pe care îl doreau îndepărtat. Explicaţiile din interiorul Bisericii pentru acţiunile proprii se bazau în întregime pe obiecţii la credinţe şi filozofii mai mult decât pe opoziţia la interpretare [[Sfânta Scriptură|Sfintei Scripturi]] sau pe interpretarea oficială a Sfintei Tradiţii.
  
 
Cele mai cunoscute erezii sunt următoarele:
 
Cele mai cunoscute erezii sunt următoarele:
Linia 49: Linia 49:
  
 
==Utilizare contemporană==
 
==Utilizare contemporană==
Deşi termenul este adesea utilizat pentru a indica orice credinţă neortodoxă, cum ar fi [[Păgânism]]ul, prin definiţie, erezia nu poate fi comisă decât de o persoană care se consideră ea însăşi ca fiind creştină, dar respinge învăţăturile Bisericii creştine. O persoană care renunţă complet la [[Introducere în Creştinismul Ortodox|creştinism]] nu este considerată eretică, ci [[apostazie|apostată]]; o persoană care renunţă la autoritatea Bisericii, dar nu la învăţăturile sale este o [[schismă|schismatică]], în timp ce un individ din afara Bisericii Ortodoxe care se consideră el însuşi creştin poate fi numit [[heterodox]].
+
Deşi termenul este adesea utilizat pentru a indica orice credinţă neortodoxă, cum ar fi [[Păgânism]]ul, prin definiţie, erezia nu poate fi comisă decât de o persoană care se consideră ea însăşi ca fiind creştină, dar respinge învăţăturile Bisericii creştine. O persoană care renunţă complet la [[Spiritualitate|creştinism]] nu este considerată eretică, ci [[apostazie|apostată]]; o persoană care renunţă la autoritatea Bisericii, dar nu la învăţăturile sale este o [[schismă|schismatică]], în timp ce un individ din afara Bisericii Ortodoxe care se consideră el însuşi creştin poate fi numit [[heterodox]].
 
De obicei, ereticii nu ăşi definesc învăţătura ca fiind eretică. Erezia este expresia unei vederi din interiorul unui sistem de credinţă stabilit. De exemplu, romano-catolicii îi consideră pe protestanţi eretici în timp ce unii necatolici consideră catolicismul ca fiind "marea apostazie."
 
De obicei, ereticii nu ăşi definesc învăţătura ca fiind eretică. Erezia este expresia unei vederi din interiorul unui sistem de credinţă stabilit. De exemplu, romano-catolicii îi consideră pe protestanţi eretici în timp ce unii necatolici consideră catolicismul ca fiind "marea apostazie."
  

Versiunea de la data 15 ianuarie 2009 16:28

Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.


Ereziile (gr. hairesis şi lat. haeresis = opţiune, alegere) sunt "concepţii particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de erezii hristologice. Se cunosc şi erezii pnevmatologice, întâlnite în teologie sub numele de subordinaţionism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie" [1]. De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc erezii eclesiologice.

Etimologie

Termenul de "erezie" vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, "a alege [ceva]", "a opta [pentru ceva]"), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate - de întregimea învăţăturii celei drepte, şi de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie şi eretic sunt cuvintele pe care le foloseşte Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie învăţătura şi pe cei care se opun Bisericii creştine, în opoziţie cu poziţia ortodoxă (de la ortho- "dreaptă" + doxa "gândire/credinţă") a Bisericii creştine.

Aceeaşi filieră etimologică exploatează în zilele noastre teologul grec Christos Yannaras atunci când spune : "Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg şi a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiţie a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului şi relativizarea absolutului." [2].

Erezii creştine vechi

Preocupări imperioase privitor la uniformitatea credinţei şi cultului au caracterizat creştinismul încă din primele zile. Procesul de stabilire a ceea ce înseamnă creştinismul ortodox a fost în toi de la mijlocul până la sfârşitul secolului I, când Apostolul Pavel a scris epistolele care constituie o mare parte din Noul Testament. În diverse ocazii din epistolele pauline, acesta îşi apără lucrarea apostolică şi îi îndeamnă pe creştinii din diverse locuri să îi evite pe falşii învăţători sau pe cei care învaţă orice este în contradicţie cu ccea ce el le-a transmis. Epistolele lui Ioan şi a lui Iuda, de asemenea, avertizează cu privire la falşii învăţători, aşa cum face şi Cartea Apocalipsei.

În primele secole, creştinismul a fost permanent proscris din cauza impunerii venerării împăraţilor romani şi a zeilor romani. În consecinţă, atunci când Biserica ăşi eticheta inamicii ca "eretici" şi îi alunga din comunităţi sau când rupea legăturile cu bisericile dizidente, ea nu avea puterea de a le persecuta. Totuşi, aceia numiţi "eretici" mai erau numiţi şi cu diverse nume (de ex "nebuni," "câini sălbatici," "slujitorii Satanei"), astfel încât, cuvântul "eretic" a avut o asociere negativă încă de la începuturi, aşa cum s-a şi intenţionat.

La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri de creştini neortodocşi au aderat la unele doctrine, fapt care a divizat comunităţile creştine din Roma: învăţătorul Marcion, revărsarea cincizecimii a profeţilor creştini în extaz a revelaţiei creştine, într-o mişcare numită "montanism" deoarece a fost iniţiată de Montan şi discipolele sale feminine şi învăţăturile gnostice ale lui Valentin. Primele atacuri asupra aşa-ziselor erezii au constituit conţinutul lucrării lui Tertulian, Reţete împotriva ereticilor (cu 44 de capitole şi scrisă la Roma) şi a lui Irineu' Contra ereticilor (ca 180, în cinci volume), scrisă în Lyon după reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisoarile lui Ignatie de Antiohia şi a lui Policarp al Smirnei către diverse biserici au avertizat împotriva falselor învăţături, iar Epistola lui Barnaba, acceptată de mulţi creştini din secolul al II-lea ca parte componentă a Scripturii, avertiza asupra amestecării iudaismului cu creştinismul, la fel ca şi alţi scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate la Sinodul I Ecumenic, care a fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare la Niceea în 325, ca răspuns la controversele polemice viitoare din cadrul comunităţilor creştine, în cazul de faţă disputele ariene privind natura Sfintei Treimi.

Irineu a fost singurul care a susţinut că poziţia "proto-ortodox" era aceeaşi credinţă pe care Iisus a transmis-o apostolilor şi că identitatea apostolilor, a succesorilor şi învăţăturile acestora suntcunoştinţe publice bine cunoscute. Acesta a fost, aşadar, un prim argument pe baza succesiunii apostolice. Oponenţii lui Irineu au pretins că au primit învăţături secrete de la Iisus prin ceilalţi apostoli care nu au fost făcute publice. (Gnosticismul se bazează pe existenţa unor cunoştinţe ascunse, cu toate că scurte referinţe la învăţăturile private ale lui Iisus au supravieţuit şi în Scriptura canonică.) Oponenţii lui Irineu au pretins, de semenea, că izvorul nesecat al inspiraţiei divine nu a secat, adică doctrinele revelaţiei continue.

Înainte de 325 DH, natura "eretică" a unor credinţe a fost subiectul unor dezbateri îndelungate în cadrul Bisericii. În biserica primară, ereziile erau uneori stabilite de un sinod de episcopi aleşi sau de un sinod ecumenic, cum a fost Primul Sinod de la Niceea. După 325 DH, unele opinii au fost formulate ca dogme prin intermediul canoanelor emise de sinoade. Fiecare frază din Crezul de la Niceea, care a fost fixat la Sinodul de la Niceea, conţine unele aspecte care au fost subiectul unor discuţii aprinse şi care astfel au fost stinse prin puterea deciziei a 300 de episcopi aleşi cu grijă din întreg imperiul. Cu toate acestea, Sinodul nu a reuşit să împiedice ca arienii, învinşi în 325, să domine majoritatea bisericii în cea mai mare parte a secolului al IV-lea, adesea cu ajutorul împăraţilor romani care îi favorizau. În Răsărit, adepţii lui Chiril i-au declarat pe Nestorie şi pe adepţii lui eretici şi le-a confiscat şi ars scrierile.

Biserica avea o posibilitate redusă pentru a-i pedepsi într-adevăr pe eretici în perioada primară, în afară de excomunicare, o pedeapsă spirituală, sau, în cazul lui Arie, asasinarea (Cu toate că acest lucru este discutabil, el fiind sprijinit de regalitate iar sfârşitul lui a fost unul mai mult decât ciudat. Ne este descrisă astfel: Pe când Arie călătorea pentru a sluji Sfânta Liturghie cu episcopul, care fusese obligat la acest lucru pentru a arăta poporului că nu este într-adevăr nici o diferenţă între credinţa Bisericii şi a lui Arie, tradiţia ne spune că Arie s-a oprit pentru necesităţi fireşti. La scurt timp, ucenicii săi au intrat peste el să vadă ce s-a întâmplat şi de ce întârzie. În mod evident, îi ieşiseră intestinele afară din el.). Pentru aceia care o acceptau, o excomunicare era cea mai grea formă de pedepsire, deorece prin aceasta erau separaţi de trupul lui Hristos, Biserica Sa şi astfel era împiedicată mântuirea. Excomunicarea, sau doar ameninţarea cu aceasta, era suficientă pentru a convinge majoritatea ereticilor să renunţe la vederile lor. Pustnicul hispanic Priscillian de Avila a fost prima persoană executată pentru erezie, la doar şase ani după Primul Sinod de la Niceea, în 385. El a fost executat din ordinul împăratului Magnus Maximus, care a trecut peste obiecţiile procedurale ale episcopilor Ambrozie de Milan şi Martin de Tours.

Unele dintre credinţele pe care Biserica le consideră eretice sunt cele care privesc Hristologia, firea lui Iisus Hristos şi relaţia dintre Hristos şi Dumnezeu Tatăl. Învăţătura istorică spune că Hristos a fost Dumnezeu deplin şi om deplin în acelaşi timp şi că cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt egale şi eterne. Este de remarcat că această poziţie nu a fost declarată oficial ortodoxă până când nu a fost pusă sub semnul întrebării de Arie în secolul al IV-lea (Crezul de la Niceea în 325); şi nici Noul Testament nu a fost pus în forma prezentă până la sfârşitul secolului al IV-lea (Atanase de Alexandria a fost primul care a alcătuit lista celor 27 de cărţi pe care le avemîn prezent în Noul Testament în 367(?), dar acest fapt este disputat.

De-a lungul anilor, numeroşi profesori şi predicatori creştini au fost în dezacord cu Biserica privind diverse subiecte şi doctrine. Când Biserica a luat la cunoştinţă aceste credinţe , ele au condamnate ca eretice. Istoric, acest lucru s-a întâmplat adesea atunci când credinţa a contestat, sau a părut că o face, autoritatea Bisericii sau a dus la o formarea unui grup de adepţi care contestau ordinea socială stabilită. Din motive pe de-a-ntregul seculare, unii oameni influenţi au avut un interes în menţinerea unui status quo sau în condamnarea unui grup pe care îl doreau îndepărtat. Explicaţiile din interiorul Bisericii pentru acţiunile proprii se bazau în întregime pe obiecţii la credinţe şi filozofii mai mult decât pe opoziţia la interpretare Sfintei Scripturi sau pe interpretarea oficială a Sfintei Tradiţii.

Cele mai cunoscute erezii sunt următoarele:

Utilizare contemporană

Deşi termenul este adesea utilizat pentru a indica orice credinţă neortodoxă, cum ar fi Păgânismul, prin definiţie, erezia nu poate fi comisă decât de o persoană care se consideră ea însăşi ca fiind creştină, dar respinge învăţăturile Bisericii creştine. O persoană care renunţă complet la creştinism nu este considerată eretică, ci apostată; o persoană care renunţă la autoritatea Bisericii, dar nu la învăţăturile sale este o schismatică, în timp ce un individ din afara Bisericii Ortodoxe care se consideră el însuşi creştin poate fi numit heterodox. De obicei, ereticii nu ăşi definesc învăţătura ca fiind eretică. Erezia este expresia unei vederi din interiorul unui sistem de credinţă stabilit. De exemplu, romano-catolicii îi consideră pe protestanţi eretici în timp ce unii necatolici consideră catolicismul ca fiind "marea apostazie."

Surse

  • Art. "Heresy" on http://orthodoxwiki.org/
  • Art. "Erezii", în: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981

Note

  1. Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, 1981, art. "Erezii", pag. 152-153
  2. Christos Yannaras, Ortodoxie şi Occident, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995, p. 73-74.