Epitaf

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 17 februarie 2014 12:46, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (diacritice)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare
Procesiune cu Sf. Epitaf în Joia Mare la Mănăstirea Maicii Domnului din Balamand, Liban

Epitaful (gr. Επιτάφιος, epitaphios, sau Επιτάφιον, epitaphion; sl. Плащаница, plașcianița; ar. نعش, naash) este o icoană, astăzi cel mai adesea găsit sub forma unei pânze mari[1] pictate sau brodate, bogat ornamentată, care este utilizată în timpul slujbelor din Sfânta și Marea Vineri și Sâmbăta Mare. De asemenea, epitaful există și în formă pictată sau ca mozaic pe pereții bisericii, pe iconostas sau pe panouri de lemn.

Iconografia

Plângerea la mormânt, Sf. Mănăstire Stavronikita, Muntele Athos, jumătatea sec. al XVI-lea
Epitaf

Icoana reprezintă trupul lui Hristos după coborârea Sa de pe cruce, întins, pregătit pentru așezarea în mormânt. Scena este inspirată din Evanghelia după Ioan 19, 38-42. În jurul Său pot fi reprezentați, jelindu-L, mama Sa și Ioan, ucenicul cel iubit, apoi Iosif din Arimateea, Maria Magdalena și mai mulți îngeri. Mai pot apărea și alte personaje precum Dreptul Nicodim. Alteori este reprezentat doar trupul lui Hristos întins, ca și cum ar fi gata să fie așezat în mormânt. [1]. Astfel apare, de exemplu, în cea mai veche icoană brodată de acest fel (Veneția, cca. 1200 d. Hr.). Echivalentul acestei teme în iconografia apuseană este "ungerea lui Hristos cu miruri", or Plângerea la mormânt (cuprinzânt mai multe personaje) sau Pietà, în care este reprezentată doar Maica Domnului ținând în brațe trupul mort al lui Hristos.

De obicei, troparul zilei este brodat pe un chenar în jurul icoanei:

Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L, cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.

În perioada bizantină târzie, această imagine era de obicei reprezentată și dedesubtul icoanei lui Hristos Pantocrator din absida proscomidiarului bisericii, ilustrând astfel un imn liturgic care amintește de Hristos ca aflându-se în același timp în mormânt cu trupul, dar și pe Tronul ceresc. [2] Această icoană și îndeosebi o reprezentare în mozaic ce a fost dusă la Roma probabil în secolul al XII-lea a dus la dezvoltarea în Apus a reprezentării lui Hristos ca Omul durerilor, extraordinar de răspândită spre sfârșitul Evului Mediu, imagine în care Hristos este înfățișat însă viu și de obicei cu ochii deschiși.

Epitaful în uzul liturgic

Eputaful este folosit, în ritul bizantin, în ultimele zile ale Săptămânii Mari în cadrul slujbelor care evocă moartea și învierea lui Hristos. Apoi el este așezat pe Sfânta Masă, unde rămâne de-a lungul întregii perioade de prăznuire a Paștilor.

Vecernia Vinerii celei Mari

Coborârea de pe Cruce. Înainte de Apokathelosis (lit. "coborârea de pe lemn"), la Vecernia din după-amiaza Sfintei și Marii Vineri, preotul și diaconul așază Epitaful pe Sfânta Masă. Uneori, preotul unge epitaful cu uleiuri parfumate. Deasupra este așezat un acoperâmânt folosit pentru Sfântul Potir și o Evanghelie (fie Evangheliarul mare folosit la vremea Sfintei Liturghii, fie unul mai mic). În timpul citirii Evangheliei, care cuprinde fragmente din toate cele patru Evanghelii ce relatează moartea lui Hristos, o icoană ce reprezintă soma (trupul) lui Hristos este luată de pe o cruce care fusese mai înainte așezată în mijlocul bisericii. Acest Trup este înfășurat în pânză albă și dus apoi în altar.

Spre sfârșitul slujbei, preotul și diaconul, însoțiți de acoliți (în zilele noastre: de paracliser, cântăreț, subdiacon sau de băieți ori bărbați nehirotoniți care ajută la slujire) purtând lumânări și tămâie, iau Sf. Epitaf de pe Sfânta Masă și o poartă, în procesiune, până în mijlocul bisericii, așezând-o pe o masă anume rânduită (adeseori împodobită anume pentru acest scop) [2]. Deasupra Sf. Epitaf este așezată Sfânta Evanghelie. În unele biserici grecești (mai rar și în unele biserici sau mănăstiri din România), deasupra epitafului este așezat un baldachin sculptat și bogat împodobit Această masă ori catafalc reprezintă Mormântul lui Hristos. Frecvent, Mormântul este împodobit cu petale de flori și lumânări și stropit cu apă de trandafiri [3]. Mormântul se cădește apoi, în semn de respect și se bat clopotele. În unele țări ortodoxe, drapelele sunt coborâte în bernă. Apoi preotul, ceilalți slujitori și credincioșii se închină înaintea Sf. Epitaf, în timp ce strana intonează cântările potrivite. În practica românească, se obișnuiește ca Mormântul să fie împodobit cu flori. Când se închină înaintea Sf. Epitaf, credincioșii aduc la rândul lor flori pe care le așază peste Sf. Epitaf, până ce acesta este practic complet acoperit de flori. În bisericile de tradiție slavă, slujba continuă cu pavecernița în timpul căreia se cântă un canon special care amintește de tânguirea Maicii Domnului.

Credincioșii continuă să vină la mormânt și să se închine înaintea Sf. Epitaf până seara, la începutul Utreniei, care se slujește în Săptămâna Mare în cursul serii, pentru ca un număr cât mai mare de credincioși să poată participa la aceste slujbe. Modul în care se face închinarea înaintea Sf. Epitaf diferă de la o tradiție locală la alta. În unele locuri, credincioșii fac trei metanii mari înaintea Sf. Epitaf, apoi sărută imaginea lui Hristos reprezentată pe acesta, precum și Sfânta Evanghelie așezată deasupra acestuia. În alte locuri, credincioșii trec și pe sub masa pe care a fost așezat Sf. Epitaf, gest care simbolizează moartea noastră împreună cu Hristos și respectiv învierea împreună cu El. În alte locuri, credincioșii se mulțumesc să aprindă o lumânare și/sau să spună o scurtă rugăciune, plecându-și capul.

Lângă Sf. Epitaf, preotul poate asculta și spovedania credincioșilor sau să îi ungă cu mir pe credincioșii care nu au reușit să ajungă la slujba Sfântului Maslu din zilele anterioare.

Utrenia Sâmbetei celei Mari

Îngroparea Domnului. În timpul utreniei, se cântă Prohodul (Greek: Επιτάφιος Θρήνος, epitaphios thrênos, lit. "plângerea înaintea giulgiului"; sau Εγκομια, enkomia, "laudele") înaintea Epitafului – mormântul lui Hristos, în timp ce toți credincioșii țin în mâini lumânări aprinse. Versurile Prohodului sunt intercalate cu versetele Psalmului 118 (cântarea acestui psalm ocupă un loc foarte important în slujba înmormântării din Biseriuca Ortodoxă). Psalmul și Prohodul în ansamblul său sunt împărțite în trei segmente numite stări, fiecare cântată pe o altă melodie (două melodii pentru starea a treia). La începutul fiecărei stări, preotul sau diaconul cădește. În timpul cântării ultimei Stări a Prohodului, preotul sau stropește Sf. Epitaf și pe credincioșii adunați cu apă de trandafiri, evocând astfel ungerea cu miresme a trupului lui Hristos. În bisericile slave și în tradiția românească, doar Sf. Epitaf este purtat, precedat de prapori (steagurile bisericii), însoțit de lumânări și de cădelnițe cu tămâie.[4], fiind purtat pe mâini sau ridicat ca un baldachin cu ajutorul unor pari. În mai multe biserici de limbă greacă, nu doar Sf. Epitaf este purtat în procesiune, ci întregul catafalc, dimpreună cu baldachinul său sculptat. [5] In unele locuri unde tradiția creștinătății e mai puternică, procesiunea poate să fie una foarte lungă [6], procesiunile pornind din mai multe parohii întâlnindu-se apoi în punctul central. Acolo unde acest lucru nu se poate face, procesiunea se limitează la înconjurarea clădirii bisericii de trei ori la rând, în timp ce cântăreții și poporul cântă Trisaghionul, de obicei pe melodia tânguitoare folosită la înmormântări. Uneori, cei care nu ajung să ia parte la procesiune ies totuși măcar până pe balcon la vremea procesiunii, ținând în mâini lumânări aprinse și uneori câte o cățuie aprinsă. În mai multe sate din Grecia, Epitaful este purtat în procesiune și prin cimitir, printre morminte, amintind astfel făgăduința vieții veșnice de care au parte și cei adormiți.

La sfârșitul procesiunii, Sf. Epitaf este adus înapoi în biserică. În unele locuri, inclusiv în practica românească, preoții și ceilalți slujitori bisericești care poartă epitaful se opresc imediat după intrarea în bisericii, ridicând Sf. Epitaf în dreptul ușii, astfel încât toți cei care intră acum în biserică să treacă pe sub el (intrând astfel în chip simbolic în mormânt odată cu Hristos), apoi sărută Sfânta Evanghelie. În bisericile de limbă greacă și în practica românească, Epitaful este apoi purtat direct în Altar și este așezat pe Sfânta Masă, unde rămâne până la Înălțarea Domnului. În bisericile de tradiție slavă, Epitaful este readus pe catafalcul din mijlocul bisericii, este cădit din nou, împodobit iarăși cu petale de flori și stropit cu apă de trandafiri, rămânând acolo până la Miezonoptica din Sfânta și Marea Sâmbătă, la privegherea pascală. Dacă Epitaful rămâne în mijlocul bisericii, credincioșii continuă să vină să se închine înaintea lui și în Sâmbăta Mare.

Liturghia din Sâmbăta Mare

Ceasurile din Sâmbăta Mare se citesc lângă Sf. Epitaf, iar unele părți ale Liturghiei care se slujesc de obicei înaintea Ușilor împărătești (ectenii, citirea Evangheliei, Vohodul Mic etc) se slujesc înaintea Sf. Epitaf.

Privegherea pascală

În practica Bisericilor slave, la miezonoptica de după binecuvântarea de început și Psalmul 50, se cântă Canonul Sâmbetei Mari (a doua oară după slujba Utreniei din noaptea precedentă), care constituie un fel de reflecție asupra semnificației morții lui Hristos și a biruinței Sale asupra iadului. În timpul ultimei ode a Canonului, la cuvintele "Nu te tângui pentru Mine Maică, căci voi învia...", preotul și diaconul ridică dintr-o dată Sf. Epitaf (care reprezintă trupul mort al lui Hristos) de pe catafalc și îl duc în Altar, așezându-l pe Sfânta Masă, unde va rămâne de-a lungul perioadei de prăznuire pascală, ca o amintire a giulgiului rămas în mormântul (Ioan 20,5).

Perioada pascală

În Săptămâna Luminată (Săptămâna Paștilor), Ușile Împărătești ale Altarului rămân deschise, ca un simbol al mormântului gol al lui Hristos. Sf. Epitaf se poate vedea prin ușile deschise, arătând astfel, în chip simbolic, poporului giulgiurile rămase în mormânt după Învierea Domnului.

La sfârșitul Săptămânii Luminate, Sfintele Uși sunt închise, dar Epitaful rămâne pe Sfânta Masă vreme de 40 de zile, amintind astfel prezența fizică a lui Hristos în mijlocul ucenicilor până la înălțarea Sa la Cer.

Epitaful Maicii Domnului

Există și un Epitaf al Maicii Domnului. Şi aceasta este o icoană brodată, bogat împodobită, reprezentând însă trupul adormit al Maicii Domnului. [7] Acesta este folosit l prăznuirea Adormirii Maicii Domnului din ziua de 15 august, cunoscută în Occident ca Ridicarea la Cer a Sfintei Fecioare Maria. Înaintea Epitafului Maicii Domnului, așezat și el pe un catafalc, se cântă Prohodul Maicii Domnului, [8], și acest Epitaf este purtat în procesiune la fel ca Epitaful pe care este reprezentat Hristos, însă Epitaful Maicii Domnului nu este niciodată așezat pe Sfânta Masă.

Slujba "Îngropării Maicii Domnului" își are originile la Ierusalim, de unde a fost introdus în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscow și a ajuns și pe teritoriul României de astăzi. Această slujbă s-a răspândit destul de lent în rândul ortodocșilor ruși și români. Nu se slujește în toate parohiile, catedralele și nici măcar pretutindeni la mănăstiri. La Ierusalim, prohodul Maicii Domnului se cântă în timpul privegherii de toată noaptea pentru Adormirea Maicii Domnului. În unele biserici și mănăstiri rusești, se slujește la trei zile după Adormirea Maicii Domnului.

Note

  1. De obicei de dimensiunea Sfintei Mese a altarului bisericii.
  2. G Schiller, Iconography of Christian Art, Vol. II,1972 (English trans from German), Lund Humphries, London, p.199, ISBN 853313245

Surse

Wikipedia:Epitaphios

A se vedea și

Legături externe