Epitaf: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (Liturghia din Sâmbăta Mare)
(Perioada pascală: leg.interne)
Linia 36: Linia 36:
  
 
===Perioada pascală===
 
===Perioada pascală===
În [[Săptămâna Luminată] (Săptămâna Paştilor), [[Uşile împărăteşti]] ale Altarului rămân deschise, ca un simbol al mormântului gol al lui Hristos. Sf. Epitaf se poate vedea prin uşile deschise, arătând astfel, în chip simbolic, poporului giulgiurile rămase în mormânt după Învierea Domnului.  
+
În Săptămâna Luminată (Săptămâna Paştilor), [[Uşile Împărăteşti]] ale Altarului rămân deschise, ca un simbol al mormântului gol al lui Hristos. Sf. Epitaf se poate vedea prin uşile deschise, arătând astfel, în chip simbolic, poporului giulgiurile rămase în mormânt după Învierea Domnului.  
  
La sfârşitul Săptămânii Luminate, Sfintele Uşi sunt închise, dar Epitaful rămâne pe Sfânta Masă vreme de 40 de zile, amintind astfel prezenţa fizică a lui Hristos în mijlocul ucenicilor până la înălţarea Sa la Cer.  
+
La sfârşitul Săptămânii Luminate, Sfintele Uşi sunt închise, dar Epitaful rămâne pe Sfânta Masă vreme de 40 de zile, amintind astfel prezenţa fizică a lui Hristos în mijlocul ucenicilor până la înălţarea Sa la Cer.
  
 
==Epitaful Maicii Domnului==
 
==Epitaful Maicii Domnului==

Versiunea de la data 1 septembrie 2011 13:57

Procesiune cu Sf. Epitaf în Joia Mare la Mănăstirea Maicii Domnului din Balamand, Liban

Epitaful (gr. Επιτάφιος, epitaphios, sau Επιτάφιον, epitaphion; sl. Плащаница, plaşcianiţa; ar. نعش, naash) este o icoană, astăzi cel mai adesea găsit sub forma unei pânze mari[1] pictate sau brodate, bogat ornamentată, care este utilizată în timpul slujbelor din Sfânta şi Marea Vineri și Sâmbăta Mare. De asemenea, epitaful există și în formă pictată sau ca mozaic pe pereții bisericii, pe iconostas sau pe panouri de lemn.

Iconografia

Plângerea la mormânt, Sf. Mănăstire Stavronikita, Muntele Athos, jumătatea sec. al XVI-lea
Epitaf

Icoana reprezintă trupul lui Hristos după coborârea Sa de pe cruce, întins, pregătit pentru aşezarea în mormânt. Scena este inspirată din Evanghelia după Ioan 19, 38-42. În jurul Său pot fi reprezentaţi, jelindu-L, mama Sa şi Ioan, ucenicul cel iubit, apoi Iosif din Arimateea, Maria Magdalena şi mai mulţi îngeri. Mai pot apărea şi alte personaje precum Dreptul Nicodim. Alteori este reprezentat doar trupul lui Hristos întins, ca şi cum ar fi gata să fie aşezat în mormânt. [1]. Astfel apare, de exemplu, în cea mai veche icoană brodată de acest fel (Veneţia, cca. 1200 d. Hr.). Echivalentul acestei teme în iconografia apuseană este "ungerea lui Hristos cu miruri", or Plângerea la mormânt (cuprinzânt mai multe personaje) sau Pietà, în care este reprezentată doar Maica Domnului ţinând în braţe trupul mort al lui Hristos.

De obicei, troparul zilei este brodat pe un chenar în jurul icoanei:

Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L, cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.

În perioada bizantină târzie, această imagine era de obicei reprezentată şi dedesubtul icoanei lui Hristos Pantocrator din absida proscomidiarului bisericii, ilustrând astfel un imn liturgic care aminteşte de Hristos ca aflându-se în acelaşi timp în mormânt cu trupul, dar şi pe Tronul ceresc. [2] Această icoană şi îndeosebi o reprezentare în mozaic ce a fost dusă la Roma probabil în secolul al XII-lea a dus la dezvoltarea în Apus a reprezentării lui Hristos ca Omul durerilor, extraordinar de răspândită spre sfârşitul Evului Mediu, imagine în care Hristos este înfăţişat însă viu şi de obicei cu ochii deschişi.

Epitaful în uzul liturgic

Eputaful este folosit, în ritul bizantin, în ultimele zile ale Săptămânii Mari în cadrul slujbelor care evocă moartea şi învierea lui Hristos. Apoi el este aşezat pe Sfânta Masă, unde rămâne de-a lungul întregii perioade de prăznuire a Paştilor.

Vecernia Vinerii celei Mari

Coborârea de pe Cruce. Înainte de Apokathelosis (lit. "coborârea de pe lemn"), la Vecernia din după-amiaza Sfintei şi Marii Vineri, preotul şi diaconul aşază Epitaful pe Sfânta Masă. Uneori, preotul unge epitaful cu uleiuri parfumate. Deasupra este aşezat un acoperâmânt folosit pentru Sfântul Potir şi o Evanghelie (fie Evangheliarul mare folosit la vremea Sfintei Liturghii, fie unul mai mic). În timpul citirii Evangheliei, care cuprinde fragmente din toate cele patru Evanghelii ce relatează moartea lui Hristos, o icoană ce reprezintă soma (trupul) lui Hristos este luată de pe o cruce care fusese mai înainte aşezată în mijlocul bisericii. Acest Trup este înfăşurat în pânză albă şi dus apoi în altar.

Spre sfârşitul slujbei, preotul şi diaconul, însoţiţi de acoliţi (în zilele noastre: de paracliser, cântăreţ, subdiacon sau de băieţi ori bărbaţi nehirotoniţi care ajută la slujire) purtând lumânări şi tămâie, iau Sf. Epitaf de pe Sfânta Masă şi o poartă, în procesiune, până în mijlocul bisericii, aşezând-o pe o masă anume rânduită (adeseori împodobită anume pentru acest scop) [2]. Deasupra Sf. Epitaf este aşezată Sfânta Evanghelie. În unele biserici greceşti (mai rar şi în unele biserici sau mănăstiri din România), deasupra epitafului este aşezat un baldachin sculptat şi bogat împodobit Această masă ori catafalc reprezintă Mormântul lui Hristos. Frecvent, Mormântul este împodobit cu petale de flori şi lumânări şi stropit cu apă de trandafiri [3]. Mormântul se cădeşte apoi, în semn de respect şi se bat clopotele. În unele ţări ortodoxe, drapelele sunt coborâte în bernă. Apoi preotul, ceilalţi slujitori şi credincioşii se închină înaintea Sf. Epitaf, în timp ce strana intonează cântările potrivite. În practica românească, se obişnuieşte ca Mormântul să fie împodobit cu flori. Când se închină înaintea Sf. Epitaf, credincioşii aduc la rândul lor flori pe care le aşază peste Sf. Epitaf, până ce acesta este practic complet acoperit de flori. În bisericile de tradiţie slavă, slujba continuă cu pavecerniţa în timpul căreia se cântă un canon special care aminteşte de tânguirea Maicii Domnului.

Credincioşii continuă să vină la mormânt şi să se închine înaintea Sf. Epitaf până seara, la începutul Utreniei, care se slujeşte în Săptămâna Mare în cursul serii, pentru ca un număr cât mai mare de credincioşi să poată participa la aceste slujbe. Modul în care se face închinarea înaintea Sf. Epitaf diferă de la o tradiţie locală la alta. În unele locuri, credincioşii fac trei metanii mari înaintea Sf. Epitaf, apoi sărută imaginea lui Hristos reprezentată pe acesta, precum şi Sfânta Evanghelie aşezată deasupra acestuia. În alte locuri, credincioşii trec şi pe sub masa pe care a fost aşezat Sf. Epitaf, gest care simbolizează moartea noastră împreună cu Hristos şi respectiv învierea împreună cu El. În alte locuri, credincioşii se mulţumesc să aprindă o lumânare şi/sau să spună o scurtă rugăciune, plecându-şi capul.

Lângă Sf. Epitaf, preotul poate asculta şi spovedania credincioşilor sau să îi ungă cu mir pe credincioşii care nu au reuşit să ajungă la slujba Sfântului Maslu din zilele anterioare.

Utrenia Sâmbetei celei Mari

Îngroparea Domnului. În timpul utreniei, se cântă Prohodul (Greek: Επιτάφιος Θρήνος, epitaphios thrênos, lit. "plângerea înaintea giulgiului"; sau Εγκομια, enkomia, "laudele") înaintea Epitafului – mormântul lui Hristos, în timp ce toţi credincioşii ţin în mâini lumânări aprinse. Versurile Prohodului sunt intercalate cu versetele Psalmului 118 (cântarea acestui psalm ocupă un loc foarte important în slujba înmormântării din Biseriuca Ortodoxă). Psalmul şi Prohodul în ansamblul său sunt împărţite în trei segmente numite stări, fiecare cântată pe o altă melodie (două melodii pentru starea a treia). La începutul fiecărei stări, preotul sau diaconul cădeşte. În timpul cântării ultimei Stări a Prohodului, preotul sau stropeşte Sf. Epitaf şi pe credincioşii adunaţi cu apă de trandafiri, evocând astfel ungerea cu miresme a trupului lui Hristos. În bisericile slave şi în tradiţia românească, doar Sf. Epitaf este purtat, precedat de prapori (steagurile bisericii), însoţit de lumânări şi de cădelniţe cu tămâie.[4], fiind purtat pe mâini sau ridicat ca un baldachin cu ajutorul unor pari. În mai multe biserici de limbă greacă, nu doar Sf. Epitaf este purtat în procesiune, ci întregul catafalc, dimpreună cu baldachinul său sculptat. [5] In unele locuri unde tradiţia creştinătăţii e mai puternică, procesiunea poate să fie una foarte lungă [6], procesiunile pornind din mai multe parohii întâlnindu-se apoi în punctul central. Acolo unde acest lucru nu se poate face, procesiunea se limitează la înconjurarea clădirii bisericii de trei ori la rând, în timp ce cântăreţii şi poporul cântă Trisaghionul, de obicei pe melodia tânguitoare folosită la înmormântări. Uneori, cei care nu ajung să ia parte la procesiune ies totuşi măcar până pe balcon la vremea procesiunii, ţinând în mâini lumânări aprinse şi uneori câte o căţuie aprinsă. În mai multe sate din Grecia, Epitaful este purtat în procesiune şi prin cimitir, printre morminte, amintind astfel făgăduinţa vieţii veşnice de care au parte şi cei adormiţi.

La sfârşitul procesiunii, Sf. Epitaf este adus înapoi în biserică. În unele locuri, inclusiv în practica românească, preoţii şi ceilalţi slujitori bisericeşti care poartă epitaful se opresc imediat după intrarea în bisericii, ridicând Sf. Epitaf în dreptul uşii, astfel încât toţi cei care intră acum în biserică să treacă pe sub el (intrând astfel în chip simbolic în mormânt odată cu Hristos), apoi sărută Sfânta Evanghelie. În bisericile de limbă greacă şi în practica românească, Epitaful este apoi purtat direct în Altar şi este aşezat pe Sfânta Masă, unde rămâne până la Înălţarea Domnului. În bisericile de tradiţie slavă, Epitaful este readus pe catafalcul din mijlocul bisericii, este cădit din nou, împodobit iarăşi cu petale de flori şi stropit cu apă de trandafiri, rămânând acolo până la Miezonoptica din Sfânta şi Marea Sâmbătă, la privegherea pascală. Dacă Epitaful rămâne în mijlocul bisericii, credincioşii continuă să vină să se închine înaintea lui şi în Sâmbăta Mare.

Liturghia din Sâmbăta Mare

Ceasurile din Sâmbăta Mare se citesc lângă Sf. Epitaf, iar unele părţi ale Liturghiei care se slujesc de obicei înaintea Uşilor împărăteşti (ectenii, citirea Evangheliei, Vohodul Mic etc) se slujesc înaintea Sf. Epitaf.

Privegherea pascală

În practica Bisericilor slave, la miezonoptica de după binecuvântarea de început şi Psalmul 50, se cântă Canonul Sâmbetei Mari (a doua oară după slujba Utreniei din noaptea precedentă), care constituie un fel de reflecţie asupra semnificaţiei morţii lui Hristos şi a biruinţei Sale asupra iadului. În timpul ultimei ode a Canonului, la cuvintele "Nu te tângui pentru Mine Maică, căci voi învia...", preotul şi diaconul ridică dintr-o dată Sf. Epitaf (care reprezintă trupul mort al lui Hristos) de pe catafalc şi îl duc în Altar, aşezându-l pe Sfânta Masă, unde va rămâne de-a lungul perioadei de prăznuire pascală, ca o amintire a giulgiului rămas în mormântul (Ioan 20,5).

Perioada pascală

În Săptămâna Luminată (Săptămâna Paştilor), Uşile Împărăteşti ale Altarului rămân deschise, ca un simbol al mormântului gol al lui Hristos. Sf. Epitaf se poate vedea prin uşile deschise, arătând astfel, în chip simbolic, poporului giulgiurile rămase în mormânt după Învierea Domnului.

La sfârşitul Săptămânii Luminate, Sfintele Uşi sunt închise, dar Epitaful rămâne pe Sfânta Masă vreme de 40 de zile, amintind astfel prezenţa fizică a lui Hristos în mijlocul ucenicilor până la înălţarea Sa la Cer.

Epitaful Maicii Domnului

Există şi un Epitaf al Maicii Domnului. Şi aceasta este o icoană brodată, bogat împodobită, reprezentând însă trupul adormit al Maicii Domnului. [7] Acesta este folosit l prăznuirea Adormirii Maicii Domnului din ziua de 15 august, cunoscută în Occident ca Ridicarea la Cer a Sfintei Fecioare Maria. Înaintea Epitafului Maicii Domnului, aşezat şi el pe un catafalc, se cântă Prohodul Maicii Domnului, [8], şi acest Epitaf este purtat în procesiune la fel ca Epitaful pe care este reprezentat Hristos, însă Epitaful Maicii Domnului nu este niciodată aşezat pe Sfânta Masă.

Slujba "Îngropării Maicii Domnului" îşi are originile la Ierusalim, de unde a fost introdus în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscow şi a ajuns şi pe teritoriul României de astăzi. Această slujbă s-a răspândit destul de lent în rândul ortodocşilor ruşi şi români. Nu se slujeşte în toate parohiile, catedralele şi nici măcar pretutindeni la mănăstiri. La Ierusalim, prohodul Maicii Domnului se cântă în timpul privegherii de toată noaptea pentru Adormirea Maicii Domnului. În unele biserici şi mănăstiri ruseşti, se slujeşte la trei zile după Adormirea Maicii Domnului.

Note

  1. De obicei de dimensiunea Sfintei Mese a altarului bisericii.
  2. G Schiller, Iconography of Christian Art, Vol. II,1972 (English trans from German), Lund Humphries, London, p.199, ISBN 853313245

Surse

Wikipedia:Epitaphios

A se vedea și

Legături externe