Episcopia Vadului

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 14 martie 2024 09:15, autor: RappY (Discuție | contribuții) (Adăugare „A se vedea și”)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare

Episcopia Vadului a fost întemeiată de Ștefan cel Mare și considerată mult timp ca o eparhie moldovenească, întrucât jurisdicția vlădicilor de aici se întindea peste feudele pe care le-au avut domnitorii moldoveni în Transilvania, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Ulterior, episcopilor de aici li s-a acordat jurisdicție și peste alte comitate din nordul Transilvaniei.

Primii episcopi ai Vadului erau numiți de domnii din Moldova. După pierderea feudelor respective, ei erau numiți de principii Transilvaniei, probabil tot la recomandarea domnilor moldoveni. Era firesc ca și hirotonia episcopilor de Vad să o fi săvârșit mitropoliții Moldovei, la Suceava, asistați de sufraganii lor de la Roman și Rădăuți.

Ca și mitropoliții de la Geoagiu-Alba Iulia, episcopii de la Vad au avut de înfruntat încercările principilor calviniști ai Transilvaniei de a răspândi noua confesiune printre credincioșii români.

Introducere

Context istoric

Prin 1489, Ștefan cel Mare a primit din partea lui Matei Corvin, regele Ungariei (1458-1490), cetatea Ciceului, așezată pe Someșul Mare (nu departe de orașul Dej), și Cetatea de Baltă, pe Târnava Mică (între orașele Târnăveni și Blaj de astăzi), cu toate satele din jurul lor.

Era ca o compensație pentru pierderea Chiliei și a Cetății Albe, cucerite de turci în 1484. Ciceul avea un domeniu de 60 de sate, care se întindeau pe valea Someșului ajungând, în nord, până în părțile Lăpușului, iar spre apus până în părțile Chioarului. Cetatea de Baltă avea opt sate. Stăpânirea asupra acestor domenii i-a fost recunoscută lui Ștefan și de noul rege al Ungariei, Vladislav II (1492-1516).

În 1529, Petru Rareș a dat ajutor militar lui Ioan Zápolya împotriva lui Ferdinand de Habsburg, în lupta lor pentru coroana Ungariei. În schimbul acestei intervenții, Zápolya a confirmat domnului moldovean stăpânirea asupra Ciceului și a Cetății de Baltă, dăruindu-i și alte două orașe: Bistrița, cu peste 50 de sate, și Rodna, cu 23 de sate, precum și cetatea Ungurașul, cu 34 de sate.

În anii următori, Petru Rareș a pierdut Ungurașul, iar celelalte posesiuni au fost pierdute după moartea sa. Prin 1558, Alexandru Lăpușneanu a intrat din nou în stăpânirea Ciceului și a Cetății de Baltă, dar pentru scurt timp.

Întemeierea episcopiei

Stăpânirea acestor domenii de către domnii Moldovei a avut o mare însemnătate asupra vieții bisericești a românilor din satele aparținătoare orașelor și cetăților amintite. Se pare că în satul Vad - situat pe malul stâng al Someșului, foarte aproape de cetatea Ciceu, ambele în apropiere de orașul Dej - exista o mănăstire ortodoxă încă de prin secolul al XIV-lea (în ungurește Vadul se numea Rew Kolostor = Vad mănăstire).

Cei mai mulți cercetători consideră pe Ștefan cel Mare drept ctitor al unei biserici la Vad, existentă și azi, cu un plan asemănător bisericilor ridicate în Moldova în ultimii ani dai domniei lui (câțiva cercetători o socotesc, însă, o ctitorie a lui Petru Rareș). Zidirea bisericii s-a făcut desigur după ce Ștefan cel Mare a ajuns uns în stăpânirea feudelor amintite.

Conform Pr. Mircea Păcurariu, tot Ștefan cel Mare, în înțelegere cu mitropolitul său Gheorghe și cu episcopii de la Roman și Rădăuți, a așezat în mănăstirea de la Vad un episcop ortodox, căci el avea nevoie, în expedițiile sale din Transilvania, nu numai de un sprijin militar-politic, ci și de unul bisericesc.

Există și o mărturie istorică oarecum indirectă din care rezultă că întemeietorul Episcopiei este Ștefan cel Mare. Într-o conscripție a domeniului Ciceu, din anul 1553, se arăta că Episcopia avea două moșii, Vadul și Slatina, pe care domnii moldoveni le dăruiseră din vechime, pe lângă alte două dăruite de Petru Rareș: Bogata de Sus și Bogata de Jos, în apropiere de Vad. Probabil tot acest domn i-a dăruit satele Soareș și Lunca în feuda Unguraș. Înseamnă că primele două i-au fost dăruite de un domn anterior, care este socotit a fi Ștefan cel Mare. Jurisdicția Episcopiei se întindea peste satele românești din feudele amintite mai sus. Excepție făceau cele opt sate aparținătoare Cetății de Baltă, mult îndepărtate de Vad, care aparțineau Mitropoliei de Feleac-Geoagiu-Alba Iulia.

Primii episcopi cunoscuți

Ioan

Știri despre primii episcopi ai Vadului nu avem.

În 1523, preoții Matei, Șandru (Alexandru) și Petru, împreună cu cnejii de pe valea Rodnei au cerut magistratului Bistriței să le permită să ridice o mănăstire, în locul alteia mai vechi. La 23 septembrie 1523, Sfatul orășenesc le-a îngăduit să-și ridice mănăstirea pe râul Birchiș, între satele Hordou (azi Coșbuc) și Telciu. Peste zece ani, la 14 februarie 1533, într-un act „de protecție”, dat de magistratul Bistriței, prin care se confirmau acelei mănăstiri anumite proprietăți (o moară, păduri, terenuri despădurite), era pomenit și episcopul Layr Iowan, adică Ioan (probabil Layr este o transcriere greșită a grecescului Kir = domn). Astfel, Ioan este socotit ca primul episcop de Vad cunoscut cu numele, cu rezerve.

Anastasie

În 1529, este amintit un episcop cu numele Anastasie. Acesta era moldovean și unul din oamenii de încredere ai lui Petru Rareș. În octombrie 1529, Anastasie conducea oștile lui Rareș împotriva bistrițenilor, iar la 11 octombrie semna cu ei un armistițiu (împreună cu pârcălabul Simion Dracșin din Ciceu și vistiernicul Tomșa).

În 1531, vlădica Anastasie dăruia bisericii episcopale de la Vad o icoană a Sfântului Nicolae, ferecată în argint aurit (azi în Muzeul de Artă al României), cu o inscripție în slavonă: „Ruga robului lui Dumnezeu, episcopului Anastasie din Vadul ungurean, a ferecat această icoană în anul 7039 (= 1531), luna mai 15”.

În 1538, vlădica Anastasie complota împotriva lui Petru Rareș, refugiat atunci în cetatea Ciceu, pentru a fi dat în mâna lui Ștefan Lăcustă, care-i ocupase scaunul domnesc (1538-1540). Despre acest complot al episcopului Anastasie, alături de dușmanii lui Petru Rareș, amintește și Grigore Ureche în Letopisețul său, arătând că după descoperirea lui, „silit-au cu meșteșug de i-au scos din cetate și au gonit Pătru Vodă”.

Anastasie s-a retras în Moldova, așezându-se la mănăstirea Putna, unde se pare că își avea metania. Acum a făcut acestei mănăstiri două danii, de câte 100 de galbeni, pentru a i se face două pomeniri pe an. Probabil și-a reluat scaunul în 1541, când a revenit la domnie Petru Rareș, care iertase pe toți boierii trădători, căci abia peste câțiva ani întâlnim un nou episcop de Vad.

Tarasie

La 19 iulie 1546, Petru Rareș informa pe bistrițeni că „am ales pe acest episcop al nostru cu numele Tarasie la Episcopia de Vad”, cerând să-i acorde jurisdicție peste preoții și credincioșii de aici, cum a avut și „episcopul dinainte”. Deci eparhia Vadului era considerată ca aparținând Moldovei, jurisdicția ei întinzându-se peste satele care făceau parte din feudele lui Petru Rareș.

Gheorghe

Tarasie a păstorit mai puțin de 4 ani, căci la 5 ianuarie 1550, Iliaș Vodă, fiul turcit al lui Petru Rareș, scria bistrițenilor că a trimis un nou episcop la Vad, pe Gheorghe, rugându-i să-i dea scrisori către credincioșii ortodocși din părțile Bistriței ca să-i acorde veniturile episcopești și să-l asculte. Probabil este fostul egumen Gheorghe de la Putna, pomenit într-un hrisov din 11 aprilie 1546.

În anii 1551-1556 Transilvania a ajuns în stăpânirea lui Ferdinand de Habsburg (principele Ioan Sigismund și mama sa Isabella Zápolya primind, în schimb, domeniile Oppeln și Ratiborn). Îndată după aceasta, noii stăpâni ai Transilvaniei au făcut o conscriere a tuturor proprietăților, în vederea stabilirii impozitelor. Astfel, în 1553 s-a făcut și conscrierea feudelor moldovene, trecute acum în stăpânirea Habsburgilor.

Episcopia Vadului stăpânea încă cele șase sate menționate mai sus și o moară. Deși era înființată de domnii moldoveni, austriecii au menținut Episcopia Vadului, rupându-se însă, pentru un timp, legăturile ei cu Moldova. N-ar fi exclus ca episcopul Gheorghe să se fi retras îndată după aceasta în Moldova, unde, probabil, a ajuns episcop de Rădăuți, pe la sfârșitul anului 1552 sau începutul lui 1553.

Marcu

În 1556, Dieta Transilvaniei, întrunită în Sebeș (jud. Alba), a chemat pe Ioan Sigismund Zápolya și pe mama sa Isabella. Tot atuncei au trimis oștile în Transilvania, pentru a-i sprijini la ocuparea tronului, domnii celor două țări românești: Alexandru Lăpușneanu al Moldovei și Petru Rareș al Țării Românești. Probabil la rugămintea lui Lăpușneanu, Petru Petrovici, consilierul principelui Ioan Sigismund, a numit ca episcop de Vad pe Marcu, numire confirmată la 9 aprilie 1557 și de principesa Isabella Zápolya.

Din actul de confirmare se află că numirea lui Marcu a întâmpinat opoziție în eparhie, fapt pentru care Isabella poruncea tuturor dregătorilor și nobililor să recunoască numirea, iar preoților, călugărilor, cnejilor și credincioșilor români din eparhie, să asculte de noul episcop și să-i dea, potrivit vechiului obicei, veniturile care i se cuveneau.

Spiridon

Până în prezent toți cercetătorii au socotit că fostul mitropolit din Alba Iulia, Eftimie, după ce s-a retras din scaun (înainte de 6 iunie 1574), ar fi fost numit episcop de Vad. Cercetătorii respectivi se bazau pe faptul că în 1585 episcopului de Vad i s-a acordat jurisdicție peste câteva comitate care au aparținut înainte lui Eftimie.

Conform Pr. Mircea Păcurariu, Eftimie trebuie considerat mitropolit peste întreg Ardealul, după cum reiese chiar din actul lui de numire, deci și peste comitatele care până la el aparțineau eparhiei Vadului. După retragerea sa din scaun, a fost numit ca mitropolit în Alba Iulia Hristofor (6 iunie 1574), iar comitatele din nordul Transilvaniei, deci cele aparținând Vadului, au fost puse, prin 1576, sub ascultarea unui episcop cu numele Spiridon. Aceste comitate erau: Turda, Cluj, Dobica, Solnocul dinlăuntru (interior), la care au fost adăugate și Solnocul de mijloc și Crasna. Numirea lui Spiridon și peste ultimele două comitate își are explicația în prevederile tratatului de pace de la Speyer din 1570, dintre împăratul Maximilian de Habsburg și principele Ioan Sigismund, când au fost cedate Transilvaniei comitatele știute.

Ioan

El a păstorit timp mai îndelungat, căci abia în ultimii ani ai secolului al XVI-lea, este întâlnit un nou episcop de Vad, pe Ioan de la mănăstirea Cerna, din zona Hațeg-Hunedoara. Mult timp a fost cunoscut în istoriografia românească sub numele greșit de Ioan Cernea.

Se crede că acesta a murit într-o luptă la Satu Mare, la 14 ianuarie 1605, căci cronicarul maghiar Szamosközy István (c. 1565-1612) scria: „În cetate era și un episcop român, de curajul căruia se minunau toți. Acesta se lupta cu un paloș mare nemțesc, de ridicat cu două mâini, și în locul unde lovea, mulți cădeau de mâna lui și unde lovea, nu lovea în zadar. În cele din urmă, a fost împușcat tocmai prin mijloc și a murit. Acest episcop - mic de statură și cu plete lungi - a fost și aici în Cluj, la Basta purta toiag suflat cu argint”.

La 23 septembrie 1605 principele Ștefan Bocskay (1604-1606) întărea din nou pe episcopul Spiridon, acordându-i jurisdicția peste comitatele Turda, Cluj, Dobica, Solnocul dinlăuntru, Solnocul de mijloc și Crasna, dar și dreptul de „superintendent suprem”, peste toate bisericile românești din Transilvania și „părțile ungurești”.

Fiind mai în vârstă, principele Transilvaniei îi va fi acordat lui întruchiparea „onorifică între cei doi vlădici ortodocși ai Transilvaniei”. În orice caz, la 29 aprilie 1608, noul principe Gabriel Bathory (1608-1613), probabil la sesizarea mitropolitului Teoctist din Alba Iulia, a limitat drepturile de jurisdicție ale lui Spiridon la comitatele care aparțineau, în mod obișnuit, Vadului, la care a adăugat și Maramureșul. El se intitula însă și de-acum înainte: vlădica Spiridon de Ardeal și Maramureș și celelalte părți din țara ungurească. S-a retras în Moldova, prin 1614.

Teofil

La 21 februarie 1615, principele Gabriel Bethlen (1613-1629) a numit ca episcop la Vad pe Teofil, din mănăstirea Prislop. Jurisdicția lui se întindea peste comitatele Turda, Cluj, Dobica, Solnocul dinlăuntru, Solnocul de mijloc, Crasna și Maramureș, la care se adăugau acum Bihorul și districtele Bistrița și Gurghiu.

Augustin

Urmașul său pare să fi fost Augustin, probabil un moldovean. Deducem acest lucru din faptul că într-un act de numire al unui episcop roman păstrat numai fragmentar, fără dată și fără să se poată vedea numele celui numit, se arată că episcopul Augustin părăsise mănăstirea Vad, precum și bisericile românești din comitatele peste care a avut jurisdicție și s-a retras în Moldova.

Dosoftei

N-ar fi exclus ca episcopul nou-numit să fi fost moldoveanul Dosoftei, care între anii 1624-1627 a ajuns mitropolit în Alba Iulia. Această presupunere este bazată pe însemnarea de pe un Tetraevanghel slavon în manuscris din anul 1622, cu următorul cuprins: „eu vlădica Dosoftei ce am fost în Roman și Huși... așijderea vladică în Ardeal și în Maramureș...”.

Eftimie

La 1 iunie 1623, principele Gabriel Bethlen întărea numirea lui Eftimie ca episcop de Vad - făcută de fratele său Ștefan Bethlen - cu jurisdicție peste comitatele avute de Augustin, la care se mai adăugau Sătmarul și districtele Bistrița și Gurghiu.

Cu acest Eftimie se încheie șirul episcopilor de Vad. Mitropolitul Dosoftei din Alba Iulia trimitea - prin anii 1624-1627 - un preot în părțile Bistriței să adune restanțele „osfeștaniilor și gloabelor” rămase „de la vlădica Eftimie încoace”. La 4 decembrie 1628, mitropolitul Genadie II din Alba Iulia se intitula „arhiepiscop în scaunul Bălgradului și al Vadulul si al Oradiei și a Satmarului și a toata tara Ardealului și celelalte”.

După desființare

Motivația desființării

Se pare că după moartea, retragerea în Moldova sau înlăturarea din scaun a lui Eftimie, principele calvin Gabriel Bethlen n-a completat scaunul vladicesc vacant de la Vad. Poate că vlădicii veniți din prea ortodoxa Moldovă erau o piedică în calea acțiunii prozelitiste calvine patronate de principele Bethlen. Prin contopirea scaunelor vlădicești, de la Alba Iulia si Vad, era firesc să scadă și rezistența ortodoxă în fața acelui prozelitism.

Încercări de ocupare a scaunului

Cu toate că de-acum înainte nu mai sunt știri despre Episcopia Vadului, totuși se pare că s-au făcut încercări pentru ocuparea fostului scaun vlădicesc. Astfel, prin 1631 se găsea în satul Budisor (azi Buduș) în părțile Bistriței, un episcop cu numele Benedict. La 4 mai 1631 el trimitea de aici pe diacul său Teodor la mănăstirea Sucevița, „pentru oarecari treburi sufletești”. Probabil a fost hirotonit în Moldova, anume pentru scaunul de Vad, pe care credem că nici nu l-a putut ocupa. Pe la sfârșitul anului 1633, până la începutul celui următor, a condus provizoriu Episcopia Romanului, apoi s-a retras la mănăstirea Sucevița.

Episcopul de Maramureș

Probabil Savu (Sava), socotit de cercetători ca episcop al Maramureșului între anii 1650-1651, și-a avut reședința în mănăstirea din Vad, căci din diploma de numire dată de principele Gheorghe Rákóczy II (1648-1660) la 12 aprilie 1650, rezultă că jurisdicția lui se intindea peste comitatele: Solnocul dinlăuntru, Solnocul de Mijloc, Sătmar, districtul Chioar și Maramureș, deci ținuturi care altădată făceau parte din eparhia Vadului.

Lui Sava, principele i-a fixat un program de lucru calvinizant, în 7 puncte, fiind pus sub ascultarea superintendentului calvin, dar și a mitropolitului ortodox din Alba Iulia. Presupunem că numirea lui a fost determinată de trecerea unor episcopi ruteni de la Muncaci la unirea cu Biserica Romei. Pentru a împiedica răspândirea uniației în părțile de nord ale Transilvaniei și în Maramureș, principele calvin a considerat necesară numirea unui nou episcop ortodox, peste fostele teritorii aparținătoare Episcopiei de Vad. Probabil din pricina nerespectării celor șapte condiții calvinești, vladica Sava a ajuns la neînțelegeri cu Rákóczy, care, la 17 iunie 1651, înștiința pe bistrițeni că Sava a trecut pe căi lăturalnice, în Moldova.

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.

A se vedea și