Modificări

{{Îmbunătăţire}} '''Donatismul''' a fost o controversă care a apărut în Biserica Ortodoxă la începutul secolului al IV-lea. Această controversă a dus la o [[schismă]] care mai târziu a fost condamnată ca [[erezie]]. În principal, controversa a privit o sectă extremistă, ascetică din biserica apuseană, răspândită mai ales în provincia romană Africa. Controversa s-a referit la un singur subiect care a apărut în urma persecuţiilor de la începutul secolului al IV-lea şi se referea la cum ar trebui primiţi înapoi în biserică cei care renunţau la credinţă în timpul persecuţiilor, în special [[cler]]ul care renunţa la credinţă. Doctrina nu a fost în nici un fel direct implicată, dar donatiștii considerau, între altele, că validitatea şi eficienţa Sfintelor Taine depind de vrednicia morală a săvârşitorilor Tainelor.

Originile schismei au apărut datorită dezacordurilor dintre membrii unei secte, numiţi ulterior donatişti, şi membrii Bisericii Ortodoxe. Împăratul [[Diocleţian]] a iniţiat o serie de persecuţii împortiva împotriva creştinilor în timpul domniei sale de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, în special în anii 302 şi 305. El îi acuza pe creştini că ar fi vinovaţi de molimele şi ciumele care s-au năpustit peste imperiul apusean cauzând instabilitate socială şi economică. Persecuţiile au fost foarte aspre cu precădere în nordul roman al Africii, în jurul Cartaginei. Acei creştini care renunţau la credinţa creştină şi distrugeau scrierile creştine sfinte şi apoi se închinau cultului divin imperial şi zeilor oficiali ai statului roman erau eliberaţi. Aceia care nu renunţau la credinţa creştină erau întemniţaţi şi, de obicei, omorâţi. Deoarece posesia de literatură creştină era adesea felul în care se stabilea dacă cineva este creştin, membrii clerului erau dintre cei mai vulnerabili la persecuţii. În timp ce mulţi au suferit moarte [[mucenic]]ească, mulţi alţii au renunţat la credinţă.

Subiectul a atins apogeul în 311 când Cecilian (Caecilian) a fost hirotonit episcop de Cartagina. Hirotonirea lui era contestată de mulţi cartaginezi deoarece unul din cei trei [[episcop]]i care l-au hirotonit pe Cecilian, şi anume Felix, episcop de Aptunga(Aftonga), predase copiile Scripturilor către romani şi era considerat un trădător. Un [[sinod ]] ulterior format din şaptezeci de episcopi “purişti” au oficializat disputa şi au declarat hirotonirea lui Cecilian ca fiind invalidă. Apoi, l-au ales pe Majorinus ca episcop(antiepiscop), care a denunţat “colaboratorii cu romanii” şi a refuzat să se împace cu clerul [[cler]]ul care renunţase la credinţă. După moartea sa din 315, schismaticii l-au ales pe [[Donatus Magnus|Donatus]] de Casae Nigrae, un creştin berber, ca episcop de Cartagina. În lunga sa păstorire, el a devenit purtătorul de cuvânt al sectei, până acolo încât numele său a devenit numele sectei - donatiştii.  Pe lângă practicile lor ascetice şi de puritate extremă, şi obiceiul de a-i reboteza pe creştini era ofensator pentru [[Biserica Ortodoxă]]. În timp ce biserica oficială accepta clerul apostaziat din nou la slujire după o perioadă de pocăinţă, donatiştii au declarat că aceştia nu puteau slujii tainele. Practicile sectei au fost condamnate la [[sinod]]ul ortodox din Arles în 314 şi de către împărat, de [[Constantin cel Mare|Constantin I]]. În 316, donatiştii şi-au înfiinţat propria [[ierarhie]] şi s-au separat de Biserică.

Pe lângă practicile lor ascetice şi de puritate extremăSchisma donatistă a crescut până în 350, şi obiceiul de adepăşindu-i reboteza numeric pe creştini era ofensator pentru Biserica Ortodoxă. În timp ce biserica oficială accepta clerul apostaziat ortodocşii din nou la slujire după o perioadă Africa de pocăinţăNord. Fiecare oraş avea doi episcopi, donatiştii au declarat că aceştia unul ortodox şi unul donatist. Fluxul nu puteau slujii tainele. Practicile sectei au fost condamnate la s-a întors împotriva donatiştilor decât în secolul al V-lea când Sfântul [[sinodAugustin de Hipona|Augustin]]ul ortodox din Arles a atacat puternic poziţia donatiştilor în 314 scrierile sale şi de către împăratîn disputele cu episcopii donatişti. Apoi, de [[Constantin cel Mare|Constantin I]]. În 316mişcarea donatistă a regresat puternic, donatiştii şiiar după cucerirea musulmană din secolul al VII-au înfiinţat propria [[ierarhie]] şi s-au separat de Bisericălea, a dispărut complet.

Schisma donatistă a crescut până Atitudinea Ortodoxiei faţă de donatism o formulează clar sfântul [[Simeon al Tesalonicului]](† 1429) care, în 350''Tratatul despre Simboalele de credinţă ortodoxe'', depăşindu-i numeric spune: “[[Duhul Sfânt]] nu hirotoneşte pe ortodocşii din Africa de Nordtoţi cu voinţa Sa, dar lucrează prin toţi.. Fiecare oraş avea doi episcopi, unul ortodox şi unul donatist. Fluxul Cel ce nu s-a întors împotriva donatiştilor decât hirotonit după pravilă, [[arhiereu]], [[preot]] sau cleric, darul lui Dumnezeu lucrează printr-însul în secolul al V-lea când Sfântul virtutea [[Augustin din Hippo|Augustinhirotonie]] a atact puternic poziţia donatiştilor în scrierile sale i, pentru credinţa şi mântuirea celor ce vin la el, care primesc darul sfinţirii întru credinţă, adică cei hirotoniţi sunt sfinţiţi, cei legaţi sau dezlegaţi de păcate sunt legaţi şi dezlegaţi, şi în disputele Tainele sunt Taine, căci nu lucrează omul, ci darul ca printr-un organ; dar vai de acel organ, de va lucra cu episcopii donatişti. Apoinevrednicie, potrivnic voinţei lui Dumnezeu, mişcarea donatistă a regresat puternicşi vai de omul care batjocoreşte toate acestea” (IX, iar după cucerirea musulmană din secolul al VII10-lea, a dispărut complet.13)