Donatism: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Pagină nouă: {{Traducere EN}} '''Donatism''' was a controversy that arose within the Orthodox Church during the early fourth century. The controversy resulted in a schism that later was conde...)
 
(ortografie)
 
(Nu s-au afișat 3 versiuni intermediare efectuate de alți 3 utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
{{Traducere EN}}
+
'''Donatismul''' a fost o controversă care a apărut în Biserica Ortodoxă la începutul secolului al IV-lea. Această controversă a dus la o [[schismă]] care mai târziu a fost condamnată ca [[erezie]]. În principal, controversa a privit o sectă extremistă, ascetică din biserica apuseană, răspândită mai ales în provincia romană Africa. Controversa s-a referit la un singur subiect care a apărut în urma persecuţiilor de la începutul secolului al IV-lea şi se referea la cum ar trebui primiţi înapoi în biserică cei care renunţau la credinţă în timpul persecuţiilor, în special [[cler]]ul care renunţa la credinţă. Doctrina nu a fost direct implicată, dar donatiștii considerau, între altele, că validitatea şi eficienţa Sfintelor Taine depind de vrednicia morală a săvârşitorilor Tainelor.
  
'''Donatism''' was a controversy that arose within the Orthodox Church during the early fourth century. The controversy resulted in a [[schism]] that later was condemned as a [[heresy]]. The controversy was largely an issue with actions of an ascetic, extremest sect in the western Church, confined mostly to the Roman province of Africa. The controversy centered on a single issue arising out of the persecutions of the early fourth century. That was how should those who lapsed  during the persecutions be accepted back into the Church, especially lapsed [[clergy]]. Doctrine was not involved.
+
==Istoric==
 +
Originile schismei au apărut datorită dezacordurilor dintre membrii unei secte, numiţi ulterior donatişti, şi membrii Bisericii Ortodoxe. Împăratul [[Diocleţian]] a iniţiat o serie de persecuţii împotriva creştinilor în timpul domniei sale de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, în special în anii 302 şi 305. El îi acuza pe creştini că ar fi vinovaţi de molimele şi ciumele care s-au năpustit peste imperiul apusean cauzând instabilitate socială şi economică. Persecuţiile au fost foarte aspre cu precădere în nordul roman al Africii, în jurul Cartaginei. Acei creştini care renunţau la credinţa creştină şi distrugeau scrierile creştine sfinte şi apoi se închinau cultului divin imperial şi zeilor oficiali ai statului roman erau eliberaţi. Aceia care nu renunţau la credinţa creştină erau întemniţaţi şi, de obicei, omorâţi. Deoarece posesia de literatură creştină era adesea felul în care se stabilea dacă cineva este creştin, membrii clerului erau dintre cei mai vulnerabili la persecuţii. În timp ce mulţi au suferit moarte [[mucenic]]ească, mulţi alţii au renunţat la credinţă.
  
==History==
+
Odată cu moartea lui Diocleţian în 305 şi cu promulgarea [[Edictul de la Milano|Edictului de la Milano]] în 313 de către [[Constantin cel Mare]] s-au încheiat şi persecuţiile. Odată cu pacea care a venit asupra Bisericii, a apărut şi problema împăcării cu cei care renunţaseră la credinţă şi care acum doreau să se reîntoarcă în Biserică, în special clerul. În timp ce Biserica a urmat, în general, un drum al ispăşirii şi iertării, în Africa a apărut un sentiment al purităţii ascetice. Membrii acestei secte a “purităţii” au fost foarte puternic împotriva celor care renunţaseră la credinţă, numindu-i pe aceştia ''trădători'', creştini care trădaseră alţi creştini. Membrii sectei nu au acceptat nici un fel de pocăinţă din partea celor care erau consideraţi trădători şi nu i-au primit pe aceştia înapoi în Biserică.
The origins of the schism resulted from the disagreement between members of the sect, later called Donatists, and other members of the Orthodox Church. The Emperor [[Diocletian]], during his rule of the late third and early fourth centuries, instituted persecutions, particularly those of 302 to 305 that centered on Christians. He blamed them for the plagues and pestilences that swept western empire that caused economic and social instability. These persecutions were most intense in Roman north Africa, around Carthage. Those Christians who lapsed, that is made offerings to the Imperial divine cult and Roman state gods and destroyed their sacred Christian writings, were spared by the government. Those who did not were imprisoned and usually killed. As possession of Christian literature was often the factor used to determine who was a Christian, the members of the [[clergy]] were among those most vulnerable to persecution. While many were [[martyr]]ed, many had lapsed.
 
  
With the death of Diocletian in 305 and [[Constantine the Great]]’s declaration of the [[Edict of Milan]] in 313, the persecutions ended. As peace came to the Church, the Church had to face reconciliation of those who had lapsed and wished to return to the Church, particularly among the clergy. While the Church, in general, followed the course of penance and forgiveness, in Africa a strong sense of ascetic purity arose. The members of this “purity” sect expressed strong  feelings against those who had lapsed, referring to them as ''traditors'', Christians who had betrayed other Christians. The sect members would not accept any repentance by those whom they considered too be traditors and were not fit for further membership in the Church.
+
Subiectul a atins apogeul în 311 când Cecilian (Caecilian) a fost hirotonit episcop de Cartagina. Hirotonirea lui era contestată de mulţi cartaginezi deoarece unul din cei trei [[episcop]]i care l-au hirotonit pe Cecilian, şi anume Felix, episcop de Aptunga (Aftonga), predase copiile Scripturilor către romani şi era considerat un trădător. Un [[sinod]] ulterior format din şaptezeci de episcopi “purişti” au oficializat disputa şi au declarat hirotonirea lui Cecilian ca fiind invalidă. Apoi, l-au ales pe Majorinus ca episcop (antiepiscop), care a denunţat “colaboratorii cu romanii” şi a refuzat să se împace cu [[cler]]ul care renunţase la credinţă. După moartea sa din 315, schismaticii l-au ales pe [[Donatus Magnus|Donatus]] de Casae Nigrae, un creştin berber, ca episcop de Cartagina. În lunga sa păstorire, el a devenit purtătorul de cuvânt al sectei, până acolo încât numele său a devenit numele sectei - donatiştii.  
  
The issue came to a head in 311, Caecilian was consecrated bishop of Carthage. His consecration was disputed by many Carthaginians because one of the three consecrating [[bishop]]s, Felix, bishop of Aptunga, had surrendered copies of the Scriptures to Roman persecutors and was considered a traditor. A subsequent council of some seventy “purist” bishops formalized the dispute and declared Caecilian’s consecration invalid. They then elected as bishop Majorinus, who had denounced “Roman collaborators” and refused to reconcile clergy who had lapsed. After he died in 315, the schismatics elected [[Donatus Magnus|Donatus]] of Casae Nigrae, a Berber Christian, as bishop of Carthage. In his long tenure (315 to 355) he became the spokesman for the sect and lent his name as the identity for the schismatics, the Donatists.  
+
Pe lângă practicile lor ascetice şi de puritate extremă, şi obiceiul de a-i reboteza pe creştini era ofensator pentru [[Biserica Ortodoxă]]. În timp ce biserica oficială accepta clerul apostaziat din nou la slujire după o perioadă de pocăinţă, donatiştii au declarat că aceştia nu puteau slujii tainele. Practicile sectei au fost condamnate la [[sinod]]ul ortodox din Arles în 314 şi de către împărat, de [[Constantin cel Mare|Constantin I]]. În 316, donatiştii şi-au înfiinţat propria [[ierarhie]] şi s-au separat de Biserică.
  
In addition to their practice of aesthetic and extreme purity, the sect’s practice of re-baptizing lapsed Christians was offensive to the Orthodox. While the established church would accept lapsed clergy back to serve after a period of penance, the Donastists declared that they were ineligible to perform the sacraments. The sect’s practices were condemned at the Orthodox [[Synod]] of Arles in 314 and by the emperor, [[Constantine  the Great|Constantine I]]. In 316, the Donatists formed their own [[hierarchy]] and split from the Church.
+
Schisma donatistă a crescut până în 350, depăşindu-i numeric pe ortodocşii din Africa de Nord. Fiecare oraş avea doi episcopi, unul ortodox şi unul donatist. Fluxul nu s-a întors împotriva donatiştilor decât în secolul al V-lea când Sfântul [[Augustin de Hipona|Augustin]] a atacat puternic poziţia donatiştilor în scrierile sale şi în disputele cu episcopii donatişti. Apoi, mişcarea donatistă a regresat puternic, iar după cucerirea musulmană din secolul al VII-lea, a dispărut complet.
  
The Donatists schism grew until, by 350, they outnumbered the Orthodox in north Africa. Each city had both an Orthodox and a Donatist bishop. The tide did not turn against the Donatists until the fifth century when St. [[Augustine of Hippo|Augustine]] in his writings and debates with Donatist bishops in Carthage strongly challenged their position. The Donatist movement then waned greatly, and they completely disappeared under the force of the Muslim conquests of the seventh century.
+
Atitudinea Ortodoxiei faţă de donatism o formulează clar sfântul [[Simeon al Tesalonicului]](† 1429) care, în ''Tratatul despre Simboalele de credinţă ortodoxe'', spune: “[[Duhul Sfânt]] nu hirotoneşte pe toţi cu voinţa Sa, dar lucrează prin toţi... Cel ce nu s-a hirotonit după pravilă, [[arhiereu]], [[preot]] sau cleric, darul lui Dumnezeu lucrează printr-însul în virtutea [[hirotonie]]i, pentru credinţa şi mântuirea celor ce vin la el, care primesc darul sfinţirii întru credinţă, adică cei hirotoniţi sunt sfinţiţi, cei legaţi sau dezlegaţi de păcate sunt legaţi şi dezlegaţi, şi Tainele sunt Taine, căci nu lucrează omul, ci darul ca printr-un organ; dar vai de acel organ, de va lucra cu nevrednicie, potrivnic voinţei lui Dumnezeu, şi vai de omul care batjocoreşte toate acestea” (IX, 10-13)
  
==External links==
+
==Legături externe==
*[[w:Donatist]] 
 
*[http://www.newadvent.org/cathen/05121a.htm Catholic Encyclopedia: Donatism]
 
*[http://www.earlychristianhistory.net/donatus.html  Early Christian History: Donatism]
 
*[http://www.carm.org/heresy/donatism.htm  Donatism]
 
 
 
[[Category: Heresies]]
 
 
 
[[el:Δονατισμός]]
 
'''Donatism''' was a controversy that arose within the Orthodox Church during the early fourth century. The controversy resulted in a [[schism]] that later was condemned as a [[heresy]]. The controversy was largely an issue with actions of an ascetic, extremest sect in the western Church, confined mostly to the Roman province of Africa. The controversy centered on a single issue arising out of the persecutions of the early fourth century. That was how should those who lapsed  during the persecutions be accepted back into the Church, especially lapsed [[clergy]]. Doctrine was not involved.
 
 
 
==History==
 
The origins of the schism resulted from the disagreement between members of the sect, later called Donatists, and other members of the Orthodox Church. The Emperor [[Diocletian]], during his rule of the late third and early fourth centuries, instituted persecutions, particularly those of 302 to 305 that centered on Christians. He blamed them for the plagues and pestilences that swept western empire that caused economic and social instability. These persecutions were most intense in Roman north Africa, around Carthage. Those Christians who lapsed, that is made offerings to the Imperial divine cult and Roman state gods and destroyed their sacred Christian writings, were spared by the government. Those who did not were imprisoned and usually killed. As possession of Christian literature was often the factor used to determine who was a Christian, the members of the [[clergy]] were among those most vulnerable to persecution. While many were [[martyr]]ed, many had lapsed.
 
 
 
With the death of Diocletian in 305 and [[Constantine the Great]]’s declaration of the [[Edict of Milan]] in 313, the persecutions ended. As peace came to the Church, the Church had to face reconciliation of those who had lapsed and wished to return to the Church, particularly among the clergy. While the Church, in general, followed the course of penance and forgiveness, in Africa a strong sense of ascetic purity arose. The members of this “purity” sect expressed strong  feelings against those who had lapsed, referring to them as ''traditors'', Christians who had betrayed other Christians. The sect members would not accept any repentance by those whom they considered too be traditors and were not fit for further membership in the Church.
 
 
 
The issue came to a head in 311, Caecilian was consecrated bishop of Carthage. His consecration was disputed by many Carthaginians because one of the three consecrating [[bishop]]s, Felix, bishop of Aptunga, had surrendered copies of the Scriptures to Roman persecutors and was considered a traditor. A subsequent council of some seventy “purist” bishops formalized the dispute and declared Caecilian’s consecration invalid. They then elected as bishop Majorinus, who had denounced “Roman collaborators” and refused to reconcile clergy who had lapsed. After he died in 315, the schismatics elected [[Donatus Magnus|Donatus]] of Casae Nigrae, a Berber Christian, as bishop of Carthage. In his long tenure (315 to 355) he became the spokesman for the sect and lent his name as the identity for the schismatics, the Donatists.
 
 
 
In addition to their practice of aesthetic and extreme purity, the sect’s practice of re-baptizing lapsed Christians was offensive to the Orthodox. While the established church would accept lapsed clergy back to serve after a period of penance, the Donastists declared that they were ineligible to perform the sacraments. The sect’s practices were condemned at the Orthodox [[Synod]] of Arles in 314 and by the emperor, [[Constantine  the Great|Constantine I]]. In 316, the Donatists formed their own [[hierarchy]] and split from the Church.
 
 
 
The Donatists schism grew until, by 350, they outnumbered the Orthodox in north Africa. Each city had both an Orthodox and a Donatist bishop.  The tide did not turn against the Donatists until the fifth century when St. [[Augustine of Hippo|Augustine]] in his writings and debates with Donatist bishops in Carthage strongly challenged their position. The Donatist movement then waned greatly, and they completely disappeared under the force of the Muslim conquests of the seventh century.
 
 
 
==External links==
 
 
*[[w:Donatist]]   
 
*[[w:Donatist]]   
 
*[http://www.newadvent.org/cathen/05121a.htm Catholic Encyclopedia: Donatism]
 
*[http://www.newadvent.org/cathen/05121a.htm Catholic Encyclopedia: Donatism]
Linia 44: Linia 22:
 
[[Categorie:Erezii]]
 
[[Categorie:Erezii]]
  
 +
[[en:Donatism]]
 
[[el:Δονατισμός]]
 
[[el:Δονατισμός]]

Versiunea curentă din 18 noiembrie 2013 14:26

Donatismul a fost o controversă care a apărut în Biserica Ortodoxă la începutul secolului al IV-lea. Această controversă a dus la o schismă care mai târziu a fost condamnată ca erezie. În principal, controversa a privit o sectă extremistă, ascetică din biserica apuseană, răspândită mai ales în provincia romană Africa. Controversa s-a referit la un singur subiect care a apărut în urma persecuţiilor de la începutul secolului al IV-lea şi se referea la cum ar trebui primiţi înapoi în biserică cei care renunţau la credinţă în timpul persecuţiilor, în special clerul care renunţa la credinţă. Doctrina nu a fost direct implicată, dar donatiștii considerau, între altele, că validitatea şi eficienţa Sfintelor Taine depind de vrednicia morală a săvârşitorilor Tainelor.

Istoric

Originile schismei au apărut datorită dezacordurilor dintre membrii unei secte, numiţi ulterior donatişti, şi membrii Bisericii Ortodoxe. Împăratul Diocleţian a iniţiat o serie de persecuţii împotriva creştinilor în timpul domniei sale de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, în special în anii 302 şi 305. El îi acuza pe creştini că ar fi vinovaţi de molimele şi ciumele care s-au năpustit peste imperiul apusean cauzând instabilitate socială şi economică. Persecuţiile au fost foarte aspre cu precădere în nordul roman al Africii, în jurul Cartaginei. Acei creştini care renunţau la credinţa creştină şi distrugeau scrierile creştine sfinte şi apoi se închinau cultului divin imperial şi zeilor oficiali ai statului roman erau eliberaţi. Aceia care nu renunţau la credinţa creştină erau întemniţaţi şi, de obicei, omorâţi. Deoarece posesia de literatură creştină era adesea felul în care se stabilea dacă cineva este creştin, membrii clerului erau dintre cei mai vulnerabili la persecuţii. În timp ce mulţi au suferit moarte mucenicească, mulţi alţii au renunţat la credinţă.

Odată cu moartea lui Diocleţian în 305 şi cu promulgarea Edictului de la Milano în 313 de către Constantin cel Mare s-au încheiat şi persecuţiile. Odată cu pacea care a venit asupra Bisericii, a apărut şi problema împăcării cu cei care renunţaseră la credinţă şi care acum doreau să se reîntoarcă în Biserică, în special clerul. În timp ce Biserica a urmat, în general, un drum al ispăşirii şi iertării, în Africa a apărut un sentiment al purităţii ascetice. Membrii acestei secte a “purităţii” au fost foarte puternic împotriva celor care renunţaseră la credinţă, numindu-i pe aceştia trădători, creştini care trădaseră alţi creştini. Membrii sectei nu au acceptat nici un fel de pocăinţă din partea celor care erau consideraţi trădători şi nu i-au primit pe aceştia înapoi în Biserică.

Subiectul a atins apogeul în 311 când Cecilian (Caecilian) a fost hirotonit episcop de Cartagina. Hirotonirea lui era contestată de mulţi cartaginezi deoarece unul din cei trei episcopi care l-au hirotonit pe Cecilian, şi anume Felix, episcop de Aptunga (Aftonga), predase copiile Scripturilor către romani şi era considerat un trădător. Un sinod ulterior format din şaptezeci de episcopi “purişti” au oficializat disputa şi au declarat hirotonirea lui Cecilian ca fiind invalidă. Apoi, l-au ales pe Majorinus ca episcop (antiepiscop), care a denunţat “colaboratorii cu romanii” şi a refuzat să se împace cu clerul care renunţase la credinţă. După moartea sa din 315, schismaticii l-au ales pe Donatus de Casae Nigrae, un creştin berber, ca episcop de Cartagina. În lunga sa păstorire, el a devenit purtătorul de cuvânt al sectei, până acolo încât numele său a devenit numele sectei - donatiştii.

Pe lângă practicile lor ascetice şi de puritate extremă, şi obiceiul de a-i reboteza pe creştini era ofensator pentru Biserica Ortodoxă. În timp ce biserica oficială accepta clerul apostaziat din nou la slujire după o perioadă de pocăinţă, donatiştii au declarat că aceştia nu puteau slujii tainele. Practicile sectei au fost condamnate la sinodul ortodox din Arles în 314 şi de către împărat, de Constantin I. În 316, donatiştii şi-au înfiinţat propria ierarhie şi s-au separat de Biserică.

Schisma donatistă a crescut până în 350, depăşindu-i numeric pe ortodocşii din Africa de Nord. Fiecare oraş avea doi episcopi, unul ortodox şi unul donatist. Fluxul nu s-a întors împotriva donatiştilor decât în secolul al V-lea când Sfântul Augustin a atacat puternic poziţia donatiştilor în scrierile sale şi în disputele cu episcopii donatişti. Apoi, mişcarea donatistă a regresat puternic, iar după cucerirea musulmană din secolul al VII-lea, a dispărut complet.

Atitudinea Ortodoxiei faţă de donatism o formulează clar sfântul Simeon al Tesalonicului(† 1429) care, în Tratatul despre Simboalele de credinţă ortodoxe, spune: “Duhul Sfânt nu hirotoneşte pe toţi cu voinţa Sa, dar lucrează prin toţi... Cel ce nu s-a hirotonit după pravilă, arhiereu, preot sau cleric, darul lui Dumnezeu lucrează printr-însul în virtutea hirotoniei, pentru credinţa şi mântuirea celor ce vin la el, care primesc darul sfinţirii întru credinţă, adică cei hirotoniţi sunt sfinţiţi, cei legaţi sau dezlegaţi de păcate sunt legaţi şi dezlegaţi, şi Tainele sunt Taine, căci nu lucrează omul, ci darul ca printr-un organ; dar vai de acel organ, de va lucra cu nevrednicie, potrivnic voinţei lui Dumnezeu, şi vai de omul care batjocoreşte toate acestea” (IX, 10-13)

Legături externe