Dometie (Manolache)

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
 Acest articol este scris parțial sau în întregime fără diacritice.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l.


Arhimandritul Dometie Manolache s-a născut în satul Mărculești, la poalele Munților Pănătău (jud. Buzău) la 15 octombrie 1924. A fost cel de-al patrulea din doisprezece copii ai unor părinți evlavioși și muncitori care l-au crescut prin truda brațelor, în frica de Dumnezeu, în ascultarea și respectul celor mai mari, cu simțul răspunderii și al muncii.

Cele șase clase primare le-a absolvit la Târlele-Filiu. În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca șef de promotie. În acelasi an s-a înscris la Institutul Teologic din Bucuresti, iar în anul 1949 a fost declarat licentiat în teologie, în urma prezentãrii tezei de licentã Mãrturisirea Ortodoxã a lui Petru Movilã, notatã cu calificativul “exceptional”. Vocatia deosebitã pentru viata monahalã îl determinã ca la 6 iulie 1949, în aceeasi zi si lunã în care a trecut la cele vesnice, sã se închinovieze la Mânãstirea Prislop. Este hirotonit preot la 6 august 1949, în Mânãstirea Hodos- Bodrog, si duhovnicia o primeste în catedrala episcopalã din Arad, prin Episcopul Andrei Mageru. Pe data de 14 septembrie primeste chipul îngeresc la Mânãstirea Prislop, în acelasi timp cu colegul sãu de facultate, viitorul Mitropolit Antonie Plãmãdealã, avându-l drept nas de cãlugãrie pe Pãrintele Arsenie Boca. Desi avea doar 25 de ani, pãtruns adânc de responsabilitatea luatã înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu strictete cele trei voturi monahale, aplicându-le în mod consecvent, fãrã sovãire, în duh de smerenie si jertfã totalã. Rãmâne la Prislop pânã în 18 mai 1952, când se transferã la Mânãstirea Afteia Cioara.

Viata mânãstireascã în Transilvania nu era într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia si în Moldova, realitate pe care o cunostea atât din studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, cât si nemijlocit, de aceea Pãrintele dorea sã-si închine toatã puterea de muncã întãririi credintei strãmosesti si unitãtii neamului. Pãrintele Dometie a socotit cã nu putea sã slujeascã mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vietii mânãstiresti din Transilvania. Din rândul tinerelor care veneau la Prislop si Afteia, douãzeci si trei de fete de pe Valea Sebesului s-au decis sã intre în cinul monahal sub îndrumarea Pãrintelui Dometie. Cu sprijinul lor, al pãrintilor lor si al unor credinciosi, Pãrintele a pus la cale construirea unei mânãstiri în apropierea comunei Strungari-Sebes. Pentru ca tinerele sã învete viata cãlugãreascã într-o mânãstire cu veche traditie monahalã, cu binecuvântarea Prea Sfintitului Antim Angelescu de la Buzãu au fost primite, în anul 1952, la Mânãstirile Rãtesti si Barbu, Pãrintele Dometie fiind închinoviat la Mânãstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum si al vietuitoarelor Mânãstirii Rãtesti. Concomitent a fost numit director si profesor la scolile monahale ce functionau la cele trei mânãstiri. Dupã ce au învãtat rânduiala monahalã, tipicul slujbelor si muzica psalticã, dupã ce au absolvit scoala monahalã si s-au calificat în meseria de tesãtoare, au fost închinoviate la Mânãstirea Râmet care tocmai fusese transformatã în mânãstire de maici, deoarece forurile superioare bisericesti si de stat nu au permis înfiintarea proiectatei mânãstiri pe Valea Sebesului. Pãrintele Dometie a întâmpinat multe dificultãti pânã sã ajungã ca duhovnic la Râmet, atât din partea Prea Sfintitului Antim, care nu dorea ca el sã plece din eparhie, cât si din partea Prea Sfintitului Nicolae al Clujului, care cunostea sãlbãticia tinutului Râmet si sãrãcia locuitorilor. Abia la 1 martie 1959 este numit preot-duhovnic la Mânãstirea Râmet si parohia Râmet-Sat, dupã ce a trebuit sã rãmânã câtva timp la Mânãstirile Piatra-Fântânele si Dragomiresti. Viata Pãrintelui Dometie este strâns legatã de obstea Mânãstirii Râmet. În primii ani ai înjghebãrii mânãstirii, Pãrintele si cele 40 de vietuitoare au îndurat multe neajunsuri: chilii putine, un atelier necorespunzãtor, lipsa hranei, a îmbrãcãmintii si a medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma decretului 410, maicile au fost nevoite sã plece pe la casele pãrintilor sau sã lucreze în lume, mânãstirea fiind desfiintatã. Aceastã pribegie a durat pânã în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o sectie de covoare ce apartinea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Pãrintele Dometie si-a întãrit obstea risipitã în tarã, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpãrat douã case în care sã locuiascã împreunã. Mânãstirea Râmet a fost transformatã în cabanã si bufet, maicile reusind sã se întoarcã întâi ca civile, cu sectia de covoare, fiind chiriase si locuind împreunã cu turistii. Pãrintele reuseste sã construiascã o cabanã în care o mutã pe cea din incinta mânãstirii. Toate edificiile pe care le-a fãcut aici au însemnat un risc, unele fiind construite fãrã acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric si a apei potabile, cele douã case parohiale. A sãdit livadã, a instalat o stupinã, a amenajat un lac de peste. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi si a ajutat la înfiintarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mânãstirii, plãtind biletele multã vreme ca sã fie rentabilã.

Pe lângã activitatea administrativ-gospodãreascã, Pãrintele Dometie a acordat o importantã deosebitã si studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din Bucuresti, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lunã înainte de sfârsitul sãu fulgerãtor.

Pãrintele Dometie a murit într-o duminicã, pe data de 6 iulie 1975. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Prea Sfintitul Emilian (Birdaş) sintetizeazã personalitatea duhovniceascã a Pãrintelui: “Teolog distins, pãrinte duhovnicesc, spirit de înaltã jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate...si-a dat necontenit silinta pentru a îmbogãti, lãrgi si aprofunda, în toate fibrele fiintei pãstoritilor sãi, constiinta dãruirii de sine pentru interesele obstei, pildã dându-se, din belsug, ca unul care toatã viata a ars pentru ideea dãruirii de sine...Cel mai viu si mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este sã-i urmãm îndemnurile, dar mai ales pilda vietii sale, dupã puterile noastre”.

A fost, asa cum afirma Pãrintele Dumitru Stãniloae, "un erou al credintei, un suflet de mare sfintenie si puritate".