6.119 modificări
Modificări
fără descrierea modificării
{{Diacritice}}Arhimandritul '''Dometie Manolache''' s-a nãscut născut în satul MãrculestiMărculești, la poalele Muntilor Pãnãtãu Munților Pănătău (jud. BuzãuBuzău), în la [[15 octombrie ]] 1924. A fost cel de-al patrulea din doisprezece copii ai unor pãrinti evlaviosi si părinți evlavioși și muncitori, care l-au crescut prin truda bratelorbrațelor, în fricã frica de Dumnezeu, în ascultarea si și respectul celor mai mari, cu simtul rãspunderii si simțul răspunderii și al muncii.
Cele sase șase clase primare le-a absolvit la Târlele-Filiu. În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din BuzãuBuzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca sef șef de promotie. În acelasi an s-a înscris la Institutul Teologic din Bucuresti, iar în anul 1949 a fost declarat licentiat în teologie, în urma prezentãrii tezei de licentã Mãrturisirea Ortodoxã a lui Petru Movilã, notatã cu calificativul “exceptional”. Vocatia deosebitã pentru viata monahalã îl determinã ca la 6 iulie 1949, în aceeasi zi si lunã în care a trecut la cele vesnice, sã se închinovieze la Mânãstirea Prislop. Este hirotonit preot la 6 august 1949, în Mânãstirea Hodos- Bodrog, si duhovnicia o primeste în catedrala episcopalã din Arad, prin Episcopul Andrei Mageru. Pe data de 14 septembrie primeste chipul îngeresc la Mânãstirea Prislop, în acelasi timp cu colegul sãu de facultate, viitorul Mitropolit Antonie Plãmãdealã, avându-l drept nas de cãlugãrie pe Pãrintele Arsenie Boca. Desi avea doar 25 de ani, pãtruns adânc de responsabilitatea luatã înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu strictete cele trei voturi monahale, aplicându-le în mod consecvent, fãrã sovãire, în duh de smerenie si jertfã totalã. Rãmâne la Prislop pânã în 18 mai 1952, când se transferã la Mânãstirea Afteia Cioara.
Viata mânãstireascã în Transilvania nu era într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia si în Moldova, realitate pe care o cunostea atât din studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, cât si nemijlocit, de aceea Pãrintele dorea sã-si închine toatã puterea de muncã întãririi credintei strãmosesti si unitãtii neamului. Pãrintele Dometie a socotit cã nu putea sã slujeascã mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vietii mânãstiresti din Transilvania. Din rândul tinerelor care veneau la Prislop si Afteia, douãzeci si trei de fete de pe Valea Sebesului s-au decis sã intre în cinul monahal sub îndrumarea Pãrintelui Dometie. Cu sprijinul lor, al pãrintilor lor si al unor credinciosi, Pãrintele a pus la cale construirea unei mânãstiri în apropierea comunei Strungari-Sebes. Pentru ca tinerele sã învete viata cãlugãreascã într-o mânãstire cu veche traditie monahalã, cu binecuvântarea Prea Sfintitului Antim Angelescu de la Buzãu au fost primite, în anul 1952, la Mânãstirile Rãtesti si Barbu, Pãrintele Dometie fiind închinoviat la Mânãstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum si al vietuitoarelor Mânãstirii Rãtesti. Concomitent a fost numit director si profesor la scolile monahale ce functionau la cele trei mânãstiri. Dupã ce au învãtat rânduiala monahalã, tipicul slujbelor si muzica psalticã, dupã ce au absolvit scoala monahalã si s-au calificat în meseria de tesãtoare, au fost închinoviate la Mânãstirea Râmet care tocmai fusese transformatã în mânãstire de maici, deoarece forurile superioare bisericesti si de stat nu au permis înfiintarea proiectatei mânãstiri pe Valea Sebesului. Pãrintele Dometie a întâmpinat multe dificultãti pânã sã ajungã ca duhovnic la Râmet, atât din partea Prea Sfintitului Antim, care nu dorea ca el sã plece din eparhie, cât si din partea Prea Sfintitului Nicolae al Clujului, care cunostea sãlbãticia tinutului Râmet si sãrãcia locuitorilor. Abia la 1 martie 1959 este numit preot-duhovnic la Mânãstirea Râmet si parohia Râmet-Sat, dupã ce a trebuit sã rãmânã câtva timp la Mânãstirile Piatra-Fântânele si Dragomiresti. Viata Pãrintelui Dometie este strâns legatã de obstea Mânãstirii Râmet. În primii ani ai înjghebãrii mânãstirii, Pãrintele si cele 40 de vietuitoare au îndurat multe neajunsuri: chilii putine, un atelier necorespunzãtor, lipsa hranei, a îmbrãcãmintii si a medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma decretului 410, maicile au fost nevoite sã plece pe la casele pãrintilor sau sã lucreze în lume, mânãstirea fiind desfiintatã. Aceastã pribegie a durat pânã în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o sectie de covoare ce apartinea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Pãrintele Dometie si-a întãrit obstea risipitã în tarã, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpãrat douã case în care sã locuiascã împreunã. Mânãstirea Râmet a fost transformatã în cabanã si bufet, maicile reusind sã se întoarcã întâi ca civile, cu sectia de covoare, fiind chiriase si locuind împreunã cu turistii. Pãrintele reuseste sã construiascã o cabanã în care o mutã pe cea din incinta mânãstirii. Toate edificiile pe care le-a fãcut aici au însemnat un risc, unele fiind construite fãrã acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric si a apei potabile, cele douã case parohiale. A sãdit livadã, a instalat o stupinã, a amenajat un lac de peste. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi si a ajutat la înfiintarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mânãstirii, plãtind biletele multã vreme ca sã fie rentabilã.
