Dometie (Manolache): Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Linia 1: Linia 1:
Arhimandritul '''Dometie Manolache''' s-a născut în satul Mărculești, la poalele Munților Pănătău (jud. Buzău) la [[15 octombrie]] 1924. A fost cel de-al patrulea din doisprezece copii ai unor părinți evlavioși și muncitori care l-au crescut prin truda brațelor, în frica de Dumnezeu, în ascultarea și respectul celor mai mari, cu simțul răspunderii și al muncii.
+
Arhimandritul '''Dometie Manolache''' ([[15 octombrie]] 1924 - [[6 iulie]] 1975) a fost un mare [[duhovnic]] şi părinte duhovnicesc român al secolului XX.
  
Cele șase clase primare le-a absolvit la Târlele-Filiu. În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca șef de promoție. În același an s-a înscris la Institutul Teologic din București, iar în anul 1949 a fost declarat licențiat în teologie, în urma prezentării tezei de licență ''Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă'', notată cu calificativul “excepțional”. Vocația deosebită pentru viața monahală îl determină ca la [[6 iulie]] 1949, în aceeași zi și lună în care avea să treacă la cele veșnice, să se închinovieze la [[Mănăstirea Prislop]]. Este hirotonit preot la [[6 august]] 1949, în [[Mănăstirea Hodoş-Bodrog]] și este [[hirotesie|hirotesit]] duhovnic în catedrala episcopală din Arad de către episcopul [[Andrei Mageru]]. Pe data de 14 septembrie primește chipul îngeresc la Mănăstirea Prislop, în același timp cu colegul său de facultate, viitorul Mitropolit [[Antonie Plămădeală]], avându-l drept naș de călugărie pe Părintele [[Arsenie Boca]]. Deși avea doar 25 de ani, pătruns adânc de responsabilitatea luată înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu strictețe cele trei voturi monahale, aplicându-le în duh de smerenie și jertfă totală. Rămâne la Prislop până în 18 mai 1952, când se transferă la [[Mănăstirea Afteia]]-Cioara.
+
==Elemente biografice==
 +
Părintele Dometie s-a născut în satul Mărculeşti, la poalele Munţilor Pănătău (judeţul Buzău) la [[15 octombrie]] 1924. A fost cel de-al patrulea din doisprezece copii ai unor părinţi evlavioşi şi muncitori care l-au crescut prin truda braţelor, în frica de [[Dumnezeu]], în ascultarea şi respectul celor mai mari, cu simţul răspunderii şi al muncii.
  
Viata mănăstirească în Transilvania nu era într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia și în Moldova, realitate pe care o cunoștea atât din studiul Istoriei [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii Ortodoxe Române]], cât și nemijlocit, de aceea Părintele dorea să-și închine puterea de muncă întăririi credinței ortodoxe și unității naționale. Părintele Dometie considera că nu putea să slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vietii mănăstirești din Transilvania.  
+
Cele şase clase primare le-a absolvit la Târlele-Filiu (judeţul Brăila). În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca şef de promoţie. În acelaşi an s-a înscris la Institutul Teologic din Bucureşti, iar în anul 1949 a fost declarat licenţiat în teologie, în urma prezentării tezei de licenţă ''Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă'', notată cu calificativul "excepţional". Vocaţia deosebită pentru viaţa monahală îl determină ca la [[6 iulie]] 1949, în aceeaşi zi şi lună în care avea să treacă la cele veşnice, să se închinovieze la [[Mănăstirea Prislop]]. Este hirotonit [[preot]] la [[6 august]] 1949, în [[Mănăstirea Hodoş-Bodrog]] şi este [[hirotesie|hirotesit]] duhovnic în catedrala episcopală din Arad de către [[episcop]]ul [[Andrei Mageru]]. Pe data de [[14 septembrie]] primeşte chipul îngeresc la Mănăstirea Prislop, în acelaşi timp cu colegul său de facultate, viitorul [[Mitropolit]] [[Antonie Plămădeală]], avându-l drept naş de [[călugărie]] pe Părintele [[Arsenie Boca]]. Deşi avea doar 25 de ani, pătruns adânc de responsabilitatea luată înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu stricteţe cele trei [[voturi monahale]], aplicându-le în duh de [[smerenie]] şi jertfă totală. Rămâne la Prislop până în [[18 mai]] 1952, când se transferă la [[Mănăstirea Afteia]]-Cioara (judeţul Alba).
  
Din rândul tinerelor care veneau la Prislop și Afteia, douăzeci și trei de fete de pe Valea Sebeșului s-au decis să intre în [[cin|cinul]] monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie. Cu sprijinul lor, al părinților lor și al unor credincioși, Părintele a pus la cale construirea unei mănăstiri în apropierea comunei Strungari-Sebeș. Pentru ca tinerele să învețe viața călugărească într-o mănăstire cu veche tradiție monahală, cu binecuvântarea Prea Sfințitului [[Antim Angelescu]] de la Buzău au fost primite, în anul 1952, la Mănăstirile Rătești și Barbu, Părintele Dometie fiind închinoviat la [[Mănăstirea Ciolanu]]. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum și al viețuitoarelor [[Mănăstirea Răteşti|Mănăstirii Rătești]]. Concomitent a fost numit director și profesor la școlile monahale care funcționau la cele trei mănăstiri. După ce au învățat rânduiala monahală, tipicul slujbelor și muzica psaltică, dupã ce au absolvit școala monahală și s-au calificat în meseria de țesătoare, au fost închinoviate la [[Mănăstirea Râmeţ]] care tocmai fusese transformată în mănăstire de maici, deoarece autoritățile bisericești și de stat nu au permis înființarea proiectatei mănăstiri pe Valea Sebeșului. Părintele Dometie a întâmpinat multe dificultăți până să ajungă, ca [[duhovnic]], la Râmeț, atât din partea Prea Sfințitului Antim, care nu dorea ca el plece din eparhie, cât și din partea Prea Sfințitului Nicolae al Clujului, care cunoștea sălbăticia ținutului Râmeț și sărăcia locuitorilor.  
+
Viaţa mănăstirească în Transilvania nu era într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia şi în Moldova, realitate pe care o cunoştea atât din studiul Istoriei [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii Ortodoxe Române]], cât şi nemijlocit, de aceea Părintele dorea să-şi închine puterea de muncă întăririi credinţei ortodoxe. Părintele Dometie considera că nu putea slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vieţii mănăstireşti din Transilvania.
  
La [[1 martie]] 1959 este numit preot-duhovnic la Mănăstirea Râmeț și parohia Râmeț-Sat, după ce a trebuit să rămână câtva timp la Mănăstirile [[Mănăstirea Piatra-Fântânele|Piatra-Fântânele]] si [[Mănăstirea Dragomirești|Dragomirești]]. Viața Părintelui Dometie este strâns legată de obștea Mănăstirii Râmeț. În primii ani ai înjghebării mănăstirii, Părintele și cele 40 de viețuitoare au îndurat multe neajunsuri: chilii puține, un atelier necorespunzător, lipsa hranei, a îmbrăcăminții și a medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma [[Decretul 410/1959|decretului 410]], maicile au fost nevoite să plece pe la casele părinților sau să lucreze în lume, mănăstirea fiind desființată.  
+
Din rândul tinerelor care veneau la Prislop şi Afteia, douăzeci şi trei de fete de pe Valea Sebeşului s-au decis să intre în [[cin|cinul]] monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie. Cu sprijinul lor, al părinţilor lor şi al unor credincioşi, Părintele a pus la cale construirea unei mănăstiri în apropierea comunei [[Mănăstirea Strungari]]-Sebeş (judeţul Alba). Pentru ca tinerele să înveţe viaţa călugărească într-o [[mănăstire]] cu veche tradiţie monahală, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului [[Antim (Angelescu) al Buzăului]] au fost primite, în anul 1952, la Mănăstirile Răteşti şi [[Mănăstirea Barbu|Barbu]], Părintele Dometie fiind închinoviat la [[Mănăstirea Ciolanu]]. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum şi al vieţuitoarelor [[Mănăstirea Răteşti|Mănăstirii Răteşti]]. Concomitent a fost numit director şi profesor la şcolile monahale care funcţionau la cele trei mănăstiri. După ce au învăţat [[rânduiala monahală]], [[tipic]]ul slujbelor şi [[muzica psaltică]], după ce au absolvit şcoala monahală şi s-au calificat în meseria de ţesătoare, au fost închinoviate la [[Mănăstirea Râmeţ]] care tocmai fusese transformată în mănăstire de maici, deoarece autorităţile bisericeşti şi de stat nu au permis înfiinţarea proiectatei mănăstiri pe Valea Sebeşului. Părintele Dometie a întâmpinat multe dificultăţi până să ajungă, ca [[duhovnic]], la Râmeţ, atât din partea Prea Sfinţitului Antim (Angelescu), care nu dorea ca el să plece din [[eparhie]], cât şi din partea Prea Sfinţitului [[Nicolae (Colan) al Ardealului|Nicolae (Colan)]] al Clujului, care cunoştea sălbăticia ţinutului Râmeţ şi sărăcia locuitorilor.  
  
Această pribegie a durat până în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o secție de covoare ce aparținea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Părintele Dometie și-a întărit obștea risipită în țară, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună. Mănăstirea Râmeț a fost transformatã în cabană și bufet, maicile reușind să se întoarcă întâi ca civile, cu secția de covoare, fiind chiriașe și locuind împreună cu turiștii. Părintele reușește să construiască o cabană în care o mută pe cea din incinta mănãstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici au fost făcute cu asumarea unor riscuri, unele fiind construite fără acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric și a apei potabile, cele două case parohiale. A sădit o livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac de pește. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi și a ajutat la înființarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mănăstirii, plătind biletele multă vreme pentru ca linia să fie rentabilă.
+
La [[1 martie]] 1959 este numit preot-duhovnic la Mănăstirea Râmeţ şi [[parohia]] Râmeţ-Sat, după ce a trebuit să rămână câtva timp la Mănăstirile [[Mănăstirea Piatra-Fântânele|Piatra-Fântânele]] si [[Mănăstirea Dragomireşti|Dragomireşti]]. Viaţa Părintelui Dometie este strâns legată de [[obşte]]a Mănăstirii Râmeţ. În primii ani ai înjghebării mănăstirii, Părintele şi cele 40 de vieţuitoare au îndurat multe neajunsuri: [[Chilie|chilii]] puţine, un atelier necorespunzător, lipsa hranei, a îmbrăcăminţii şi a medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma [[Decretul 410/1959|decretului 410]], maicile au fost nevoite să plece pe la casele părinţilor sau să lucreze în lume, mănăstirea fiind desfiinţată.  
  
Pe lângă activitatea administrativă și gospodărească, Părintele Dometie a acordat o importanță deosebită studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din București, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună înainte de sfârșitul său fulgerător.
+
Această pribegie a durat până în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o secţie de covoare ce aparţinea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Părintele Dometie şi-a întărit obştea risipită în ţară, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună. Mănăstirea Râmeţ a fost transformată în cabană şi bufet, maicile reuşind să se întoarcă întâi ca civile, cu secţia de covoare, fiind chiriaşe şi locuind împreună cu turiştii. Părintele reuşeşte să construiască o cabană în care o mută pe cea din incinta mănăstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici au fost făcute cu asumarea unor riscuri, unele fiind construite fără acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric şi a apei potabile, cele două case parohiale. A sădit o livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac de peşte. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi şi a ajutat la înfiinţarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mănăstirii, plătind biletele multă vreme pentru ca linia să fie rentabilă.
  
Părintele Dometie a murit într-o duminică, pe data de 6 iulie 1975. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Prea Sfințitul [[Emilian Birdaş]] sintetizează personalitatea duhovnicească a Părintelui: “Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate... și-a dat necontenit silința pentru a îmbogăți, lărgi și aprofunda, în toate fibrele ființei păstoriților săi, conștiința dăruirii de sine pentru interesele obștei, pildă dându-se, din belșug, ca unul care toată viața a ars pentru ideea dăruirii de sine... Cel mai viu și mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieții sale, după puterile noastre”.
+
Pe lângă activitatea administrativă şi gospodărească, Părintele Dometie a acordat o importanţă deosebită studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din Bucureşti, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună înainte de sfârşitul său fulgerător.
  
A fost, așa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, "un erou al credinței, un suflet de mare sfințenie și puritate".
+
Părintele Dometie a murit într-o [[duminică]], pe data de [[6 iulie]] 1975. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Prea Sfinţitul [[Emilian Birdaş]] sintetizează personalitatea duhovnicească a Părintelui: "Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate... şi-a dat necontenit silinţa pentru a îmbogăţi, lărgi şi aprofunda, în toate fibrele fiinţei păstoriţilor săi, conştiinţa dăruirii de sine pentru interesele obştei, pildă dându-se, din belşug, ca unul care toată viaţa a ars pentru ideea dăruirii de sine... Cel mai viu şi mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieţii sale, după puterile noastre."
 +
 
 +
A fost, aşa cum afirma Părintele [[Dumitru Stăniloae]], "un erou al credinţei, un suflet de mare [[sfinţenie]] şi [[puritate]]".
  
 
[[Categorie:Monahism]]
 
[[Categorie:Monahism]]
 
[[Categorie:Părinţi duhovniceşti ai secolului XX]]
 
[[Categorie:Părinţi duhovniceşti ai secolului XX]]

Versiunea de la data 1 noiembrie 2008 22:34

Arhimandritul Dometie Manolache (15 octombrie 1924 - 6 iulie 1975) a fost un mare duhovnic şi părinte duhovnicesc român al secolului XX.

Elemente biografice

Părintele Dometie s-a născut în satul Mărculeşti, la poalele Munţilor Pănătău (judeţul Buzău) la 15 octombrie 1924. A fost cel de-al patrulea din doisprezece copii ai unor părinţi evlavioşi şi muncitori care l-au crescut prin truda braţelor, în frica de Dumnezeu, în ascultarea şi respectul celor mai mari, cu simţul răspunderii şi al muncii.

Cele şase clase primare le-a absolvit la Târlele-Filiu (judeţul Brăila). În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca şef de promoţie. În acelaşi an s-a înscris la Institutul Teologic din Bucureşti, iar în anul 1949 a fost declarat licenţiat în teologie, în urma prezentării tezei de licenţă Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, notată cu calificativul "excepţional". Vocaţia deosebită pentru viaţa monahală îl determină ca la 6 iulie 1949, în aceeaşi zi şi lună în care avea să treacă la cele veşnice, să se închinovieze la Mănăstirea Prislop. Este hirotonit preot la 6 august 1949, în Mănăstirea Hodoş-Bodrog şi este hirotesit duhovnic în catedrala episcopală din Arad de către episcopul Andrei Mageru. Pe data de 14 septembrie primeşte chipul îngeresc la Mănăstirea Prislop, în acelaşi timp cu colegul său de facultate, viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, avându-l drept naş de călugărie pe Părintele Arsenie Boca. Deşi avea doar 25 de ani, pătruns adânc de responsabilitatea luată înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu stricteţe cele trei voturi monahale, aplicându-le în duh de smerenie şi jertfă totală. Rămâne la Prislop până în 18 mai 1952, când se transferă la Mănăstirea Afteia-Cioara (judeţul Alba).

Viaţa mănăstirească în Transilvania nu era într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia şi în Moldova, realitate pe care o cunoştea atât din studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, cât şi nemijlocit, de aceea Părintele dorea să-şi închine puterea de muncă întăririi credinţei ortodoxe. Părintele Dometie considera că nu putea să slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vieţii mănăstireşti din Transilvania.

Din rândul tinerelor care veneau la Prislop şi Afteia, douăzeci şi trei de fete de pe Valea Sebeşului s-au decis să intre în cinul monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie. Cu sprijinul lor, al părinţilor lor şi al unor credincioşi, Părintele a pus la cale construirea unei mănăstiri în apropierea comunei Mănăstirea Strungari-Sebeş (judeţul Alba). Pentru ca tinerele să înveţe viaţa călugărească într-o mănăstire cu veche tradiţie monahală, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Antim (Angelescu) al Buzăului au fost primite, în anul 1952, la Mănăstirile Răteşti şi Barbu, Părintele Dometie fiind închinoviat la Mănăstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum şi al vieţuitoarelor Mănăstirii Răteşti. Concomitent a fost numit director şi profesor la şcolile monahale care funcţionau la cele trei mănăstiri. După ce au învăţat rânduiala monahală, tipicul slujbelor şi muzica psaltică, după ce au absolvit şcoala monahală şi s-au calificat în meseria de ţesătoare, au fost închinoviate la Mănăstirea Râmeţ care tocmai fusese transformată în mănăstire de maici, deoarece autorităţile bisericeşti şi de stat nu au permis înfiinţarea proiectatei mănăstiri pe Valea Sebeşului. Părintele Dometie a întâmpinat multe dificultăţi până să ajungă, ca duhovnic, la Râmeţ, atât din partea Prea Sfinţitului Antim (Angelescu), care nu dorea ca el să plece din eparhie, cât şi din partea Prea Sfinţitului Nicolae (Colan) al Clujului, care cunoştea sălbăticia ţinutului Râmeţ şi sărăcia locuitorilor.

La 1 martie 1959 este numit preot-duhovnic la Mănăstirea Râmeţ şi parohia Râmeţ-Sat, după ce a trebuit să rămână câtva timp la Mănăstirile Piatra-Fântânele si Dragomireşti. Viaţa Părintelui Dometie este strâns legată de obştea Mănăstirii Râmeţ. În primii ani ai înjghebării mănăstirii, Părintele şi cele 40 de vieţuitoare au îndurat multe neajunsuri: chilii puţine, un atelier necorespunzător, lipsa hranei, a îmbrăcăminţii şi a medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma decretului 410, maicile au fost nevoite să plece pe la casele părinţilor sau să lucreze în lume, mănăstirea fiind desfiinţată.

Această pribegie a durat până în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o secţie de covoare ce aparţinea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Părintele Dometie şi-a întărit obştea risipită în ţară, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună. Mănăstirea Râmeţ a fost transformată în cabană şi bufet, maicile reuşind să se întoarcă întâi ca civile, cu secţia de covoare, fiind chiriaşe şi locuind împreună cu turiştii. Părintele reuşeşte să construiască o cabană în care o mută pe cea din incinta mănăstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici au fost făcute cu asumarea unor riscuri, unele fiind construite fără acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric şi a apei potabile, cele două case parohiale. A sădit o livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac de peşte. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi şi a ajutat la înfiinţarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mănăstirii, plătind biletele multă vreme pentru ca linia să fie rentabilă.

Pe lângă activitatea administrativă şi gospodărească, Părintele Dometie a acordat o importanţă deosebită studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din Bucureşti, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună înainte de sfârşitul său fulgerător.

Părintele Dometie a murit într-o duminică, pe data de 6 iulie 1975. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Prea Sfinţitul Emilian Birdaş sintetizează personalitatea duhovnicească a Părintelui: "Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate... şi-a dat necontenit silinţa pentru a îmbogăţi, lărgi şi aprofunda, în toate fibrele fiinţei păstoriţilor săi, conştiinţa dăruirii de sine pentru interesele obştei, pildă dându-se, din belşug, ca unul care toată viaţa a ars pentru ideea dăruirii de sine... Cel mai viu şi mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vieţii sale, după puterile noastre."

A fost, aşa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, "un erou al credinţei, un suflet de mare sfinţenie şi puritate".