Decalog

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 12 decembrie 2023 20:42, autor: Inistea (Discuție | contribuții) (Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare
Pergament cu Decalogul-Jekuthiel Sofer, 1768, Bibliotheca Rosenthaliana, Amsterdam
Acest articol face parte din seria
Spiritualitate didactică
Sfânta Treime
Dumnezeu Tatăl - Dumnezeu Fiul - Duhul Sfânt
Duhuri (spirite)
Îngeri - Diavoli
Viața viitoare
Judecată - Rai - Iad
Sfintele Taine
Botezul - Mirungerea
Sf. Împărtășanie - Mărturisirea
Căsătoria - Preoția
Sf. Maslu
Condiția omului
Omul - Îmbrăcămintea - Munca - Alimentația - Grijile - Visele
Teama - Gelozia - Cercetarea - Plictiseala
Libertatea - Ispita - Virtutea - Păcatul - Patima
Vârstele omului
Sărăcia - Bogăția- Luxul
Plăcerea - Boala - Bucuria- Tristețea- Suferința - Fericirea
Diverse
Cerșetoria - Extratereștri - Superstiții
Patimi ce afectează libertatea omului
Dependența de televizor
Dependența de internet - Dependența de jocurile pe calculator
Jocurile pe bani
Păcate îndreptate împotriva sănătății trupului
Fumatul - Drogurile
Păcate îndreptate împotriva sănătății trupului și sufletului
Prostituția
Decalogul
Decalogul
Rugăciunea, veghea și postul
Rugăciunea
Rugăciunea Tatăl Nostru - Rugăciunea inimii
Veghea - Postul
Virtuți
Virtuțile teologice

Credința - Nădejdea - Iubirea

Credința la români
Virtuțile morale

Înțelepciunea - Smerenia - Mulțumirea - Adevăr
Răbdarea - Stăruința în bine
Prietenia - Blândețea - Iertarea - Pacea
Mila - Dreptatea - Hărnicia

Păcate
Păcate strigătoare la cer
Uciderea - Homosexualitatea
Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor, săracilor, năpăstuiților
Întârzierea sau oprirea plății lucrătorilor
Păcate capitale
Mândria - Desfrânarea
Iubirea de arginți - Invidia - Lăcomia
Mânia - Lenea
Alte păcate
Necredința - Închinarea la dumnezei străini
Pretexte și justificări pentru necredință - Atitudinea față de cei necredincioși

Vrăjitoria - Credința în astrologie - Credința în reîncarnare
Egoism - Furt - Nedreptatea - Lovirea - Gândurile rele
Nesocotirea părinților - Nesăbuința - Nepăsarea

Păcatele limbii
Minciuna - Mărturia mincinoasă - Hula - Cârtirea
Cearta - Bârfa - Limbuția
Editați această casetă

Decalogul sau Cele 10 porunci (gr. δεκάλογος / dekálogos, din cuvintele grecești δεκα, deka, „zece” și λoγoς, logos, „cuvânt”) cuprinde cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe două table de piatră, numite Tablele Legii, în Muntele Sinai, după ieșirea evreilor din Egipt, unde au fost robi timp de peste patru sute de ani (mileniul IV î.Hr.). Decalogul este parte din Legea lui Moise și este considerat ca fiind primul text de legi religios-morale, revelat de Dumnezeu oamenilor despre care ne vorbește Vechiul Testament (Ieșire 20, 2-17; Deuteronom 5, 6-21). Decalogul este preluat și de creștinism și respectat ca o premisă de bază în lucrarea mântuirii pentru creștini, dar și în multe alte culturi și civilizații.[1]

Cuprins

Porunca întâi

Porunca întâi este aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!” (Ieș. 20, 2-3).

Ce învață această poruncă?

Această poruncă învață că Dumnezeul cel din ceruri este adevăratul și singurul Dumnezeu, Căruia se cuvine slujirea și slava dumnezeiască, și oprește închinarea la alți dumnezei născociți de mintea întunecată de păcat. Creștinul trebuie, deci, să creadă, să nădăjduiască și să-L iubească numai pe Dumnezeu și să nu se lepede de El, oricâte suferințe s-ar abate asupra lui. Porunca aceasta cere creștinului să-și împodobească viața cu cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă și continuă cu Dumnezeu.

Se oprește oare prin porunca întâi cinstirea îngerilor și a sfinților?

Nu, căci cinstirea dată lor este alta decât aceea care se dă lui Dumnezeu. Îngerilor și sfinților se roagă creștinul numai pentru ca aceștia să mijlocească pentru el către Dumnezeu, prin rugăciunile lor.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Domnul Dumnezeul tău Unul Domn este (Dt 6, 4), cunoscut în Tatăl si în Fiul si în Duhul Sfânt: în Tatăl-nenăscut, în Fiul-născut, fără de început, fără de timp si fără patimă, Cuvântul cel întrupat, Care prin însuși trupul Lui a uns ceea ce a luat de la noi, de unde și numele de Hristos — adică Cel Uns; și în Duhul Sfânt — Același Care de la Tatăl purcede, nu prin naștere, ci prin purcedere. Numai și numai Acest Dumnezeu este adevărat — Cel în Treimea ipostasurilor, Unul Domn fiind și neîmpărțit: prin ființă, voință, slavă, putere și lucrare și prin toate cele prin care cunoaștem dumnezeirea. Pe Acesta singur îl vei iubi și Acestuia Unuia I te vei închina din tot cugetul tău, din toată inima ta și cu toată puterea ta, și vor fi cuvintele Lui și așezămintele Lui întru inima ta, pentru ca să le faci pe ele. Să cugeți și să vorbești despre ele când stai sau când mergi, dormind sau treaz fiind [Dt 6, 5-7]. Și îți vei aminti pururea de Domnul Dumnezeul tău [Dt 8, 18] și de El singur te vei teme [Dt 6, 13] și nu îl vei uita pe El, nici poruncile Lui; în acest chip, îți va da ție putere ca să faci voia Lui. Căci nimic altceva nu cere de la tine decât să te temi de El și să-L iubești și să mergi în toate căile Lui [Dt 10, 12]. Aceasta este slava ta [Dt 10, 21] și Acesta este Dumnezeul tău.

Să nu cinstești întru nimic nepătimirea îngerilor celor mai presus de lume, nici invizibilitatea lor, necorporalitatea lor, nici neputința căderii lor dintru acestea, nici înțelepciunea — dacă ea este spre rătăcire —, nici adâncimea cugetului și toată măiestria, nici orice altceva dintre cele a căror cinstire este cuvenită numai și numai lui Dumnezeu. Să nu-ți fie luarea-aminte la măreția cerurilor și la felurimea mișcărilor acestuia, la strălucirea soarelui sau limpezimea lunii, la sclipirea celorlalte stele, nici la buna întocmire a văzduhului, la bogăția mării și a pământului sau la vreun oarecare lucru dintre acestea, toate câte sunt făptura mâinilor lui Dumnezeu. Căci acestea toate sunt numai supuse lui Dumnezeu, toate sunt zidirea mâinilor Lui și a Cuvântului Lui, de vreme ce sunt aduse la ființă din neființă prin Cuvântul Cel fără de început, căci El Însuși a zis și s-au făcut, El Însuși a poruncit și s-au zidit [Ps 32, 9]. Pe Acesta deci singur Stăpân și Ziditor a toată făptura să-L cinstești ca Dumnezeu, de El să te lipești cu dragoste și către El să te întorci ziua și noaptea de la căderile în păcate, cele de voie și cele fără de voie. Căci El Însuși este împreună-pătimitor, milostiv, mărinimos și mult milosârd [Ps 102, 8] și pururea făcător de bine, făgăduitorul și dăruitorul împărăției cerești și fără de sfârșit, viață fără de durere, viață fără de moarte și lumină spre bucurie nespusă celor evlavioși și celor ce se închină Lui și Îl iubesc și-I păzesc toate așezămintele Lui.

Dar este și Dumnezeu osârduitor [Iș 20, 5] și drept judecător, pedepsitor înfricoșat, răsplătind celor ce nu se tem de El și celor ce nu cred în El și care stau împotriva poruncilor Sale, veșnică muncă, foc nestins, durere neîntreruptă, tulburare nedepărtată; veșmântul întunericului, locaș întunecat fără de lumină, sălaș înnegurat și apăsat, cea vrednică de milă scrâșnire a dinților [Mt 8, 12], viermele cel neadormit care-și varsă veninul [Mc 9, 48] și toate cele care s-au pregătit de la început răutății celei căzute și, împreună cu aceasta, a tuturor celor care s-au lăsat amăgiți de ea și celor care i-au urmat ei [Mt 25, 41], lepădând în faptă, în cuvânt și în cuget pe Însuși Făcătorul lor. [2]

Porunca a doua

Porunca a doua este aceasta: „Să nu-ți faci chip cioplit și nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești lor” (Ieș. 20, 4-5).

Ce învață porunca aceasta?

Porunca a doua învață că omul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omenești sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeiești. Se oprește adică idololatria, atât de răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci, dar care este prezenta și astăzi sub diverse forme (astrologia-idolatrizarea planetelor, feng shui-idolatrizarea a diverse obiecte, idolatrizarea cântăreților, actorilor, sportivilor celebri, etc)

Dar ce înțeles poate să aibă această poruncă la creștini?

Cuvântul „idol” a primit în creștinism și un alt înțeles. De pildă, iubirea de arginți, este numită de Sfântul Apostol Pavel „închinare la idoli”[3]; tot asemenea lăcomia la mâncări și băuturi, căci dumnezeul lacomului este pântecele.[4] Deci, banii, mâncarea, hainele și alte lucruri care l-ar face pe credincios rob al lor, pot fi considerate pe bună dreptate ca idolii lui.

Nu cumva prin cinstirea icoanelor creștinii calcă în vreun chip porunca aceasta?

Nu, deoarece creștinii nu se închină materialului din care sunt făcute icoanele, nici zugrăvelilor de pe lemn, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane. Porunca aceasta nu oprește cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentări ale unor ființe reale (Dumnezeu, sfinții) și despre care cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a hotărât: «Este permis și chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte nu li se dă însă adorarea (închinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei înfățișate pe icoană, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea».

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Nu vei face nici o asemănare a toate câte sunt în cer sus și toate câte sunt jos pe pământ și în apă ca să te închini lor și să le cinstești ca Dumnezeu [Iș 20, 4 ; Dt 5, 8]. Toate sunt zidirea lui Dumnezeu Unuia, Cel de la sfârșitul veacurilor Care a luat trup din pântece fecioresc, Care a fost văzut pe pământ, trăind printre oameni [Bar 3, 38] și pătimind pentru mântuirea lor, murind și înviind, care S-a înălțat la ceruri cu trupul și șade de-a dreapta măririi [Evr 1, 3] și cu al cărui trup iarăși va veni cu slavă să judece viii și morții [2 Tim 4, 1]. Așadar, Acestuia Care pentru noi, S-a înomenit îi vei face icoană pentru iubirea către Acela și îți vei aminti prin ea de El și prin ea (icoană) te vei închina Lui, ridicându-ți mintea ta la închinăciunea acelui Trup al Mântuitorului Care șade de-a dreapta Tatălui în ceruri.

Asemenea și înfățișările sfinților le vei face și le vei cinsti nu ca dumnezei (căci aceasta nu este îngăduit), ci pentru evlavia și dragostea ta către aceia și pentru preamărirea lor, ridicându-ți prin mijlocirea icoanei mintea către aceia. Căci și Moise a făcut icoanele heruvimilor înlăuntrul Sfintei Sfintelor [Iș 25, 7], iar Sfânta Sfintelor însăși era un chip al celor mai presus de ceruri, iar locul sfânt în care ședea poporul, sfânta închipuire înfățișa întregul cosmos. Pe aceea a numit-o și Moise „sfântă”[2], proslăvind nu pe cele zidite ci, prin acelea, pe Dumnezeul cerului și al pământului, iar tu nu vei considera dumnezei icoanele Domnului Hristos și ale sfinților Lui, ci, prin acestea, te vei închina Celui după al Cărui chip și asemănare ne-a făcut pe noi mai întâi, iar mai pe urmă, a găsit de cuviință, în negrăita Lui iubire de oameni, să împrumute chipul si asemănarea noastră, deve­nind, potrivit acesteia, circumscris[3]. Dar nu numai dumnezeieștii Lui icoane te vei închina, ci și chipului crucii Lui, căci este semn foarte mare și biruința lui Hristos asupra diavolului și a cetei potrivnicilor, care fug și se înfricoșează privind chipul aceleia. Acest chip, al cărui prototip a fost prefigurat mai înainte, este preamărit mai presus de cuvânt în profeții, lucrând cele mai mari minuni. Iar la cea de-a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel care S-a răstignit pe ea, când va veni să judece viii și morții, se va arăta mai întâi acest mare și înfricoșător semn cu putere și slavă multă [Mt 24, 30].

Să-L slăvim așadar pe acesta acum pentru ca să putem vorbi nestrâmtorați, atunci când îl vom privi în față și împreună cu el să fim preamăriți. Și te vei închina și la icoanele sfinților, ca unii ce împreună s-au răstignit cu Domnul având mereu în minte chipul Sfintei Cruci și, prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, să ajungi la minunea participării (părtășiei), împreună cu sfinții, la păti­mirea lui Hristos. La fel, la sfintele morminte ale acestora, precum și dacă a rămas ceva din oasele lor; căci harul lui Dumnezeu nu le-a părăsit pe ele, după cum nici trupul cel vrednic de toată cinstirea al Mântuitorului nostru Hristos nu a fost lipsit de dumnezeirea Lui la moartea Lui cea făcătoare de viață. Așadar, făcând acestea și preamărind pe aceștia care au preamărit la rândul lor pe Dumnezeu, îi aduci slavă însuși Domnului — ca unora care s-au arătat cu faptele desăvârșiți în dragostea lui Dumnezeu, pentru ca să fii preamărit împreună cu ei de Dumnezeu, după cum cântă David: „Prin mine, prietenii Tăi au fost cinstiți, Doamne!” [Ps. 138, 17].[5]

Porunca a treia

Decalogul, sec al II-lea

Porunca a treia este: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui” (Ieș. 20, 7).

Ce învață porunca aceasta?

Aceasta poruncă învață că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-l rosti fără cinstea cuvenită. Iată și temeiul acestui lucru: Numele oricărei ființe sau lucru trezește în noi ceva din acea ființa sau lucru. Așa se înțelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos și atrăgător. De pildă cuvântul „mama” sau „tata” trezesc în inima celui care le rostește o mare bucurie și prețuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creștin numele Tatălui ceresc, Care i-a dat viața și binecuvântările cerești și Care este izvorul a toată sfințenia și dragostea. De aici înțelegem că și numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu însuși este sfânt.

În ce chip se poate lua numele lui Dumnezeu în deșert?

Numele lui Dumnezeu se poate lua în deșert prin:

1) Purtarea necuviincioasă în biserică;
2) Necinstirea lucrurilor sfinte;
3) Cârtirea împotriva rânduielilor lui Dumnezeu;
4) Înjurături sau blesteme;
5) Nesocotirea făgăduințelor făcute în numele lui Dumnezeu;
6) Jurământ mincinos, adică atunci când luăm pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu

este adevărat;

7) Călcarea jurământului cu știință și voință;
8) Întrebuințarea cu ușurință a jurământului, atunci când Dumnezeu este luat ca martor și

chezășie pentru lucruri neînsemnate.

Ce este făgăduința sau votul?

Făgăduința sau votul este îndatorirea cu care creștinul se leagă de bună voie în fața lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoștință pentru binefacerile primite. Făgăduința nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci și nici fapte lipsite de preț moral. Făgăduința se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinței în virtuți, pentru arătarea evlaviei adevărate și duce la desăvârșirea morală.În Sfânta Scriptură găsim multe pilde de făgăduințe făcute de bărbați evlavioși. Astfel,Iacov, deșteptându-se din visul său, făgăduiește că piatra care i-a slujit drept căpătâi o va face altar de închinare lui Dumnezeu[6] ; iar Sfântul Apostol Pavel le-a tuns părul capului la patru bărbați pentru împlinirea unei făgăduințe.[7] Făgăduința făcută trebuie împlinită, căci altfel înseamnă lipsă de credință și de ascultare pe care le datorăm lui Dumnezeu. „De vei da făgăduință Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine și păcat vei avea asupra ta” [8] De aceea, înainte de a face o făgăduință, creștinul să gândească bine dacă e bună și dacă o poate îndeplini, căci „Mai bine să nu făgăduiești, decât să nu împlinești ce ai făgăduit”[9]

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Nu lua numele Domnului Dumnezeului tău în deșert [Iș 20, 7; Dt 5, 11] din cauza celor pă­mântești, sau de frica oamenilor, sau de rușine, sau din pricina câștigului personal sau jurând strâmb. Căci jurământul strâmb este tăgăduirea lui Dumnezeu. Pentru această pricină, să nu te juri deloc, ci să fugi cu totul de orice jurământ, fiindcă prin jurământ vine călcarea lui și îndepărtarea de Dumnezeu și socotirea ta cu cei fără de lege. Prin urmare, adeverindu-te în toate cuvintele tale, vei depune cel mai îndreptățit jurământ. Iar de se va întâmpla oarecând să te lepezi pe tine însuți după ce ai jurat, ceea ce este unul din cele mai detestabile lucruri și dacă cele ce ai făgăduit sunt conforme cu poruncile lui Dumnezeu, atunci vei căuta a plini „jurământul” după lege. Altminteri, tu însuți îți vei cere osândă, fiindcă ai jurat deplin; atunci prin milosârdie, prin rugăciuni și plâns și prin reaua pătimire a trupului, să-L îmblânzești pe Hristos, Care a zis „să nu juri” [Mt 5, 34]. Iar dacă, dimpotrivă, ai jurat pentru ceva dintre cele care sunt contra poruncilor, ia seama ca nu cumva, prin împlinirea jurământului, să săvârșești vreo fărădelege și să fii socotit astfel dimpreună cu Irod, ucigașul proorocului înaintemergător [Mt 14, 7-12]. În acest caz, tu calcă acel jurământ al fărădelegii, făgăduind ție însuți să nu mai juri vreodată, rugându-te ca Dumnezeu să-ți fie iarăși milostiv și folosind sârguința cea cu multe lacrimi, pentru îndreptările pe care le-a făgăduit mai înainte. [10]

Porunca a patra

Porunca a patra este aceasta: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a șaptea și a sfințit-o” (Ieș. 20, 8-11).

Ce învață porunca aceasta?

Această poruncă învață două lucruri, și anume: datoria muncii în timpul celor șase zile ale săptămânii și datoria de a sărbători ziua a șaptea, ca zi de odihnă, închinată Domnului.

Este munca o datorie pentru creștin?

Iisus a arătat munca drept lucru sfânt, când a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează; și Eu lucrez”[11] și a ridicat-o din nou la cinstea dată ei de Dumnezeu. După tradiția creștină, Mântuitorul însuși a lucrat până la vârsta de 30 de ani în atelierul de tâmplărie al bătrânului Iosif din Nazaret, iar pe ucenicii Săi și i-a ales dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu brațele.

De altfel, Sfânta Scriptură este plină de pilde care îndeamnă la muncă:

Ieși-va omul la lucrul său și la lucrarea sa până seara.(Ps103.24)

Leneșul nu-și frige nici vânatul lui; cea mai scumpă comoară pentru om este munca.(Prov12.27 )
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Dacă cineva nu vrea sa lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).

Când a dat Dumnezeu porunca muncii?

Monument cu Decalogul pe terenul Capitoliului statului Texas din Statele Unite ale Americii

După învățătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă de la început, când l-a așezat în grădina raiului „ca s-o lucreze și s-o păzească”[12] (Aceasta înseamnă că omul avea îndatorirea să muncească și înainte de căderea în păcat. Firește că munca aceea nu era deloc obositoare și grea; totuși, era o îndatorire de viață. După săvârșirea păcatului strămoșesc însă, când puterile omului au slăbit și pământul a fost blestemat din pricina păcatului, munca s-a făcut mai cu greutate, omul trebuind să-și câștige cele trebuincioase vieții sale „în sudoarea feței” [13]

Ce foloase aduce omului munca?

Prin muncă, omul își câștigă în chip cinstit cele ale traiului și își dezvoltă puterile trupești și sufletești. Munca este, apoi, izvor de virtuți. Ea luminează mintea, întărește voința, înalță simțămintele, aduce răbdare, bărbăție, stăpânire de sine, potolește patimile și înlătură ispitele. După învățătura creștină, se cuvine aceeași prețuire atât muncii cu brațele, cât și muncii cu mintea, căci amândouă aceste feluri de muncă aduc foloase și înalță viața omului.

Ce învață Biserica noastră despre răsplătirea muncii?

Potrivit cuvântului Mântuitorului: „vrednic este lucrătorul de plata sa” [14], Biserica noastră învață că muncitorul trebuie să fie plătit fără întârziere pentru munca sa. Oprirea sau întârzierea plății lucrătorilor este păcat strigător la cer

„Iată, plata lucrătorilor care au secerat țarinile voastre, pe care voi ați oprit-o, strigă; și

strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).

Creștinismul socotește lenea și trăirea din munca altora drept un mare păcat. Dar creștinismul mai învață că nu trebuie să uitam nici de sufletul nostru. „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”[15]. Munca este o îndatorire de viață, dar grija pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creștinului. De aceea, porunca a patra cere creștinului ca, după zilele de oboseală a brațelor și a minții pentru câștigarea în mod cinstit a celor trebuincioase vieții, să se oprească într-o anumită zi de la munca sa obișnuită, să meargă la biserică, să se închine lui Dumnezeu și să-și hrănească sufletul cu învățăturile cele sfinte. Aceasta o cere creștinului și porunca întâi bisericească. După sfânta slujbă, se cuvine ca creștinul să se odihnească trupește și sufletește, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.

Care este ziua de odihnă?

În Vechiul Testament, poporul evreu a ținut și ține și astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului. Creștinii însă țin Duminica, fiindcă în această zi a înviat Mântuitorul din morți, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința noastră” [16]

Cum că Mântuitorul a înviat în ziua Duminicii mărturisesc limpede toți Sfinții Evangheliști: „Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-dedimineață, fiind încă întuneric, și a văzut piatra răsturnată de pe mormânt” [17] Cuvintele „ziua întâia a săptămânii” sau „într-una din sâmbete” exprimă duminica, fiindcă evreii numeau „sabat” sau „sâmbăta” atât ziua a șaptea, cât și întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: întâia zi după sâmbătă, adică duminica, o numeau „întâia a sâmbetei” sau „întâia a sâmbetelor” sau „una dintre sâmbete”. A doua zi după sâmbăta sau luni o numeau a doua a sâmbetei, și așa mai departe. Din aceasta se înțelege că Mântuitorul a înviat în ziua de duminică. Apoi Duminica mai are însemnătate deosebită pentru creștini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinții Apostoli.[18] .
Creștinii țin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfinților Apostoli, după cum citim tot în Sfânta Scriptură: „În ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească și a prelungit cuvântul lui până la miezul nopții”[19]. «A frânge pâinea» înseamnă că ucenicii se adunau să facă rugăciuni, să săvârșească Sfânta Liturghie și să se împărtășească. Prin urmare, Sfânta Liturghie se făcea în zilele de duminică. Deci, ținând duminica în locul sâmbetei, creștinii nu calcă nicidecum porunca a patra, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului și ale Sfinților Săi apostoli.
Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afară de duminici, și celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

O zi din săptămână care se și numește Ziua Domnului [Ap 1, 10] este hărăzită lui Dum­nezeu, căci în acea zi a înviat din morți, precum a arătat-o mai înainte (adeverind prin aceasta învierea cea obștească), în care va înceta orice lucrare a celor pământești. Așadar, vei sfinți această zi [cf. Iș 20, 8-11; Dt 5, 14-15] și nici o lucrare neduhovnicească nu vei săvârși, în afara celor absolut trebuincioase. Vei îngădui și celor care se află sub porunca ta sau împreună cu tine să afle tihnă, pentru ca în acest chip să slăvești pe Cel Care prin moartea Sa ne-a primit pe noi la Sine și, înviind, a înviat o dată cu El și firea noastră cea căzută. Și îți vei aminti de veacul ce va să vină și vei cugeta la toate poruncile și îndreptările Domnului. Și te vei cerceta pe tine ca să fii cu băgare de seamă și să nu calci alături de lege și să te faci răpitor. Te vei îndrepta pe tine în toate căile Domnului și prin aceasta te vei lipi de Biserica lui Hristos și vei rămâne în ea la toate slujirile ei, împărtășindu-te cu credință și în curăție, ca fără de osândă să te faci părtaș Sfântului Trup și Sânge al lui Hristos, ca să pui început desăvârșit vieții tale; și înnoindu-te pe tine prin priveghere, te vei pregăti pentru primirea bunurilor celor veșnice ce vor să fie. Căci pentru cele pământești nu ajung toate celelalte zile la un loc, dar în Ziua Domnului, ca să rămâi aproape de Dumnezeu, le vei lăsa pe toate, în afara celor absolut necesare traiului. În acest chip, avându-L pe Dumnezeu și depărtându-te de orice prilej de a da loc diavolului, nu vei călca poruncile; atunci focul patimilor nu te va arde și greutatea păcatelor nu te va răzbi.

De asemeni, vei sfinți și ziua sâmbetei prin nelucrarea faptelor rele.
Vei adăuga tot la Ziua Domnului și toate sărbătorile mari, socotindu-le deopotrivă acesteia, ținând aceleași lucrări și depărtându-te de aceleași rele. [20]

Porunca a cincea

Porunca a cincea este: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ieș. 20, 12). Cele patru porunci dumnezeiești despre care s-a vorbit până acum au arătat datoriile creștinului față de Dumnezeu, cuprinse pe scurt în datoria dragostei față de El. Curăția și tăria dragostei față de Dumnezeu se adeverește însă prin dragostea față de oameni, căci: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său” [21] Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiți părinții, care ne-au născut și ne-au crescut și, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noștri cei mai mari, în viața pământească. Din această pricină, cele șase porunci dumnezeiești, care vorbesc despre datoriile sau dragostea față de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinții.

Ce înseamnă a cinsti pe părinți?

A cinsti pe părinți înseamnă:

1) Este interzis cu desăvârșire a blestema sau a lovi pe oricare din părinți. Legea ebraică prevedea pedeapsa cu moartea pentru aceste păcate grele[22]
Cel ce va blestema pe tatăl său ori pe mama sa să fie omorât (Exod 21.17)
Cel ce va lovi pe tatăl său ori pe mama sa să fie dat morții. (Exod21.15)
2) Este interzis cu desăvârșire a fura de la părinți sau a-i trata cu violență

Cine despoaie(in sens de furt-n.r) pe tatăl său și pe mama sa și zice: "Nu-i păcat!" este tovarăș cu făcătorul de rele. (Prov 28.24). Cel ce se poartă rău cu tatăl său (în sensul tratării violente) și alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară și de rușine. (Prov19.26)

3) A asculta sfaturile acestora in Domnul (atunci când ele nu contravin poruncilor si legilor lui Dumnezeu)
Pilda în privința aceasta este Însuși Mântuitorul Hristos, când, răstignit pe Cruce, a încredințat pe sfânta Sa Maică ucenicului Său prea iubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea
Deci Iisus, văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!
Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. (Ioan 19,26-27).
Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate. (Efes6.1)
Ascultarea părinților nu se va face atunci când sfaturile și îndemnurile lor contravin învățăturilor creștine căci uneori mamele își pot îndemna la păcat copiii, așa cum a făcut Irodiada care a îndemnat-o pe fiica ei să ceară lui Irod capul lui Ioan Botezătorul pe tipsie[23]
4)A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, când sunt în viață, iar după moarte,

pentru odihna sufletelor lor.

De ce la porunca despre cinstirea părinților Dumnezeu adaugă, ca ceva deosebit, făgăduința fericirii și a vieții îndelungate?

"Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduința: Ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ". (Efes6.2-3) Dumnezeu adaugă făgăduința aceasta pentru a îndemna și mai mult la împlinirea poruncii, căci pe ea se întemeiază buna rânduială în familie și în orice fel de viață obștească.

Dar părinții au datorii față de copii?

În cele zece porunci nu găsim o poruncă deosebită cu privire la datoriile părinților față de copii. Dar nici nu-i nevoie, fiindcă acestea sunt ceva foarte firesc. Dacă și animalele își fac datoria de a hrăni și crește puii lor; cu atât mai mult trebuie să facă aceasta omul, care este făptură cea mai aleasă a lui Dumnezeu, înzestrata cu judecată. După cum dragostea copiilor față de părinți este o poruncă, la fel și dragostea părinților față de copii este tot o poruncă a legii firești. După învățătura Bisericii, copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare preț; de aceea grija părinților pentru ei înseamnă o mare răspundere.

Care sunt datoriile părinților față de copii?

Aceste datorii sunt, pe scurt, următoarele:

1) Să se îngrijească de buna lor stare trupească, de hrana, îmbrăcămintea și sănătatea lor,
„Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi și mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (I Tim. 5, 8).
2) Să nu-i întărâte la mânie pe copii

Copiilor, ascultați pe părinții voștri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului.

Părinților, nu ațâțați la mânie pe copiii voștri, ca să nu se deznădăjduiască. (Col3.20-21)
„Părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efes.6, 4).
3) Să le dea o creștere bună, pentru a-i face cetățeni vrednici ai patriei pământești și ai

patriei cerești. Acest lucru se va realiza prin

a)Sfaturi, îndemnuri [24]

Ascultă, fiul meu, învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările maicii tale. (Prov1.8)

b) Mustrări

Cel ce păzește învățătura apucă pe calea vieții, iar cel ce leapădă certarea rătăcește. (Prov 10.17)

Cel ce leapădă mustrarea își urgisește sufletul său, iar cel ce ia aminte la dojană dobândește înțelepciune. (Prov 15.32).
David a făcut greșeala de a nu-l mustra niciodată pe Adonia cel frumos la chip, ceea ce a făcut ca acesta, sumețindu-se, să se ridice împotriva lui David pentru a-i lua tronul, ceea ce și reușește și el va domni un timp în locul tatălui său.(3Regi 1.5-6)
c)Folosirea nuielei

Cine cruță nuiaua, urăște pe fiul său, dar cine -l iubește, îl pedepsește îndată.(Prov13.24)

Pedepsește pe feciorul tău, cât mai este nădejde (de îndreptare), dar nu ajunge până acolo ca să-l omori (Prov 19.18)
Dacă nebunia se pripășește în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el. (Prov 22.15)
Nu te împiedica să cerți un copil;
că dacă-l vei bate cu nuiaua, nu va muri;
că tu îl vei bate cu nuiaua,
dar îi vei scăpa sufletul de la moarte( Prov 23.13-14)
Varga și certarea aduc înțelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face rușine maicii sale.(Prov 29.15)-

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta [Iș 20, 12 ; Dt 5, 16] pentru că Dumnezeu ți-a dat viață prin ei și aceștia împreună cu Dumnezeu sunt pricinuitori ai vieții tale. Așijderea și tu îi vei cinsti și vei iubi pe aceștia după Dumnezeu, dacă aceștia sunt împreună cu tine lucrători pentru dragostea lui Dumnezeu și pentru poruncile Lui. Dacă însă nu sunt astfel, vei fugi deci fără de întârziere, căci în acest caz ei îți sunt ție pricină de poticnire și este mai de folos pentru adevăr și credința mântuitoare, fiind ei de altă credință, nu numai să fugi, ci să-i și urăști. Dar nu numai pe aceia, ci și pe toți cei de altă unire și mărturisire, astfel ca până și mădularele tale să se scârbească de simțirea acelora și întreg trupul tău cu partea lui pătimașă[4].

Căci dacă cineva „nu urăște pe tatăl său și pe mama sa, pe copiii și frații săi, până chiar și sufletul lui, nu-și ia crucea sa și nu urmează Mie, nu este vrednic de Mine” [Lc 14, 26-27], a spus Hristos. Așadar, în ceea ce-i privește pe părinți și pe cei dragi după trup și pe frați, întru acest chip (să-ți fie): pe cei legați între ei prin credință și care nu sunt piedică pentru mântuire, îi vei cinsti și îi vei iubi. Iar dacă se cere să cinstești pe părinții cei după trup, cu cât mai mult îi vei cinsti și iubi pe cei care s-au făcut ție părinți după duh? Aceștia, de la ceea ce ești, te-au făcut să fii mai bun și ți-au dat ție lumina cunoștinței și te-au născut pe tine prin Botezul nașterii din nou și te-au întărit pe tine în nădejdea învierii și a nemuririi și celei fără de sfârșit împărăție și moștenire și te-au făcut pe tine din nevrednic, vrednic [cf. Ier 15, 19] de bunătățile cele veșnice față de cele trecătoare. Te-au făcut pe tine fiu și ucenic nu al vreunui om oarecare, ci al Dumnezeu-Omului, Iisus Hristos [Is 14, 3; In 6, 45] care te-a uns pe tine cu duhul înfierii [Rm 8, 15], Acela Care a zis: „să nu vă numiți voi părinți pe pământ, nici învățător, căci Unul este Tatăl vostru, iar învățător vă este Hristos” [Mt 23, 9-10].

Așadar, întreaga cinste și dragoste se cuvine părinților celor duhovnicești, fiindcă de la aceștia cinstirea se înalță către Hristos și către Duhul Cel Preasfânt de la Care și primiți înfierea, precum către Tatăl Cel ceresc, de la Care este numită toată părințimea în cer și pe pământ [Ef 3, 15]. Te vei strădui deci pururea în această viață să-ți afli un părinte duhov­nicesc, căruia să-i mărturisești orice păcat și orice gând și să primești de la acesta îndreptare și iertare. Căci unora ca aceștia le este dat să dezlege și să lege su­fletele și toate câte vor fi legate pe pământ, vor fi legate și în ceruri și toate câte se vor dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în ceruri [Mt 18, 18]. Acest har și această putere le primesc de la Hristos pentru care pricină te vei supune acestora și nu te vei împotrivi lor, ca nu cumva să aduci vătămare sufletului tău. Căci dacă cel care se împotrivește părinților săi după trup, în lucruri care nici măcar nu sunt amintite în Legea dumnezeiască, este dat morții după Lege [Iș 21, 16], cum atunci nu își va pierde sufletul său, cel ce se împotrivește părinților celor după duh și povățuitori și nu urmează Duhului lui Dumnezeu Care sălășluiește în aceștia?

Pentru această pricină, cere sfatul și supune-te întru totul părinților tăi duhovnicești, ca să fie mântuit sufletul tău și să devii moștenitor al veșnicelor și nestricăcioaselor bunătăți. [25]

Porunca a șasea

Porunca a șasea este: „Să nu ucizi” (Ieș. 20, 13).

Ce învață porunca aceasta?

Viața pământească este cel mai mare bun al omului și temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. După învățătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vieții omenești, numai El, și nu omul, are drepturi nemărginite asupra ei. Apoi, viața pământească este timpul de pregătire pentru viața veșnică. În aceasta se cuprinde prețul mare al vieții pământești pentru creștini. Ioan Gură de Aur spune:«Vrei să știi pentru ce este de preț această viață? Fiindcă este pentru noi temelia vieții viitoare și prilej și loc de luptă și alergare pentru cununile cerești»[26](Fiind un dar al lui Dumnezeu și având un preț atât de mare, păstrarea și îngrijirea vieții, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este și o datorie și un drept al fiecărui credincios.

Câte feluri de ucidere sunt?

Sunt două feluri de ucidere: trupească și sufletească. Uciderea trupească înseamnă ridicarea vieții aproapelui. Ucidere înseamnă și avortul, cu bună știință și voie.

Ce înseamnă uciderea sufletească?

Uciderea sufletească înseamnă ura aproapelui, căci „Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni” (I Ioan 3, 15).

Este uciderea un păcat greu?

Uciderea este păcatul cel mai mare pe care-l poate săvârși cineva fața de aproapele și față de sine însuși. Sfânta Scriptură numără uciderea printre păcatele strigătoare la cer. „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din Pământ” (Fac. 4, 10).

De ce este uciderea un păcat foarte greu?

Uciderea este un păcat foarte greu fiindcă prin ea:

1) Se distruge o ființă care poartă în sine chipul lui Dumnezeu;
2) Se intră cu nelegiuire în drepturile lui Dumnezeu, Care este singurul stăpân asupra

vieții și a morții;

3) Se răpește un drept firesc al fiecăruia și bunul cel mai de preț dăruit omului de

Dumnezeu pe care nimeni nu-l mai poate înapoia;

4) Se calcă porunca dragostei;

Uciderea este păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului și împotriva societății.

Porunca a șasea oprește numai uciderea aproapelui?

Nu. Această poruncă oprește și sinuciderea, adică nimicirea cu bună știință și voie a vieții proprii. Căci dacă este împotriva firii a ucide pe un om, care este asemenea nouă, cu atât mai mult este împotriva firii a ne ucide pe noi înșine. După învățătura Sfintei noastre Biserici, viața noastră este a lui Dumnezeu, Care ne-a dat-o, și deci nu avem voie să facem cu ea ce voim. În ce privește pe sinucigași, deoarece ei de bună voie rup legătura cu Dumnezeu, Biserica, prin canoanele ei, oprește înmormântarea lor după rânduielile creștinești. Aceasta, bineînțeles, dacă atunci când s-au sinucis au fost în deplinătatea minții.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Să nu desfrânezi [Iș 20, 14; Dt 5, 18], ca nu cândva să faci un mădular al lui Hristos potrivnic Lui și să fii mădular desfrânat [1 Co 6, 15] și să fii tăiat de la dumnezeiescul trup și aruncat în gheenă. Căci dacă fiica preotului, desfrânând în fărădelegi, la dreapta Judecată este aruncată în foc să ardă [Lv 21, 9], ca una care a necinstit numele tatălui său, cu cât mai mult este mai vrednic de veșnica osândă cel ce dedă trupul lui Hristos la o astfel de necurăție?

Dacă însă te lepezi de aceasta și petreci în feciorie [Mt 19, 12] pentru a putea să fii întreg al lui Dumnezeu și, prin iubirea de desăvârșire, să fii desăvârșit unit cu Acela, rămânând în El toată viața, îngrijește-te să nu te lași abătut niciodată de la cele ale lui Dumnezeu [1 Co 7, 35], pregustând viața veșnică și trăind încă de pe pământ ca îngerii în ceruri. Căci îngerilor le este potrivită fecioria [Mt 22, 30], și asemenea lor se face — chiar în acest trup petrecând — tot cel ce păzește feciorelnica neprihănire. Dar încă mai presus de „îngeri”, se face el asemenea Tatălui ceresc, Care mai înainte de veci a născut în feciorie; (se mai face asemenea) și Celui feciorelnic care din feciorelnic Tată a venit la început prin naștere, iar la plinirea vremii din Fecioara Maică născându-Se cu trupul: și (mai este) asemenea Celui Care a venit în chip negrăit dintr-Unul Tatăl, nu născut, ci purces, Duhul Sfânt. Lui Dumnezeu se aseamănă acela și în nestricăcioasă nuntă este unit cu El. Cel care alege adevărata feciorie, trăiește în neprihănire cu trupul și cu cuvântul și cu mintea, împodobindu-se cu podoaba fecioriei.

Iar de nu alegi fecioria, nicidecum nu te poți asemui lui Dumnezeu: îți este totuși îngăduit să ai o singură soție întru Domnul după lege și cu aceasta singură să trăiești, ca propriul tău vas să-l ții în sfințenie [1 Tes 4, 4], abținându-te cu toată puterea de la altele. Vei putea însă să te abții de la aceasta în chip desăvârșit, dacă te vei păzi însă de întâlnirile cele de rușine și de te vei feri a spune și a auzi cuvinte des­frânate. De la toate acestea îți vei întoarce însăși privirea ta, a trupului și chiar a minții, atât cât este cu putință; și te vei obișnui ca nu cumva să cauți cu indiscreție la frumusețea chipurilor, căci „acela care privește o femeie și o poftește pe ea a desfrânat deja cu ea în inima sa” [Mt 5, 28] și din pricina aceasta necurată este inima lui înaintea lui Hristos Care caută, mai presus de orice, la inima noastră [1 Rg 16, 17]. Căci de la privirea cea iscoditoare și de la nerușinarea trupului se naște în suflet tulburarea. Dar de ce vorbesc despre desfrânare și adulter și toate necurățiile care se află în însăși firea cea căzută, când de la o simplă privire neîngăduită ațintită asupra frumuseților trupești, omul este târât, fără de nici o împotrivire, la cele mai de jos, până la grosolăniile cele împotriva firii. Drept aceea, tu, tăind de la tine rădă­cinile cele amare ale păcatului, să nu porți roadele cele aducătoare de moarte, ci să aduci rodul curăției și al sfințeniei care se dobândește din aceasta și fără de care nimeni nu-L poate vedea pe Domnul [Evr 12, 14].[27]

Porunca a șaptea

Porunca a șaptea este: „Să nu preacurvești” (Ieș. 20, 14).

(Unele traduceri folosesc sintagma ,,Sa nu fii desfrânat’’ Valeriu Anania lămurește acest aspect arătând ca sensul este de a nu săvârși adulter[28]
Aceasta poruncă interzice preacurvia sau adulterul.
O preacurvie spirituală înfăptuiește cel căsătorit care doar poftește o femeie, așa cum ne spune Mântuitorul
Ați auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârșești adulter".
Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui. (Matei 5, 27-28)

De asemenea, porunca această oprește toate acele lucruri și fapte care pot duce pe creștin la păcatul preacurviei

1)Îmbrăcămintea necuviincioasă (Prov7.10)
Spune înțelepciunii: "Tu ești sora mea!", și numește priceperea prietena ta,
Ca ea să te păzească de femeia străină, de femeia altuia, ale cărei cuvinte sunt ademenitoare.
Odată stam la fereastra casei mele și priveam printre gratii,
Și am zărit printre cei lipsiți de minte, am văzut un tânăr fără pricepere.
El trecea pe uliță pe lângă colțul casei ei și se îndrepta către locuința ei.
Era în amurgul serii unei zile, când se lasă umbra și întunericul nopții.
10.Și iată o femeie îl întâmpină, având înfățișare de desfrânată și cu prefăcătorie în inimă;
Aprigă și de neținut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă;
Când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colț.
Ea îl apucă și-l sărută și cu o căutătură obraznică îi zise:
"Trebuia să aduc jertfe de pace; astăzi am împlinit făgăduințele mele;
Pentru aceasta am ieșit în întâmpinarea ta, ca să te caut și iată că te-am găsit.
Cu scoarțe am gătit patul meu, cu așternuturi de în din Egipt,
Cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe și chinamon.
Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineață, să ne cufundăm în desfătări de dragoste,
Că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe,
Luat-a cu dânsul o pungă cu bani și se va întoarce acasă la lună plină!"
Ea îl ademeni prin mulțimea cuvintelor ei și-l smulse prin graiurile ademenitoare ale buzelor sale;
El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere și ca un cerb care se zorește spre capcană,
Până când o săgeată îi străpunge ficatul; după cum o pasăre grăbește spre laț și nu-și dă seama că
acolo își sfârșește viața.
Și acum, fiule, ascultă-mă și ia aminte la cuvintele gurii mele!
Inima ta să nu se plece spre căile ei și nu te rătăci pe potecile ei,
Căci ea a rănit pe mulți și pe foarte mulți i-a omorât.
Casa ei sunt căile iadului, care duc la cămările morții. (Prov7.4-27)
2)Beția
Ochii ți se vor uita după femeile altora, și inima îți va vorbi prostii.(Prov23.33)
3) Vizionarea de filme pornografice sau citirea de cărți pornografice(Matei 5, 27-28).
4)Jocurile și cântecele necuviincioase

Este preacurvia un păcat mare?

Cei ce se fac vinovați de astfel de păcate nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu

Nu știți, oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: Nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții,

Nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. (I Cor. 6, 8-9).

Pe de altă parte, ea mai îndeamnă și la alte păcate, ca: minciuna sau chiar omorul. Datoria creștinului este, deci, să se ferească de acest păcat și de toată ispita spre el, prin rugăciune, post, muncă și stăpânirea poftelor.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Să nu ucizi [Iș 20, 15; Dt 5, 17], ca să nu cazi din cinstea de fiu al Aceluia Care și pe cei morți îi poate învia și astfel să te faci fiu, prin asemenea faptă, celui care încă de la început a fost ucigător de oameni [In 8, 44]. Căci uciderea pornește de la o înfruntare, care la rându-i vine din semeție, iar aceasta de la mânie, iar mânia se naște în noi de la vreo păgubire ce ni se aduce nouă de la ceilalți sau de la zavistie sau de la împotrivire. Pentru aceasta „celui care îți ia ție haina, să nu i te împotrivești ca să-ți ia și cămașa”, spune Hristos [Lc 6, 29]. Și pe cel care te lovește, nu-l lovi la rându-ți și nici nu batjocori pe cel ce te batjocorește, fă la fel și tu și vei fi slobozit de cele rele ale căderii în ucidere. Ție deci ți s-au iertat păcatele cele săvârșite împotriva lui Dumnezeu, căci spune: „Iertați și vi se va ierta vouă” [Lc 6, 37]. Însă acela care vorbește de rău și lucrează cele rele, acela își cere lui osândă veșnică pe dreptate [cf. 1 Tes 1, 9], căci cel ce spune fratelui său „nebunule” este vrednic de gheena focului, spune Hristos [Mt 5, 22]. Deci, dacă poți să scoți răul din rădăcină, sălășluind în suflet fericirea blândeții, dă slavă lui Hristos, Învățătorul și împreună-lucrătorul faptelor bune, fără de care, precum ni s-a predat nouă, nu putem săvârși binele în nici un chip [In 15, 5]; iar de nu ai putut să rămâi fără de mânie, atunci mânie-te împotriva ta, defăimează-te pe tine și pocăiește-te înaintea Lui Dumnezeu și a celuia căruia i-ai zis sau făcut ceva rău.

Căci cel care de la început se pocăiește nu ajunge până la sfârșit cu aceasta. Cel care însă rămâne nepăsător în acestea mici, prin ele va cădea în cele mari.[29]

Porunca a opta

Porunca a opta este: „Să nu furi” (Ieș. 20, 15).

Ce oprește această poruncă?

Această poruncă oprește furtul și păcatele asociate furtului. Împotriva acestei porunci se păcătuiește prin:

1) Luarea pe ascuns a lucrurilor străine (furt);
2) Luarea cu sila și pe față a lucrurilor altuia (prădare)[30]

Să nu nedreptățești pe aproapele și să nu-l jefuiești. (Lev19.13)

3) Luarea bunurilor străine prin mijloace viclene (înșelăciune), de pildă prin falsificare de acte, cumpărare cu bani falși, vânzarea cu măsuri mincinoase[31] , delapidare;
Să nu furați, să nu spuneți minciună și să nu înșele nimeni pe aproapele său. (Lev19.11)
Două feluri de greutăți de cântărit și de măsurat sunt urâciune înaintea Domnului. (Prov20.10)
4) Luarea de dobândă mare (cămătărie);

5) Oprirea[32] sau întârzierea[33] plății cuvenite lucrătorilor; vezi păcat

Plata simbriașului să nu rămână la tine până a doua zi. (Lev19.13)

Dar, iată, plata lucrătorilor care au secerat țarinile voastre, pe care voi ați oprit-o, strigă; și strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Sabaot. .(Iac5.4)

6) Vânzarea celor trebuitoare traiului cu prețuri de două sau de mai multe ori mai mari (specula)[34]
Cine oprește grîul este blestemat de popor, dar pe capul celui ce -l vinde vine binecuvîntarea. –(Prov11.26)
7)Oferirea si primirea de daruri [35] sau mita[36]
Daruri
Să nu primești daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschiși, și sucesc hotărîrile celor drepți.(Exod 23.8)
Cel rău primește daruri pe ascuns, ca să sucească și căile dreptății.(Prov17.23)

,,Să pui judecători și dregători în toate cetățile tale, pe care ți le va da Domnul Dumnezeul tău, să îi pui judecători și căpetenii după semințiile tale, ca să judece poporul cu judecată dreaptă. Să nu strici legea, să nu cauți la față și să nu iei mită, că mita orbește ochii înțelepților și strâmbă pricinile drepte. Caută dreptate și iar dreptate, ca să trăiești și să stăpânești pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l dă."(Deut16.18-20)

Mita
Averea luată prin silă înnebunește pe cel înțelept, și mita strică inima.(Ecl7.7)
Un împărat întărește țara prin dreptate, dar cine ia mită, o nimicește. (Prov29.4)
Mai marii tăi sînt răzvrătiți și părtași cu hoții, toți iubesc mita și aleargă după plată; orfanului nu -i fac dreptate, și pricina văduvei n'ajunge pînă la ei.(Is1.23)
Cel lacom de câștig își tulbură casa, dar cel ce urăște mita va trăi.(Prov15.27)
8) Neîntoarcerea lucrului luat cu împrumut; [37]
9) Vânzarea și cumpărarea pe bani a harului sfințitor, adică cumpărarea cu bani, și nu dobândirea prin vrednicie, a puterii de a săvârși slujbe bisericești (simonie).[38]
Vrăjitorul Simon încearcă să cumpere de la apostoli harul Duhului Sfânt.(FA8.9-24)

Este furtul un păcat greu?

Da, furtul este un păcat greu, fiindcă lovește în datoria de a fi drepți și a iubi pe aproapele nostru. Sfântul Apostol Pavel arată ca hoții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu[39] Deci, datoria creștinului este să-și câștige cele de trebuință numai prin muncă cinstită și nicidecum să-și însușească pe nedrept lucrurile străine.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Să nu furi [Iș 20, 15; Dt 6, 19], ca să nu se vădească cele ascunse ale tale, și ca nu cumva, disprețuind acestea, să înmulțești nenumărat muncile tale. Căci este mai bine ca din propriile tale bunuri să dai nevoiașilor în ascuns, decât să primești de la alții, pentru ca Dumnezeu Cel care vede în ascuns să-ți răsplătească ție însutit [Mt 6, 4] și să-ți dea viață veșnică în veacul ce va să vie [Mc 10, 29].[40]

Porunca a noua

Porunca a noua este: „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieș. 20, 16). vezi mărturia mincinoasă.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Să nu mărturisești strâmb [Iș 20, 16; Dt 5, 20], ca să nu te asemeni aceluia care la început l-a clevetit pe Dumnezeu Evei și să te faci împreună cu acela blestemat [Fc 3, 14]. „Căci este mai bine, pentru a nu cădea sub blestem” să nu suferi nici apropierea păcatului, ca să nu te asemeni lui Ham, ci lui Sem și Iafet și să capeți astfel binecuvântări [Fc 9, 20-27].[41]

Porunca a zecea

Porunca a zecea este: ,,Să nu dorești casa aproapelui tău; să nu dorești femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui și nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are aproapele tău!" (Ieș. 20, 17).

Ce oprește această poruncă?

Porunca a zecea oprește însușirea lucrurilor altuia, precum și pofta după ele, dorirea lor. Căci dacă cineva dorește ceva, atunci va căuta să-și însușească ceea ce dorește. Această poruncă oprește, deci, toate cugetele, dorințele și poftele necurate ale inimii, fiindcă din ele se nasc apoi tot felul de păcate (minciună, bârfă, ceartă, furt, invidie, curvie, lăcomie, ură, etc). Nu este de ajuns numai să nu furăm lucrul aproapelui, dar nici nu ne este îngăduit să-l dorim și să-l poftim în sufletul nostru, fiindcă pofta naște păcatul, iar păcatul înfăptuindu-se naște moartea veșnică[42]. Mântuitorul spune: „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule”.[43] Așadar, porunca a zecea cere stârpirea din rădăcină a cauzelor răului, care sălășluiesc în inima omului și se cuprind în pofta zămislitoare de păcat. Deci creștinul este dator să se curățească de poftele rele, să lupte împotriva lor prin rugăciune, post și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, precum citim în Sfânta Scriptură: „Să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, desăvârșind sfințenia în frica lui Dumnezeu”[44].

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Să nu râvnești la bunul altcuiva sau câștigul și avutul lui, sau la slava lui, nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău [Iș 20, 17; Dt 5, 21]. Căci pofta care se zămislește în suflet naște păcatul, iar păcatul sfârșește prin a aduce pe lume moartea [Iac 1, 15]. Deci tu nu râvni la nimic din cele ce sunt ale altora și păzește-te, de poți, de pofta cea hrăpăreață. Fiindcă este mai bine a da dintre ale tale celor ce cer și să-i miluiești după putință, făcând milă și să nu te întorci de la cel care vrea să împrumute bani de la tine [Mt 5, 42]; iar de vei fi păgubit, vei păstra cele pierdute la Domnul, deși, aici pe pământ, cel ce îți aduce pagubă ar părea unul dintre vrăjmașii tăi [Iș 23, 4-5]. Căci în acest fel vei schimba răul și, prin bunătate, vei birui răutatea [Rm 12, 21], precum ți-a poruncit ție Hristos.

Păzind aceasta din toată puterea ta și întru acestea petrecând, vei aduna în sufletul tău comoara evlaviei și vei bineplăcea lui Dumnezeu și vei fi preschimbat în bun de către El, ca moștenitor al bunătăților veșnice ale lui Dumnezeu, cărora și noi să ne facem părtași cu harul și iubirea de oameni a Domnului Dumnezeului și Mân­tuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine toată cinstea, slava și închină­ciunea, împreună cu Tatăl Cel fără de început și Preasfântului și Bunului și de viață Făcătorului Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.[45]

Note

  1. Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2
  2. Traducerea a fost realizată de Laura Enache după PG 150, 1089-1101 și publicată în revista Teologie și Viață, nr. 1-6, ianuarie-iunie, 2003, pp. 263-269. Textul a fost completat cu referințele scripturistice după ediția italiană a lui Ettore Perrella, Gregorio Palamas, Che cos'e l'ortodossia - capitoli, scritti ascetici, lettere, omelie, Bompiani, 2006, pp. 344-361
  3. Col. 3, 5
  4. Flp. 3,19
  5. Grigorie Palama, op.cit.
  6. Fac. 28, 20-22
  7. Fapte 21, 23-26
  8. Deut. 23, 21-22
  9. Ecl.5, 4
  10. Grigorie Palama, op.cit.
  11. Ioan5,17
  12. Fac. 2,15.
  13. Fac. 3,19
  14. Luca 10, 7
  15. Marcu 8, 36
  16. I Cor. 15, 14
  17. Ioan 20, l; cf.Matei 28, 1-2; Marcu 16,1-7; Luca 23, 54-56
  18. Fapte 2, 1-4
  19. Fapte 20, 7
  20. Grigorie Palama, op.cit.
  21. I Ioan 4, 20, 21
  22. Exod 21.17, Lev 20.9, Mc7.10, Prov 20.20, Prov30.11)
  23. Mt 14.5-12
  24. Prov1.8; 4:1, 6:20; 6:23; 13.1; 23:22
  25. Grigorie Palama, op.cit.
  26. 641.641 Sfântul Ioan Gură de Aur, Către poporul antiohian, Omilia 6, 4, Migne, P. G., XLVIII. col. 86.
  27. Grigorie Palama, op.cit.
  28. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Valeriu Anania, pag 100, nota f, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, ISBN 973-9332-86-2
  29. Grigorie Palama, op.cit.
  30. Lev 6.2-7, 19.13, 1Sam2.12-16, Iov20.10, Prov4.17, Ps55.9, Ps72.14, Ecl7.7, Ezec22.12, 45.9, Is33.15-16, Lc3.9-14, Lc6.29-30
  31. Deut25.13-16, Lev19.35, Prov16.11,20.10,20.23, Mica 6.11, Osea 12.7, Amos 8.5
  32. Ier22.13, Mal3.5, Iac5.4
  33. Lev19.13, Deut24.15
  34. Prov11.26, Amos8.5-6
  35. Exod 23.8, Deut16.18-20, Deut10.17, Prov17.23, 2Cron19.6-7, Amos5.11 Mica3.11, 7.3
  36. 1Sam8.3, 1Sam12.3, Ezra4.5, Ps15.5, Ps26.10, Prov15.27, Prov21.14, Prov29.4, Ecl7.7, Is5.23, Is33.15
  37. Lev6.1-7
  38. FA8.9-24
  39. 1Cor. 6, 10
  40. Grigorie Palama, op.cit.
  41. Grigorie Palama, op.cit.
  42. Iacov 1,15
  43. Matei 15, 19
  44. 2 Cor. 7, 1
  45. Grigorie Palama, op.cit.

Bibliografie

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1997, București, ISBN 973-9130-88-7.
  2. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, ISBN 973-9332-86-2.
  3. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului- Învățătură de credință ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, ediția a 3-a revăzută, prefață la ediția I de Bartolomeu Anania, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-8248-43-4
  4. Exegeza decologului după Sfântul Grigorie Palama. Traducerea a fost realizată de Laura Enache după PG 150, 1089-1101 și publicată în revista Teologie și Viață, nr. 1-6, ianuarie-iunie, 2003, pp. 263-269. Textul a fost completat cu referințele scripturistice după ediția italiană a lui Ettore Perrella, Gregorio Palamas, Che cos'e l'ortodossia - capitoli, scritti ascetici, lettere, omelie, Bompiani, 2006, pp. 344-361