Decalog

Pergament cu Decalogul-Jekuthiel Sofer, 1768, Bibliotheca Rosenthaliana, Amsterdam
Acest articol face parte din seria
Spiritualitate didactică
Sfânta Treime
Dumnezeu Tatăl - Dumnezeu Fiul - Duhul Sfânt
Duhuri (spirite)
Îngeri - Diavoli
Viața viitoare
Judecată - Rai - Iad
Sfintele Taine
Botezul - Mirungerea
Sf. Împărtășanie - Mărturisirea
Căsătoria - Preoția
Sf. Maslu
Condiția omului
Omul - Îmbrăcămintea - Munca - Alimentația - Grijile - Visele
Teama - Gelozia - Cercetarea - Plictiseala
Libertatea - Ispita - Virtutea - Păcatul - Patima
Vârstele omului
Sărăcia - Bogăția- Luxul
Plăcerea - Boala - Bucuria- Tristețea- Suferința - Fericirea
Diverse
Cerșetoria - Extratereștri - Superstiții
Patimi ce afectează libertatea omului
Dependența de televizor
Dependența de internet - Dependența de jocurile pe calculator
Jocurile pe bani
Păcate îndreptate împotriva sănătății trupului
Fumatul - Drogurile
Păcate îndreptate împotriva sănătății trupului și sufletului
Prostituția
Decalogul
Decalogul
Rugăciunea, veghea și postul
Rugăciunea
Rugăciunea Tatăl Nostru - Rugăciunea inimii
Veghea - Postul
Virtuți
Virtuțile teologice

Credința - Nădejdea - Iubirea

Credința la români
Virtuțile morale

Înțelepciunea - Smerenia - Mulțumirea - Adevăr
Răbdarea - Stăruința în bine
Prietenia - Blândețea - Iertarea - Pacea
Mila - Dreptatea - Hărnicia

Păcate
Păcate strigătoare la cer
Uciderea - Homosexualitatea
Asuprirea orfanilor, văduvelor, străinilor, săracilor, năpăstuiților
Întârzierea sau oprirea plății lucrătorilor
Păcate capitale
Mândria - Desfrânarea
Iubirea de arginți - Invidia - Lăcomia
Mânia - Lenea
Alte păcate
Necredința - Închinarea la dumnezei străini
Pretexte și justificări pentru necredință - Atitudinea față de cei necredincioși

Vrăjitoria - Credința în astrologie - Credința în reîncarnare
Egoism - Furt - Nedreptatea - Lovirea - Gândurile rele
Nesocotirea părinților - Nesăbuința - Nepăsarea

Păcatele limbii
Minciuna - Mărturia mincinoasă - Hula - Cârtirea
Cearta - Bârfa - Limbuția
Editați această casetă

Decalogul (Cele 10 porunci), (din cuvintele grecești δεκα, deka, „zece” și λoγoς, logos, „cuvânt”) a fost primit de Moise de la Dumnezeu pe muntele Sinai. Respectarea sa reprezintă condiţia obligatorie pentru dobândirea mântuirii.

Porunca întâi

Porunca întâi este aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş. 20, 2-3).

Ce învaţă această poruncă?

Această poruncă învaţă că Dumnezeul cel din ceruri este adevăratul şi singurul Dumnezeu, Căruia se cuvine slujirea şi slava dumnezeiască, şi opreşte închinarea la alţi dumnezei născociţi de mintea întunecată de păcat. Creştinul trebuie, deci, să creadă, să nădăjduiască şi să-L iubească numai pe Dumnezeu şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui. Porunca aceasta cere creştinului să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu.

Se opreşte oare prin porunca întâi cinstirea îngerilor şi a sfinţilor?

Nu, căci cinstirea dată lor este alta decât aceea care se dă lui Dumnezeu. Îngerilor şi sfinţilor se roagă creştinul numai pentru ca aceştia să mijlocească pentru el către Dumnezeu, prin rugăciunile lor.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Domnul Dumnezeul tău Unul Domn este [Dt 6, 4] , cunoscut în Tatăl si în Fiul si în Duhul Sfânt: în Tatăl-nenăscut, în Fiul-născut, fără de început, fără de timp si fără patimă, Cuvântul cel întrupat, Care prin însuşi trupul Lui a uns ceea ce a luat de la noi, de unde şi numele de Hristos — adică Cel Uns; şi în Duhul Sfânt — Acelaşi Care de la Tatăl purcede, nu prin naştere, ci prin purcedere. Numai şi numai Acest Dumnezeu este adevărat — Cel în Treimea ipostasurilor, Unul Domn fiind şi neîmpărţit: prin fiinţă, voinţă, slavă, putere şi lucrare şi prin toate cele prin care cunoaştem dumnezeirea. Pe Acesta singur îl vei iubi şi Acestuia Unuia I te vei închina din tot cugetul tău, din toată inima ta şi cu toată puterea ta, şi vor fi cuvintele Lui şi aşezămintele Lui întru inima ta, pentru ca să le faci pe ele. Să cugeţi şi să vorbeşti despre ele când stai sau când mergi, dormind sau treaz fiind [Dt 6, 5-7]. Şi îţi vei aminti pururea de Domnul Dumnezeul tău [Dt 8, 18] şi de El singur te vei teme [Dt 6, 13] şi nu îl vei uita pe El, nici poruncile Lui; în acest chip, îţi va da ţie putere ca să faci voia Lui. Căci nimic altceva nu cere de la tine decât să te temi de El şi să-L iubeşti şi să mergi în toate căile Lui [Dt 10, 12]. Aceasta este slava ta [Dt 10, 21] şi Acesta este Dumnezeul tău.

Să nu cinsteşti întru nimic nepătimirea îngerilor celor mai presus de lume, nici invizibilitatea lor, necorporalitatea lor, nici neputinţa căderii lor dintru acestea, nici înţelepciunea — dacă ea este spre rătăcire —, nici adâncimea cugetului şi toată măiestria, nici orice altceva dintre cele a căror cinstire este cuvenită numai şi numai lui Dumnezeu. Să nu-ţi fie luarea-aminte la măreţia cerurilor şi la felurimea mişcărilor acestuia, la strălucirea soarelui sau limpezimea lunii, la sclipirea celorlalte stele, nici la buna întocmire a văzduhului, la bogăţia mării şi a pământului sau la vreun oarecare lucru dintre acestea, toate câte sunt făptura mâinilor lui Dumnezeu. Căci acestea toate sunt numai supuse lui Dumnezeu, toate sunt zidirea mâinilor Lui şi a Cuvântului Lui, de vreme ce sunt aduse la fiinţă din nefiinţă prin Cuvântul Cel fără de început, căci El Însuşi a zis şi s-au făcut, El Însuşi a poruncit şi s-au zidit [Ps 32, 9]. Pe Acesta deci singur Stăpân şi Ziditor a toată făptura să-L cinsteşti ca Dumnezeu, de El să te lipeşti cu dragoste şi către El să te întorci ziua şi noaptea de la căderile în păcate, cele de voie şi cele fără de voie. Căci El Însuşi este împreună-pătimitor, milostiv, mărinimos şi mult milosârd [Ps 102, 8] şi pururea făcător de bine, făgăduitorul şi dăruitorul împărăţiei cereşti şi fără de sfârşit, viaţă fără de durere, viaţă fără de moarte şi lumină spre bucurie nespusă celor evlavioşi şi celor ce se închină Lui şi Îl iubesc şi-I păzesc toate aşezămintele Lui.

Dar este şi Dumnezeu osârduitor [Iș 20, 5] şi drept judecător, pedepsitor înfricoşat, răsplătind celor ce nu se tem de El şi celor ce nu cred în El şi care stau împotriva poruncilor Sale, veşnică muncă, foc nestins, durere neîntreruptă, tulburare nedepărtată; veşmântul întunericului, locaş întunecat fără de lumină, sălaş înnegurat şi apăsat, cea vrednică de milă scrâşnire a dinţilor [Mt 8, 12], viermele cel neadormit care-şi varsă veninul [Mc 9, 48] şi toate cele care s-au pregătit de la început răutăţii celei căzute şi, împreună cu aceasta, a tuturor celor care s-au lăsat amăgiţi de ea şi celor care i-au urmat ei [Mt 25, 41], lepădând în faptă, în cuvânt şi în cuget pe Însuşi Făcătorul lor. [1]

Porunca a doua

Porunca a doua este aceasta: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti lor” (Ieş. 20, 4-5).

Ce învaţă porunca aceasta?

Porunca a doua învaţă că omul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Se opreşte adică idololatria, atât de răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci, dar care este prezenta şi astăzi sub diverse forme (astrologia-idolatrizarea planetelor, feng shui-idolatrizarea a diverse obiecte, idolatrizarea cântăreţilor, actorilor, sportivilor celebri, etc)

Dar ce înţeles poate să aibă această poruncă la creştini?

Cuvântul „idol” a primit în creştinism şi un alt înţeles. De pildă, iubirea de arginţi, este numită de Sfântul Apostol Pavel „închinare la idoli”[2]; tot asemenea lăcomia la mâncări şi băuturi, căci dumnezeul lacomului este pântecele.[3] Deci, banii, mâncarea, hainele şi alte lucruri care l-ar face pe credincios rob al lor, pot fi considerate pe bună dreptate ca idolii lui.

Nu cumva prin cinstirea icoanelor creştinii calcă în vreun chip porunca aceasta?

Nu, deoarece creştinii nu se închină materialului din care sunt făcute icoanele, nici zugrăvelilor de pe lemn, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane. Porunca aceasta nu opreşte cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentări ale unor fiinţe reale (Dumnezeu, sfinţii) şi despre care cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a hotărât: «Este permis şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte nu li se dă însă adorarea (închinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei înfăţişate pe icoană, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea».

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Nu vei face nici o asemănare a toate câte sunt în cer sus şi toate câte sunt jos pe pământ şi în apă ca să te închini lor şi să le cinsteşti ca Dumnezeu [Iș 20, 4 ; Dt 5, 8]. Toate sunt zidirea lui Dumnezeu Unuia, Cel de la sfârşitul veacurilor Care a luat trup din pântece fecioresc, Care a fost văzut pe pământ, trăind printre oameni [Bar 3, 38] şi pătimind pentru mântuirea lor, murind şi înviind, care S-a înălţat la ceruri cu trupul şi şade de-a dreapta măririi [Evr 1, 3] şi cu al cărui trup iarăşi va veni cu slavă să judece viii şi morţii [2 Tim 4, 1]. Aşadar, Acestuia Care pentru noi, S-a înomenit îi vei face icoană pentru iubirea către Acela şi îţi vei aminti prin ea de El şi prin ea (icoană) te vei închina Lui, ridicându-ţi mintea ta la închinăciunea acelui Trup al Mântuitorului Care şade de-a dreapta Tatălui în ceruri.

Asemenea şi înfăţişările sfinţilor le vei face şi le vei cinsti nu ca dumnezei (căci aceasta nu este îngăduit), ci pentru evlavia şi dragostea ta către aceia şi pentru preamărirea lor, ridicându-ţi prin mijlocirea icoanei mintea către aceia. Căci şi Moise a făcut icoanele heruvimilor înlăuntrul Sfintei Sfintelor [Iș 25, 7], iar Sfânta Sfintelor însăşi era un chip al celor mai presus de ceruri, iar locul sfânt în care şedea poporul, sfânta închipuire înfăţişa întregul cosmos. Pe aceea a numit-o şi Moise „sfântă”[2], proslăvind nu pe cele zidite ci, prin acelea, pe Dumnezeul cerului şi al pământului, iar tu nu vei considera dumnezei icoanele Domnului Hristos şi ale sfinţilor Lui, ci, prin acestea, te vei închina Celui după al Cărui chip şi asemănare ne-a făcut pe noi mai întâi, iar mai pe urmă, a găsit de cuviinţă, în negrăita Lui iubire de oameni, să împrumute chipul si asemănarea noastră, deve­nind, potrivit acesteia, circumscris[3]. Dar nu numai dumnezeieştii Lui icoane te vei închina, ci şi chipului crucii Lui, căci este semn foarte mare şi biruinţa lui Hristos asupra diavolului şi a cetei potrivnicilor, care fug şi se înfricoşează privind chipul aceleia. Acest chip, al cărui prototip a fost prefigurat mai înainte, este preamărit mai presus de cuvânt în profeţii, lucrând cele mai mari minuni. Iar la cea de-a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel care S-a răstignit pe ea, când va veni să judece viii şi morţii, se va arăta mai întâi acest mare şi înfricoşător semn cu putere şi slavă multă [Mt 24, 30].

Să-L slăvim aşadar pe acesta acum pentru ca să putem vorbi nestrâmtoraţi, atunci când îl vom privi în faţă şi împreună cu el să fim preamăriţi. Şi te vei închina şi la icoanele sfinţilor, ca unii ce împreună s-au răstignit cu Domnul având mereu în minte chipul Sfintei Cruci şi, prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, să ajungi la minunea participării (părtăşiei), împreună cu sfinţii, la păti­mirea lui Hristos. La fel, la sfintele morminte ale acestora, precum şi dacă a rămas ceva din oasele lor; căci harul lui Dumnezeu nu le-a părăsit pe ele, după cum nici trupul cel vrednic de toată cinstirea al Mântuitorului nostru Hristos nu a fost lipsit de dumnezeirea Lui la moartea Lui cea făcătoare de viaţă. Aşadar, făcând acestea şi preamărind pe aceştia care au preamărit la rândul lor pe Dumnezeu, îi aduci slavă însuşi Domnului — ca unora care s-au arătat cu faptele desăvârşiţi în dragostea lui Dumnezeu, pentru ca să fii preamărit împreună cu ei de Dumnezeu, după cum cântă David: „Prin mine, prietenii Tăi au fost cinstiţi, Doamne!” [Ps. 138, 17].[4]

Porunca a treia

Decalogul, sec al II-lea

Porunca a treia este: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (Ieş. 20, 7).

Ce învaţă porunca aceasta?

Aceasta poruncă învaţă că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-l rosti fără cinstea cuvenită. Iată şi temeiul acestui lucru: Numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţa sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător. De pildă cuvântul „mama” sau „tata” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui ceresc, Care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea. De aici înţelegem că şi numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu însuşi este sfânt.

În ce chip se poate lua numele lui Dumnezeu în deşert?

Numele lui Dumnezeu se poate lua în deşert prin:

1) Purtarea necuviincioasă în biserică;
2) Necinstirea lucrurilor sfinte;
3) Cârtirea împotriva rânduielilor lui Dumnezeu;
4) Înjurături sau blesteme;
5) Nesocotirea făgăduinţelor făcute în numele lui Dumnezeu;
6) Jurământ mincinos, adică atunci când luăm pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu

este adevărat;

7) Călcarea jurământului cu ştiinţă şi voinţă;
8) Întrebuinţarea cu uşurinţă a jurământului, atunci când Dumnezeu este luat ca martor şi

chezăşie pentru lucruri neînsemnate.

Ce este făgăduinţa sau votul?

Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bună voie în faţa lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.În Sfânta Scriptură găsim multe pilde de făgăduinţe făcute de bărbaţi evlavioşi. Astfel,Iacov, deşteptându-se din visul său, făgăduieşte că piatra care i-a slujit drept căpătâi o va face altar de închinare lui Dumnezeu[5] ; iar Sfântul Apostol Pavel le-a tuns părul capului la patru bărbaţi pentru împlinirea unei făgăduinţe.[6] Făgăduinţa făcută trebuie împlinită, căci altfel înseamnă lipsă de credinţă şi de ascultare pe care le datorăm lui Dumnezeu. „De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta” [7] De aceea, înainte de a face o făgăduinţă, creştinul să gândească bine dacă e bună şi dacă o poate îndeplini, căci „Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit”[8]

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Nu lua numele Domnului Dumnezeului tău în deşert [Iș 20, 7; Dt 5, 11] din cauza celor pă­mânteşti, sau de frica oamenilor, sau de ruşine, sau din pricina câştigului personal sau jurând strâmb. Căci jurământul strâmb este tăgăduirea lui Dumnezeu. Pentru această pricină, să nu te juri deloc, ci să fugi cu totul de orice jurământ, fiindcă prin jurământ vine călcarea lui şi îndepărtarea de Dumnezeu şi socotirea ta cu cei fără de lege. Prin urmare, adeverindu-te în toate cuvintele tale, vei depune cel mai îndreptăţit jurământ. Iar de se va întâmpla oarecând să te lepezi pe tine însuţi după ce ai jurat, ceea ce este unul din cele mai detestabile lucruri şi dacă cele ce ai făgăduit sunt conforme cu poruncile lui Dumnezeu, atunci vei căuta a plini „jurământul” după lege. Altminteri, tu însuţi îţi vei cere osândă, fiindcă ai jurat deplin; atunci prin milosârdie, prin rugăciuni şi plâns şi prin reaua pătimire a trupului, să-L îmblânzeşti pe Hristos, Care a zis „să nu juri” [Mt 5, 34]. Iar dacă, dimpotrivă, ai jurat pentru ceva dintre cele care sunt contra poruncilor, ia seama ca nu cumva, prin împlinirea jurământului, să săvârşeşti vreo fărădelege şi să fii socotit astfel dimpreună cu Irod, ucigaşul proorocului înaintemergător [Mt 14, 7-12]. În acest caz, tu calcă acel jurământ al fărădelegii, făgăduind ţie însuţi să nu mai juri vreodată, rugându-te ca Dumnezeu să-ţi fie iarăşi milostiv şi folosind sârguinţa cea cu multe lacrimi, pentru îndreptările pe care le-a făgăduit mai înainte. [9]

Porunca a patra

Porunca a patra este aceasta: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfințeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Ieş. 20, 8-11).

Ce învaţă porunca aceasta?

Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: datoria muncii în timpul celor şase zile ale săptămânii şi datoria de a sărbători ziua a şaptea, ca zi de odihnă, închinată Domnului.

Este munca o datorie pentru creştin?

Iisus a arătat munca drept lucru sfânt, când a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez”[10] şi a ridicat-o din nou la cinstea dată ei de Dumnezeu. După tradiţia creştină, Mântuitorul însuşi a lucrat până la vârsta de 30 de ani în atelierul de tâmplărie al bătrânului Iosif din Nazaret, iar pe ucenicii Săi şi i-a ales dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu braţele.

De altfel, Sfânta Scriptură este plină de pilde care îndeamnă la muncă:

Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.(Ps103.24)

Leneşul nu-şi frige nici vânatul lui; cea mai scumpă comoară pentru om este munca.(Prov12.27 )
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Dacă cineva nu vrea sa lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).

Când a dat Dumnezeu porunca muncii?

Monument cu Decalogul pe terenul Capitoliului statului Texas din Statele Unite ale Americii

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă de la început, când l-a aşezat în grădina raiului „ca s-o lucreze şi s-o păzească”[11] (Aceasta înseamnă că omul avea îndatorirea să muncească şi înainte de căderea în păcat. Fireşte că munca aceea nu era deloc obositoare şi grea; totuşi, era o îndatorire de viaţă. După săvârşirea păcatului strămoşesc însă, când puterile omului au slăbit şi pământul a fost blestemat din pricina păcatului, munca s-a făcut mai cu greutate, omul trebuind să-şi câştige cele trebuincioase vieţii sale „în sudoarea feţei” [12]

Ce foloase aduce omului munca?

Prin muncă, omul îşi câştigă în chip cinstit cele ale traiului şi îşi dezvoltă puterile trupeşti şi sufleteşti. Munca este, apoi, izvor de virtuţi. Ea luminează mintea, întăreşte voinţa, înalţă simţămintele, aduce răbdare, bărbăţie, stăpânire de sine, potoleşte patimile şi înlătură ispitele. După învăţătura creştină, se cuvine aceeaşi preţuire atât muncii cu braţele, cât şi muncii cu mintea, căci amândouă aceste feluri de muncă aduc foloase şi înalţă viaţa omului.

Ce învaţă Biserica noastră despre răsplătirea muncii?

Potrivit cuvântului Mântuitorului: „vrednic este lucrătorul de plata sa” [13], Biserica noastră învaţă că muncitorul trebuie să fie plătit fără întârziere pentru munca sa. Oprirea sau întârzierea plăţii lucrătorilor este păcat strigător la cer

„Iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi

strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).

Creştinismul socoteşte lenea şi trăirea din munca altora drept un mare păcat. Dar creştinismul mai învaţă că nu trebuie să uitam nici de sufletul nostru. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”[14]. Munca este o îndatorire de viaţă, dar grija pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creştinului. De aceea, porunca a patra cere creştinului ca, după zilele de oboseală a braţelor şi a minţii pentru câştigarea în mod cinstit a celor trebuincioase vieţii, să se oprească într-o anumită zi de la munca sa obişnuită, să meargă la biserică, să se închine lui Dumnezeu şi să-şi hrănească sufletul cu învăţăturile cele sfinte. Aceasta o cere creştinului şi porunca întâi bisericească. După sfânta slujbă, se cuvine ca creştinul să se odihnească trupeşte şi sufleteşte, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.

Care este ziua de odihnă?

În Vechiul Testament, poporul evreu a ţinut şi ţine şi astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului. Creştinii însă ţin Duminica, fiindcă în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră” [15]

Cum că Mântuitorul a înviat în ziua Duminicii mărturisesc limpede toţi Sfinţii Evanghelişti: „Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-dedimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra răsturnată de pe mormânt” [16] Cuvintele „ziua întâia a săptămânii” sau „într-una din sâmbete” exprimă duminica, fiindcă evreii numeau „sabat” sau „sâmbăta” atât ziua a şaptea, cât şi întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: întâia zi după sâmbătă, adică duminica, o numeau „întâia a sâmbetei” sau „întâia a sâmbetelor” sau „una dintre sâmbete”. A doua zi după sâmbăta sau luni o numeau a doua a sâmbetei, şi aşa mai departe. Din aceasta se înţelege că Mântuitorul a înviat în ziua de duminică. Apoi Duminica mai are însemnătate deosebită pentru creştini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli.[17] .
Creştinii ţin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfinţilor Apostoli, după cum citim tot în Sfânta Scriptură: „În ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii”[18]. «A frânge pâinea» înseamnă că ucenicii se adunau să facă rugăciuni, să săvârşească Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească. Prin urmare, Sfânta Liturghie se făcea în zilele de duminică. Deci, ţinând duminica în locul sâmbetei, creştinii nu calcă nicidecum porunca a patra, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi apostoli.
Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afară de duminici, şi celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

O zi din săptămână care se şi numeşte Ziua Domnului [Ap 1, 10] este hărăzită lui Dum­nezeu, căci în acea zi a înviat din morţi, precum a arătat-o mai înainte (adeverind prin aceasta învierea cea obştească), în care va înceta orice lucrare a celor pământeşti. Aşadar, vei sfinţi această zi [cf. Iș 20, 8-11; Dt 5, 14-15] şi nici o lucrare neduhovnicească nu vei săvârşi, în afara celor absolut trebuincioase. Vei îngădui şi celor care se află sub porunca ta sau împreună cu tine să afle tihnă, pentru ca în acest chip să slăveşti pe Cel Care prin moartea Sa ne-a primit pe noi la Sine şi, înviind, a înviat o dată cu El şi firea noastră cea căzută. Şi îţi vei aminti de veacul ce va să vină şi vei cugeta la toate poruncile şi îndreptările Domnului. Şi te vei cerceta pe tine ca să fii cu băgare de seamă şi să nu calci alături de lege şi să te faci răpitor. Te vei îndrepta pe tine în toate căile Domnului şi prin aceasta te vei lipi de Biserica lui Hristos şi vei rămâne în ea la toate slujirile ei, împărtăşindu-te cu credinţă şi în curăţie, ca fără de osândă să te faci părtaş Sfântului Trup şi Sânge al lui Hristos, ca să pui început desăvârşit vieţii tale; şi înnoindu-te pe tine prin priveghere, te vei pregăti pentru primirea bunurilor celor veşnice ce vor să fie. Căci pentru cele pământeşti nu ajung toate celelalte zile la un loc, dar în Ziua Domnului, ca să rămâi aproape de Dumnezeu, le vei lăsa pe toate, în afara celor absolut necesare traiului. În acest chip, avându-L pe Dumnezeu şi depărtându-te de orice prilej de a da loc diavolului, nu vei călca poruncile; atunci focul patimilor nu te va arde şi greutatea păcatelor nu te va răzbi.

De asemeni, vei sfinţi şi ziua sâmbetei prin nelucrarea faptelor rele.
Vei adăuga tot la Ziua Domnului şi toate sărbătorile mari, socotindu-le deopotrivă acesteia, ţinând aceleaşi lucrări şi depărtându-te de aceleaşi rele. [19]

Porunca a cincea

Porunca a cincea este: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieş. 20, 12). Cele patru porunci dumnezeieşti despre care s-a vorbit până acum au arătat datoriile creştinului faţă de Dumnezeu, cuprinse pe scurt în datoria dragostei faţă de El. Curăţia şi tăria dragostei faţă de Dumnezeu se adevereşte însă prin dragostea faţă de oameni, căci: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” [20] Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiţi părinţii, care ne-au născut şi ne-au crescut şi, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noştri cei mai mari, în viaţa pământească. Din această pricină, cele şase porunci dumnezeieşti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea faţă de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinţii.

Ce înseamnă a cinsti pe părinţi?

A cinsti pe părinţi înseamnă:

1) Este interzis cu desăvârşire a blestema sau a lovi pe oricare din părinţi. Legea ebraică prevedea pedeapsa cu moartea pentru aceste păcate grele[21]
Cel ce va blestema pe tatăl său ori pe mama sa să fie omorât (Exod 21.17)
Cel ce va lovi pe tatăl său ori pe mama sa să fie dat morţii. (Exod21.15)
2) Este interzis cu desăvârşire a fura de la părinţi sau a-i trata cu violenţă

Cine despoaie(in sens de furt-n.r) pe tatăl său şi pe mama sa şi zice: "Nu-i păcat!" este tovarăş cu făcătorul de rele. (Prov 28.24). Cel ce se poartă rău cu tatăl său (în sensul tratării violente) şi alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine. (Prov19.26)

3) A asculta sfaturile acestora in Domnul (atunci când ele nu contravin poruncilor si legilor lui Dumnezeu)
Pilda în privinţa aceasta este Însuşi Mântuitorul Hristos, când, răstignit pe Cruce, a încredinţat pe sfânta Sa Maică ucenicului Său prea iubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea
Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!
Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. (Ioan 19,26-27).
Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate. (Efes6.1)
Ascultarea părinţilor nu se va face atunci când sfaturile şi îndemnurile lor contravin învăţăturilor creştine căci uneori mamele îşi pot îndemna la păcat copiii, aşa cum a făcut Irodiada care a îndemnat-o pe fiica ei să ceară lui Irod capul lui Ioan Botezătorul pe tipsie[22]
4)A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, când sunt în viaţă, iar după moarte,

pentru odihna sufletelor lor.

De ce la porunca despre cinstirea părinţilor Dumnezeu adaugă, ca ceva deosebit, făgăduinţa fericirii şi a vieţii îndelungate?

"Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduinţa: Ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ". (Efes6.2-3) Dumnezeu adaugă făgăduinţa aceasta pentru a îndemna şi mai mult la împlinirea poruncii, căci pe ea se întemeiază buna rânduială în familie şi în orice fel de viaţă obştească.

Dar părinţii au datorii faţă de copii?

În cele zece porunci nu găsim o poruncă deosebită cu privire la datoriile părinţilor faţă de copii. Dar nici nu-i nevoie, fiindcă acestea sunt ceva foarte firesc. Dacă şi animalele îşi fac datoria de a hrăni şi creşte puii lor; cu atât mai mult trebuie să facă aceasta omul, care este făptură cea mai aleasă a lui Dumnezeu, înzestrata cu judecată. După cum dragostea copiilor faţă de părinţi este o poruncă, la fel şi dragostea părinților faţă de copii este tot o poruncă a legii fireşti. După învăţătura Bisericii, copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare preţ; de aceea grija părinţilor pentru ei înseamnă o mare răspundere.

Care sunt datoriile părinţilor faţă de copii?

Aceste datorii sunt, pe scurt, următoarele:

1) Să se îngrijească de buna lor stare trupească, de hrana, îmbrăcămintea şi sănătatea lor,
„Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Tim. 5, 8).
2) Să nu-i întărâte la mânie pe copii

Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului.

Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască. (Col3.20-21)
„Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efes.6, 4).
3) Să le dea o creştere bună, pentru a-i face cetăţeni vrednici ai patriei pământeşti şi ai

patriei cereşti. Acest lucru se va realiza prin

a)Sfaturi, îndemnuri [23]

Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale. (Prov1.8)

b) Mustrări

Cel ce păzeşte învăţătura apucă pe calea vieţii, iar cel ce leapădă certarea rătăceşte. (Prov 10.17)

Cel ce leapădă mustrarea îşi urgiseşte sufletul său, iar cel ce ia aminte la dojană dobândeşte înţelepciune. (Prov 15.32).
David a făcut greşeala de a nu-l mustra niciodată pe Adonia cel frumos la chip, ceea ce a făcut ca acesta, sumeţindu-se, să se ridice împotriva lui David pentru a-i lua tronul, ceea ce şi reuşeşte şi el va domni un timp în locul tatălui său.(3Regi 1.5-6)
c)Folosirea nuielei

Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine -l iubeşte, îl pedepseşte îndată.(Prov13.24)

Pedepseşte pe feciorul tău, cât mai este nădejde (de îndreptare), dar nu ajunge până acolo ca să-l omori (Prov 19.18)
Dacă nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el. (Prov 22.15)
Nu te împiedica să cerţi un copil;
că dacă-l vei bate cu nuiaua, nu va muri;
că tu îl vei bate cu nuiaua,
dar îi vei scăpa sufletul de la moarte( Prov 23.13-14)
Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale.(Prov 29.15)-

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta [Iș 20, 12 ; Dt 5, 16] pentru că Dumnezeu ţi-a dat viaţă prin ei şi aceştia împreună cu Dumnezeu sunt pricinuitori ai vieţii tale. Aşijderea şi tu îi vei cinsti şi vei iubi pe aceştia după Dumnezeu, dacă aceştia sunt împreună cu tine lucrători pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru poruncile Lui. Dacă însă nu sunt astfel, vei fugi deci fără de întârziere, căci în acest caz ei îţi sunt ţie pricină de poticnire şi este mai de folos pentru adevăr şi credinţa mântuitoare, fiind ei de altă credinţă, nu numai să fugi, ci să-i şi urăşti. Dar nu numai pe aceia, ci şi pe toţi cei de altă unire şi mărturisire, astfel ca până şi mădularele tale să se scârbească de simţirea acelora şi întreg trupul tău cu partea lui pătimaşă[4].

Căci dacă cineva „nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa, pe copiii şi fraţii săi, până chiar şi sufletul lui, nu-şi ia crucea sa şi nu urmează Mie, nu este vrednic de Mine” [Lc 14, 26-27], a spus Hristos. Aşadar, în ceea ce-i priveşte pe părinţi şi pe cei dragi după trup şi pe fraţi, întru acest chip (să-ţi fie): pe cei legaţi între ei prin credinţă şi care nu sunt piedică pentru mântuire, îi vei cinsti şi îi vei iubi. Iar dacă se cere să cinsteşti pe părinţii cei după trup, cu cât mai mult îi vei cinsti şi iubi pe cei care s-au făcut ţie părinţi după duh? Aceştia, de la ceea ce eşti, te-au făcut să fii mai bun şi ţi-au dat ţie lumina cunoştinţei şi te-au născut pe tine prin Botezul naşterii din nou şi te-au întărit pe tine în nădejdea învierii şi a nemuririi şi celei fără de sfârşit împărăţie şi moştenire şi te-au făcut pe tine din nevrednic, vrednic [cf. Ier 15, 19] de bunătăţile cele veşnice faţă de cele trecătoare. Te-au făcut pe tine fiu şi ucenic nu al vreunui om oarecare, ci al Dumnezeu-Omului, Iisus Hristos [Is 14, 3; In 6, 45] care te-a uns pe tine cu duhul înfierii [Rm 8, 15], Acela Care a zis: „să nu vă numiţi voi părinţi pe pământ, nici învăţător, căci Unul este Tatăl vostru, iar învăţător vă este Hristos” [Mt 23, 9-10].

Aşadar, întreaga cinste şi dragoste se cuvine părinţilor celor duhovniceşti, fiindcă de la aceştia cinstirea se înalţă către Hristos şi către Duhul Cel Preasfânt de la Care şi primiţi înfierea, precum către Tatăl Cel ceresc, de la Care este numită toată părinţimea în cer şi pe pământ [Ef 3, 15]. Te vei strădui deci pururea în această viaţă să-ţi afli un părinte duhov­nicesc, căruia să-i mărturiseşti orice păcat şi orice gând şi să primeşti de la acesta îndreptare şi iertare. Căci unora ca aceştia le este dat să dezlege şi să lege su­fletele şi toate câte vor fi legate pe pământ, vor fi legate şi în ceruri şi toate câte se vor dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri [Mt 18, 18]. Acest har şi această putere le primesc de la Hristos pentru care pricină te vei supune acestora şi nu te vei împotrivi lor, ca nu cumva să aduci vătămare sufletului tău. Căci dacă cel care se împotriveşte părinţilor săi după trup, în lucruri care nici măcar nu sunt amintite în Legea dumnezeiască, este dat morţii după Lege [Iș 21, 16], cum atunci nu îşi va pierde sufletul său, cel ce se împotriveşte părinţilor celor după duh şi povăţuitori şi nu urmează Duhului lui Dumnezeu Care sălăşluieşte în aceştia?

Pentru această pricină, cere sfatul şi supune-te întru totul părinţilor tăi duhovniceşti, ca să fie mântuit sufletul tău şi să devii moştenitor al veşnicelor şi nestricăcioaselor bunătăţi. [24]

Porunca a şasea

Porunca a şasea este: „Să nu ucizi” (Ieş. 20, 13).

Ce învaţă porunca aceasta?

Viaţa pământească este cel mai mare bun al omului şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vieţii omeneşti, numai El, şi nu omul, are drepturi nemărginite asupra ei. Apoi, viaţa pământească este timpul de pregătire pentru viaţa veşnică. În aceasta se cuprinde preţul mare al vieţii pământeşti pentru creştini. Ioan Gură de Aur spune:«Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru cununile cereşti»[25](Fiind un dar al lui Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi îngrijirea vieţii, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este şi o datorie şi un drept al fiecărui credincios.

Câte feluri de ucidere sunt?

Sunt două feluri de ucidere: trupească şi sufletească. Uciderea trupească înseamnă ridicarea vieţii aproapelui. Ucidere înseamnă şi avortul, cu bună ştiinţă şi voie.

Ce înseamnă uciderea sufletească?

Uciderea sufletească înseamnă ura aproapelui, căci „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” (I Ioan 3, 15).

Este uciderea un păcat greu?

Uciderea este păcatul cel mai mare pe care-l poate săvârşi cineva faţa de aproapele şi faţă de sine însuşi. Sfânta Scriptură numără uciderea printre păcatele strigătoare la cer. „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din Pământ” (Fac. 4, 10).

De ce este uciderea un păcat foarte greu?

Uciderea este un păcat foarte greu fiindcă prin ea:

1) Se distruge o fiinţă care poartă în sine chipul lui Dumnezeu;
2) Se intră cu nelegiuire în drepturile lui Dumnezeu, Care este singurul stăpân asupra

vieţii şi a morţii;

3) Se răpeşte un drept firesc al fiecăruia şi bunul cel mai de preţ dăruit omului de

Dumnezeu pe care nimeni nu-l mai poate înapoia;

4) Se calcă porunca dragostei;

Uciderea este păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului şi împotriva societăţii.

Porunca a şasea opreşte numai uciderea aproapelui?

Nu. Această poruncă opreşte şi sinuciderea, adică nimicirea cu bună ştiinţă şi voie a vieţii proprii. Căci dacă este împotriva firii a ucide pe un om, care este asemenea nouă, cu atât mai mult este împotriva firii a ne ucide pe noi înşine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, viaţa noastră este a lui Dumnezeu, Care ne-a dat-o, şi deci nu avem voie să facem cu ea ce voim. În ce priveşte pe sinucigaşi, deoarece ei de bună voie rup legătura cu Dumnezeu, Biserica, prin canoanele ei, opreşte înmormântarea lor după rânduielile creştineşti. Aceasta, bineînţeles, dacă atunci când s-au sinucis au fost în deplinătatea minţii.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Să nu desfrânezi [Iș 20, 14; Dt 5, 18], ca nu cândva să faci un mădular al lui Hristos potrivnic Lui şi să fii mădular desfrânat [1 Co 6, 15] şi să fii tăiat de la dumnezeiescul trup şi aruncat în gheenă. Căci dacă fiica preotului, desfrânând în fărădelegi, la dreapta Judecată este aruncată în foc să ardă [Lv 21, 9], ca una care a necinstit numele tatălui său, cu cât mai mult este mai vrednic de veşnica osândă cel ce dedă trupul lui Hristos la o astfel de necurăţie?

Dacă însă te lepezi de aceasta şi petreci în feciorie [Mt 19, 12] pentru a putea să fii întreg al lui Dumnezeu şi, prin iubirea de desăvârşire, să fii desăvârşit unit cu Acela, rămânând în El toată viaţa, îngrijeşte-te să nu te laşi abătut niciodată de la cele ale lui Dumnezeu [1 Co 7, 35], pregustând viaţa veşnică şi trăind încă de pe pământ ca îngerii în ceruri. Căci îngerilor le este potrivită fecioria [Mt 22, 30], şi asemenea lor se face — chiar în acest trup petrecând — tot cel ce păzeşte feciorelnica neprihănire. Dar încă mai presus de „îngeri”, se face el asemenea Tatălui ceresc, Care mai înainte de veci a născut în feciorie; (se mai face asemenea) şi Celui feciorelnic care din feciorelnic Tată a venit la început prin naştere, iar la plinirea vremii din Fecioara Maică născându-Se cu trupul: şi (mai este) asemenea Celui Care a venit în chip negrăit dintr-Unul Tatăl, nu născut, ci purces, Duhul Sfânt. Lui Dumnezeu se aseamănă acela şi în nestricăcioasă nuntă este unit cu El. Cel care alege adevărata feciorie, trăieşte în neprihănire cu trupul şi cu cuvântul şi cu mintea, împodobindu-se cu podoaba fecioriei.

Iar de nu alegi fecioria, nicidecum nu te poţi asemui lui Dumnezeu: îţi este totuşi îngăduit să ai o singură soţie întru Domnul după lege şi cu aceasta singură să trăieşti, ca propriul tău vas să-l ţii în sfinţenie [1 Tes 4, 4], abţinându-te cu toată puterea de la altele. Vei putea însă să te abţii de la aceasta în chip desăvârşit, dacă te vei păzi însă de întâlnirile cele de ruşine şi de te vei feri a spune şi a auzi cuvinte des­frânate. De la toate acestea îţi vei întoarce însăşi privirea ta, a trupului şi chiar a minţii, atât cât este cu putinţă; şi te vei obişnui ca nu cumva să cauţi cu indiscreţie la frumuseţea chipurilor, căci „acela care priveşte o femeie şi o pofteşte pe ea a desfrânat deja cu ea în inima sa” [Mt 5, 28] şi din pricina aceasta necurată este inima lui înaintea lui Hristos Care caută, mai presus de orice, la inima noastră [1 Rg 16, 17]. Căci de la privirea cea iscoditoare şi de la neruşinarea trupului se naşte în suflet tulburarea. Dar de ce vorbesc despre desfrânare şi adulter şi toate necurăţiile care se află în însăşi firea cea căzută, când de la o simplă privire neîngăduită aţintită asupra frumuseţilor trupeşti, omul este târât, fără de nici o împotrivire, la cele mai de jos, până la grosolăniile cele împotriva firii. Drept aceea, tu, tăind de la tine rădă­cinile cele amare ale păcatului, să nu porţi roadele cele aducătoare de moarte, ci să aduci rodul curăţiei şi al sfinţeniei care se dobândeşte din aceasta şi fără de care nimeni nu-L poate vedea pe Domnul [Evr 12, 14].[26]

Porunca a şaptea

Porunca a şaptea este: „Să nu preacurveşti” (Ieş. 20, 14).

(Unele traduceri folosesc sintagma ,,Sa nu fii desfrânat’’ Valeriu Anania lămureşte acest aspect arătând ca sensul este de a nu săvârşi adulter[27]
Aceasta poruncă interzice preacurvia sau adulterul.
O preacurvie spirituală înfăptuieşte cel căsătorit care doar pofteşte o femeie, aşa cum ne spune Mântuitorul
Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter".
Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. (Matei 5, 27-28)

De asemenea, porunca această opreşte toate acele lucruri şi fapte care pot duce pe creştin la păcatul preacurviei

1)Îmbrăcămintea necuviincioasă (Prov7.10)
Spune înţelepciunii: "Tu eşti sora mea!", şi numeşte priceperea prietena ta,
Ca ea să te păzească de femeia străină, de femeia altuia, ale cărei cuvinte sunt ademenitoare.
Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii,
Şi am zărit printre cei lipsiţi de minte, am văzut un tânăr fără pricepere.
El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei şi se îndrepta către locuinţa ei.
Era în amurgul serii unei zile, când se lasă umbra şi întunericul nopţii.
10.Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi cu prefăcătorie în inimă;
Aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă;
Când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ.
Ea îl apucă şi-l sărută şi cu o căutătură obraznică îi zise:
"Trebuia să aduc jertfe de pace; astăzi am împlinit făgăduinţele mele;
Pentru aceasta am ieşit în întâmpinarea ta, ca să te caut şi iată că te-am găsit.
Cu scoarţe am gătit patul meu, cu aşternuturi de în din Egipt,
Cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe şi chinamon.
Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste,
Că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe,
Luat-a cu dânsul o pungă cu bani şi se va întoarce acasă la lună plină!"
Ea îl ademeni prin mulţimea cuvintelor ei şi-l smulse prin graiurile ademenitoare ale buzelor sale;
El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană,
Până când o săgeată îi străpunge ficatul; după cum o pasăre grăbeşte spre laţ şi nu-şi dă seama că
acolo îşi sfârşeşte viaţa.
Şi acum, fiule, ascultă-mă şi ia aminte la cuvintele gurii mele!
Inima ta să nu se plece spre căile ei şi nu te rătăci pe potecile ei,
Căci ea a rănit pe mulţi şi pe foarte mulţi i-a omorât.
Casa ei sunt căile iadului, care duc la cămările morţii. (Prov7.4-27)
2)Beţia
Ochii ţi se vor uita după femeile altora, şi inima îţi va vorbi prostii.(Prov23.33)
3) Vizionarea de filme pornografice sau citirea de cărţi pornografice(Matei 5, 27-28).
4)Jocurile şi cântecele necuviincioase

Este preacurvia un păcat mare?

Cei ce se fac vinovaţi de astfel de păcate nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu

Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,

Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. (I Cor. 6, 8-9).

Pe de altă parte, ea mai îndeamnă şi la alte păcate, ca: minciuna sau chiar omorul. Datoria creştinului este, deci, să se ferească de acest păcat şi de toată ispita spre el, prin rugăciune, post, muncă şi stăpânirea poftelor.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Să nu ucizi [Iș 20, 15; Dt 5, 17], ca să nu cazi din cinstea de fiu al Aceluia Care şi pe cei morţi îi poate învia şi astfel să te faci fiu, prin asemenea faptă, celui care încă de la început a fost ucigător de oameni [In 8, 44]. Căci uciderea porneşte de la o înfruntare, care la rându-i vine din semeţie, iar aceasta de la mânie, iar mânia se naşte în noi de la vreo păgubire ce ni se aduce nouă de la ceilalţi sau de la zavistie sau de la împotrivire. Pentru aceasta „celui care îţi ia ţie haina, să nu i te împotriveşti ca să-ţi ia şi cămaşa”, spune Hristos [Lc 6, 29]. Şi pe cel care te loveşte, nu-l lovi la rându-ţi şi nici nu batjocori pe cel ce te batjocoreşte, fă la fel şi tu şi vei fi slobozit de cele rele ale căderii în ucidere. Ţie deci ţi s-au iertat păcatele cele săvârşite împotriva lui Dumnezeu, căci spune: „Iertaţi şi vi se va ierta vouă” [Lc 6, 37]. Însă acela care vorbeşte de rău şi lucrează cele rele, acela îşi cere lui osândă veşnică pe dreptate [cf. 1 Tes 1, 9], căci cel ce spune fratelui său „nebunule” este vrednic de gheena focului, spune Hristos [Mt 5, 22]. Deci, dacă poţi să scoţi răul din rădăcină, sălăşluind în suflet fericirea blândeţii, dă slavă lui Hristos, Învăţătorul şi împreună-lucrătorul faptelor bune, fără de care, precum ni s-a predat nouă, nu putem săvârşi binele în nici un chip [In 15, 5]; iar de nu ai putut să rămâi fără de mânie, atunci mânie-te împotriva ta, defăimează-te pe tine şi pocăieşte-te înaintea Lui Dumnezeu şi a celuia căruia i-ai zis sau făcut ceva rău.

Căci cel care de la început se pocăieşte nu ajunge până la sfârşit cu aceasta. Cel care însă rămâne nepăsător în acestea mici, prin ele va cădea în cele mari.[28]

Porunca a opta

Porunca a opta este: „Să nu furi” (Ieş. 20, 15).

Ce opreşte această poruncă?

Această poruncă opreşte furtul şi păcatele asociate furtului. Împotriva acestei porunci se păcătuieşte prin:

1) Luarea pe ascuns a lucrurilor străine (furt);
2) Luarea cu sila şi pe faţă a lucrurilor altuia (prădare)[29]

Să nu nedreptăţeşti pe aproapele şi să nu-l jefuieşti. (Lev19.13)

3) Luarea bunurilor străine prin mijloace viclene (înşelăciune), de pildă prin falsificare de acte, cumpărare cu bani falşi, vânzarea cu măsuri mincinoase[30] , delapidare;
Să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu înşele nimeni pe aproapele său. (Lev19.11)
Două feluri de greutăţi de cântărit şi de măsurat sunt urâciune înaintea Domnului. (Prov20.10)
4) Luarea de dobândă mare (cămătărie);

5) Oprirea[31] sau întârzierea[32] plăţii cuvenite lucrătorilor; vezi păcat

Plata simbriaşului să nu rămână la tine până a doua zi. (Lev19.13)

Dar, iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Sabaot. .(Iac5.4)

6) Vânzarea celor trebuitoare traiului cu preţuri de două sau de mai multe ori mai mari (specula)[33]
Cine opreşte grîul este blestemat de popor, dar pe capul celui ce -l vinde vine binecuvîntarea. –(Prov11.26)
7)Oferirea si primirea de daruri [34] sau mita[35]
Daruri
Să nu primeşti daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschişi, şi sucesc hotărîrile celor drepţi.(Exod 23.8)
Cel rău primeşte daruri pe ascuns, ca să sucească şi căile dreptăţii.(Prov17.23)

,,Să pui judecători şi dregători în toate cetăţile tale, pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău, să îi pui judecători şi căpetenii după seminţiile tale, ca să judece poporul cu judecată dreaptă. Să nu strici legea, să nu cauţi la faţă şi să nu iei mită, că mita orbeşte ochii înţelepţilor şi strâmbă pricinile drepte. Caută dreptate şi iar dreptate, ca să trăieşti şi să stăpâneşti pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă."(Deut16.18-20)

Mita
Averea luată prin silă înnebuneşte pe cel înţelept, şi mita strică inima.(Ecl7.7)
Un împărat întăreşte ţara prin dreptate, dar cine ia mită, o nimiceşte. (Prov29.4)
Mai marii tăi sînt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii, toţi iubesc mita şi aleargă după plată; orfanului nu -i fac dreptate, şi pricina văduvei n'ajunge pînă la ei.(Is1.23)
Cel lacom de câştig îşi tulbură casa, dar cel ce urăşte mita va trăi.(Prov15.27)
8) Neîntoarcerea lucrului luat cu împrumut; [36]
9) Vânzarea şi cumpărarea pe bani a harului sfinţitor, adică cumpărarea cu bani, şi nu dobândirea prin vrednicie, a puterii de a săvârşi slujbe bisericeşti (simonie).[37]
Vrăjitorul Simon încearcă să cumpere de la apostoli harul Duhului Sfânt.(FA8.9-24)

Este furtul un păcat greu?

Da, furtul este un păcat greu, fiindcă loveşte în datoria de a fi drepţi şi a iubi pe aproapele nostru. Sfântul Apostol Pavel arată ca hoţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu[38] Deci, datoria creştinului este să-şi câştige cele de trebuinţă numai prin muncă cinstită şi nicidecum să-şi însuşească pe nedrept lucrurile străine.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Să nu furi [Iș 20, 15; Dt 6, 19], ca să nu se vădească cele ascunse ale tale, şi ca nu cumva, dispreţuind acestea, să înmulţeşti nenumărat muncile tale. Căci este mai bine ca din propriile tale bunuri să dai nevoiaşilor în ascuns, decât să primeşti de la alţii, pentru ca Dumnezeu Cel care vede în ascuns să-ţi răsplătească ţie însutit [Mt 6, 4] şi să-ţi dea viaţă veşnică în veacul ce va să vie [Mc 10, 29].[39]

Porunca a noua

Porunca a noua este: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieş. 20, 16). vezi mărturia mincinoasă.

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Să nu mărturiseşti strâmb [Iș 20, 16; Dt 5, 20], ca să nu te asemeni aceluia care la început l-a clevetit pe Dumnezeu Evei şi să te faci împreună cu acela blestemat [Fc 3, 14]. „Căci este mai bine, pentru a nu cădea sub blestem” să nu suferi nici apropierea păcatului, ca să nu te asemeni lui Ham, ci lui Sem şi Iafet şi să capeţi astfel binecuvântări [Fc 9, 20-27].[40]

Porunca a zecea

Porunca a zecea este: ,,Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!" (Ieş. 20, 17).

Ce opreşte această poruncă?

Porunca a zecea opreşte însuşirea lucrurilor altuia, precum şi pofta după ele, dorirea lor. Căci dacă cineva doreşte ceva, atunci va căuta să-şi însuşească ceea ce doreşte. Această poruncă opreşte, deci, toate cugetele, dorinţele şi poftele necurate ale inimii, fiindcă din ele se nasc apoi tot felul de păcate (minciună, bârfă, ceartă, furt, invidie, curvie, lăcomie, ură, etc). Nu este de ajuns numai să nu furăm lucrul aproapelui, dar nici nu ne este îngăduit să-l dorim şi să-l poftim în sufletul nostru, fiindcă pofta naşte păcatul, iar păcatul înfăptuindu-se naşte moartea veşnică[41]. Mântuitorul spune: „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”.[42] Aşadar, porunca a zecea cere stârpirea din rădăcină a cauzelor răului, care sălăşluiesc în inima omului şi se cuprind în pofta zămislitoare de păcat. Deci creştinul este dator să se curăţească de poftele rele, să lupte împotriva lor prin rugăciune, post şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, precum citim în Sfânta Scriptură: „Să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu”[43].

Tâlcuire după Sfântul Grigorie Palama

Să nu râvneşti la bunul altcuiva sau câştigul şi avutul lui, sau la slava lui, nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău [Iș 20, 17; Dt 5, 21]. Căci pofta care se zămisleşte în suflet naşte păcatul, iar păcatul sfârşeşte prin a aduce pe lume moartea [Iac 1, 15]. Deci tu nu râvni la nimic din cele ce sunt ale altora şi păzeşte-te, de poţi, de pofta cea hrăpăreaţă. Fiindcă este mai bine a da dintre ale tale celor ce cer şi să-i miluieşti după putinţă, făcând milă şi să nu te întorci de la cel care vrea să împrumute bani de la tine [Mt 5, 42]; iar de vei fi păgubit, vei păstra cele pierdute la Domnul, deşi, aici pe pământ, cel ce îţi aduce pagubă ar părea unul dintre vrăjmaşii tăi [Iș 23, 4-5]. Căci în acest fel vei schimba răul şi, prin bunătate, vei birui răutatea [Rm 12, 21], precum ţi-a poruncit ţie Hristos.

Păzind aceasta din toată puterea ta şi întru acestea petrecând, vei aduna în sufletul tău comoara evlaviei şi vei bineplăcea lui Dumnezeu şi vei fi preschimbat în bun de către El, ca moştenitor al bunătăţilor veşnice ale lui Dumnezeu, cărora şi noi să ne facem părtaşi cu harul şi iubirea de oameni a Domnului Dumnezeului şi Mân­tuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine toată cinstea, slava şi închină­ciunea, împreună cu Tatăl Cel fără de început şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă Făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.[44]

Note

  1. Traducerea a fost realizată de Laura Enache după PG 150, 1089-1101 și publicată în revista Teologie și Viață, nr. 1-6, ianuarie-iunie, 2003, pp. 263-269. Textul a fost completat cu referințele scripturistice după ediția italiană a lui Ettore Perrella, Gregorio Palamas, Che cos'e l'ortodossia - capitoli, scritti ascetici, lettere, omelie, Bompiani, 2006, pp. 344-361
  2. Col. 3, 5
  3. Flp. 3,19
  4. Grigorie Palama, op.cit.
  5. Fac. 28, 20-22
  6. Fapte 21, 23-26
  7. Deut. 23, 21-22
  8. Ecl.5, 4
  9. Grigorie Palama, op.cit.
  10. Ioan5,17
  11. Fac. 2,15.
  12. Fac. 3,19
  13. Luca 10, 7
  14. Marcu 8, 36
  15. I Cor. 15, 14
  16. Ioan 20, l; cf.Matei 28, 1-2; Marcu 16,1-7; Luca 23, 54-56
  17. Fapte 2, 1-4
  18. Fapte 20, 7
  19. Grigorie Palama, op.cit.
  20. I Ioan 4, 20, 21
  21. Exod 21.17, Lev 20.9, Mc7.10, Prov 20.20, Prov30.11)
  22. Mt 14.5-12
  23. Prov1.8; 4:1, 6:20; 6:23; 13.1; 23:22
  24. Grigorie Palama, op.cit.
  25. 641.641 Sfântul Ioan Gură de Aur, Către poporul antiohian, Omilia 6, 4, Migne, P. G., XLVIII. col. 86.
  26. Grigorie Palama, op.cit.
  27. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Valeriu Anania, pag 100, nota f, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2
  28. Grigorie Palama, op.cit.
  29. Lev 6.2-7, 19.13, 1Sam2.12-16, Iov20.10, Prov4.17, Ps55.9, Ps72.14, Ecl7.7, Ezec22.12, 45.9, Is33.15-16, Lc3.9-14, Lc6.29-30
  30. Deut25.13-16, Lev19.35, Prov16.11,20.10,20.23, Mica 6.11, Osea 12.7, Amos 8.5
  31. Ier22.13, Mal3.5, Iac5.4
  32. Lev19.13, Deut24.15
  33. Prov11.26, Amos8.5-6
  34. Exod 23.8, Deut16.18-20, Deut10.17, Prov17.23, 2Cron19.6-7, Amos5.11 Mica3.11, 7.3
  35. 1Sam8.3, 1Sam12.3, Ezra4.5, Ps15.5, Ps26.10, Prov15.27, Prov21.14, Prov29.4, Ecl7.7, Is5.23, Is33.15
  36. Lev6.1-7
  37. FA8.9-24
  38. 1Cor. 6, 10
  39. Grigorie Palama, op.cit.
  40. Grigorie Palama, op.cit.
  41. Iacov 1,15
  42. Matei 15, 19
  43. 2 Cor. 7, 1
  44. Grigorie Palama, op.cit.

Bibliografie

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7.
  2. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2.
  3. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului- Învăţătură de credinţă ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, ediţia a 3-a revăzută, prefaţă la ediţia I de Bartolomeu Anania, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-8248-43-4
  4. Exegeza decologului după Sfântul Grigorie Palama. Traducerea a fost realizată de Laura Enache după PG 150, 1089-1101 și publicată în revista Teologie și Viață, nr. 1-6, ianuarie-iunie, 2003, pp. 263-269. Textul a fost completat cu referințele scripturistice după ediția italiană a lui Ettore Perrella, Gregorio Palamas, Che cos'e l'ortodossia - capitoli, scritti ascetici, lettere, omelie, Bompiani, 2006, pp. 344-361