Cununii: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(nou)
 
(ortografie)
Linia 18: Linia 18:
 
Ulterior, sub influenţa ritualului de încoronare a împăraţilor bizantini, locul cununilor de flori a fost luat de coroane de metal (preţios). Tot sub influenţa acestui ritual, probabil după secolele VI-VII, când se dezvoltă o slujbă bisericească a încoronării împăratului, în care patriarhul aşeza el însuşi coroana pe capul împăratului, ritualul punerii coroanelor pe capul mirilor a început să fie îndeplinit de preoţi. În secolul al IX-lea, slujba încununării încă era, se pare, separată de cea a binecuvântării căsătoriei <ref>''Ibidem'', p. 8. </ref>.  
 
Ulterior, sub influenţa ritualului de încoronare a împăraţilor bizantini, locul cununilor de flori a fost luat de coroane de metal (preţios). Tot sub influenţa acestui ritual, probabil după secolele VI-VII, când se dezvoltă o slujbă bisericească a încoronării împăratului, în care patriarhul aşeza el însuşi coroana pe capul împăratului, ritualul punerii coroanelor pe capul mirilor a început să fie îndeplinit de preoţi. În secolul al IX-lea, slujba încununării încă era, se pare, separată de cea a binecuvântării căsătoriei <ref>''Ibidem'', p. 8. </ref>.  
  
Asimilarea celor două ceremonii într-o singură slujbă este atestată de mai multe surse din secolele XI-XII, şi cu timpul aşezarea cununi(i)lor pe capetele mirilor a o parte indispensabilă a slubei Cununiei, căreia i-a dat şi numele românesc. Aceasta a ajuns să fie considerată chiar cea mai importantă parte a slujbei Cununiei <ref> ''Învăţătura de credinţă ortodoxă'', IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 179.</ref>, probabil şi datorită dispariţiei obiceiului [[Euharistia|împărtăşirii]] mirilor în timpul acestei slujbe în secolele XVII-XVIII.<ref>Ieromonah Petru Pruteanu, op. cit., p. 12 </ref>.
+
Asimilarea celor două ceremonii într-o singură slujbă este atestată de mai multe surse din secolele XI-XII, şi cu timpul aşezarea cununi(i)lor pe capetele mirilor a o parte indispensabilă a slujbei Cununiei, căreia i-a dat şi numele românesc. Aceasta a ajuns să fie considerată chiar cea mai importantă parte a slujbei Cununiei <ref> ''Învăţătura de credinţă ortodoxă'', IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 179.</ref>, probabil şi datorită dispariţiei obiceiului [[Euharistia|împărtăşirii]] mirilor în timpul acestei slujbe în secolele XVII-XVIII.<ref>Ieromonah Petru Pruteanu, op. cit., p. 12 </ref>.
  
 
==Punerea şi ridicarea cununiilor==
 
==Punerea şi ridicarea cununiilor==

Versiunea de la data 12 noiembrie 2013 20:38

Cununile sau cununiile sunt obiecte sub formă de coroane (cununi) care se aşază pe capetele mirilor la săvârşirea tainei Cununiei. Acestea se găsesc la fiecare biserică în perechi de câte două. Sunt de obicei din metal, dar în unele locuri, mai ales la ţară sunt făcute din flori artificiale. Cele din metal pot avea formă de diademă (tiară) sau de coroană imperială închisă (mai ales în tradiţia rusă), iar celelalte au forma unor coroniţe de flori împletite. Se păstrează în biserică.

Simbolistica

Cununile simbolizează unirea mirelui şi a miresei. Ele sunt un semn al demnităţii împărăteşti de care se bucură mirii: ei închipuie umanitatea însăşi, Adam şi Eva, binecuvântaţi cu darul naşterii de fii şi cu împărăţia asupra întregii Creaţii sau Avraam şi Sarra, părinţi ai multor neamuri. Sunt totodată tip al unirii dintre Hristos şi Biserica Sa.

Cununile semnifică totodată încununarea luptei mirilor pentru păstrarea fecioriei până la cununie, motiv pentru care la a doua sau a treia nuntă ele nu se mai puneau pe capetele mirilor, ci cel mult pe umeri.

Cununile aşezate pe capul mirilor mai pot aminti însă şi de cununile pregătite mucenicilor, al căror tropar se cântă înainte de ridicarea cununiilor, evocând slujirea jertfelnică reciprocă a mirelui şi a miresei.

Istoric

Aşezarea cununilor pe capetele mirilor pare să îşi aibă originea în vechile obiceiuri păgâne de de nuntă, când, între altele, camera de nuntă se împodobea cu flori, iar pe capetele mirilor se puneau coroniţe cu flori, care se scoteau abia după terminarea tuturor sărbătorilor şi ceremoniilor de nuntă.

Obiceiul a fost preluat de creştini şi este deja atestat de scriitorul creştin Tertulian (sec. al II-lea), care priveşte critic această practică [1]. În secolul al IV-lea, practica era considerată acceptată atât de Sf. Grigorie Teologul, cât şi de Sf. Ioan Gură de Aur, însă punerea cununilor pe capetele mirilor o făcea tatăl miresei [2], de obicei înainte de începerea mesei de nuntă, preoţii făcând separat binecuvântarea căsătoriei.

Obiceiul punerii unor astfel de coroniţe de flori pe capetele mirilor s-a păstrat mai ales pentru creştinii de la ţară şi pentru oamenii de rând şi mai târziu, după ce punerea cununiilor a fost integrată în slujba creştină a căsătoriei (obiceiul „dezlegării cununiilor”).

Ulterior, sub influenţa ritualului de încoronare a împăraţilor bizantini, locul cununilor de flori a fost luat de coroane de metal (preţios). Tot sub influenţa acestui ritual, probabil după secolele VI-VII, când se dezvoltă o slujbă bisericească a încoronării împăratului, în care patriarhul aşeza el însuşi coroana pe capul împăratului, ritualul punerii coroanelor pe capul mirilor a început să fie îndeplinit de preoţi. În secolul al IX-lea, slujba încununării încă era, se pare, separată de cea a binecuvântării căsătoriei [3].

Asimilarea celor două ceremonii într-o singură slujbă este atestată de mai multe surse din secolele XI-XII, şi cu timpul aşezarea cununi(i)lor pe capetele mirilor a o parte indispensabilă a slujbei Cununiei, căreia i-a dat şi numele românesc. Aceasta a ajuns să fie considerată chiar cea mai importantă parte a slujbei Cununiei [4], probabil şi datorită dispariţiei obiceiului împărtăşirii mirilor în timpul acestei slujbe în secolele XVII-XVIII.[5].

Punerea şi ridicarea cununiilor

La începutul slujbei Cununiei, înainte de Binecuvântarea mare („Binecuvântată este împărăţia...”), preotul binecuvintează cununiile cu Sfânta Evanghelie.

După o ectenie specială şi câteva rugăciuni, acesta uneşte mâinile mirilor, apoi închină pe rând cununiile în semnul crucii deasupra Evangheliei şi pe pe fruntea mirelui şi a miresei şi le aşază împreună cu naşul şi respectiv naşa pe capetele celor doi, rostind pe rând cuvintele: „Se cunună robul (roaba) lui Dumnezeu... cu roaba (robul) lui Dumnezeu... în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.” Îi binecuvintează pe miri, cântând : „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii!”. Prochimenul (glasul 8) aminteşte şi el momentul: „Pus-ai pe capul lor cununi de pietre scumpe”.

Se citesc Apostolul (Efeseni 5, 20-33) şi Evanghelia (Ioan II, 1-11), o nouă ectenie, rugăciuni şi tropare şi, cu noi binecuvântări, ia pe rând cununiile de pe capetele mirilor.

În trecut, la nunta a doua şi a treia nu se mai puneau cununiile pe capetele mirilor, ci cel mult pe umeri. În practica bisericească românească actuală însă, se urmează în privinţa cununiilor rânduiala de la slujba nunţii dintâi.

Note

  1. . Cit. în Ieromonah Petru Pruteanu, „Studiu istorico-liturgic asupra slujbei cununiei”, p. 6.
  2. Loc.cit.
  3. Ibidem, p. 8.
  4. Învăţătura de credinţă ortodoxă, IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 179.
  5. Ieromonah Petru Pruteanu, op. cit., p. 12

Surse

Articole înrudite

Legături externe