Culori liturgice

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză! Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului. De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

Culorile liturgice sunt culorile folosite la veşminte, la acoperămintele de la altar, proscomidiar, analog, tetrapod şi alte obiecte liturgice din biserică în contextul slujbelor dumnezeieşti. Culorile pot să aibă un simbolism specific unor perioade/timpuri liturgice sau unor sărbători.

Trebuie făcută distincția între culorile veșmintelor liturgice ale clerului și cele ale îmbrăcăminții lor de fiecare zi (anteriul și rasa) care, cu puține excepții, rămân neschimbate de-a lungul anului bisericesc.

Culorile veșmintelor liturgice

Tipicul nu aduce informații cu privire la regulile de urmat cu privire la culorile veșmintelor clerului, menționând doar necesitatea de a folosi veșminte de culori închise dau deschise, după caz. Aceasta este practica bizantină veche, păstrată în Bisericile de tradiție grecească și ea dă regula minimală de urmat în materie de veșminte liturgice.

În tradiția slavă (îndeosebi rusească) a fost elaborată în timp, posibil sub influența occidentală, o schemă coloristică destul de complexă, care va fi prezentată în cele ce urmează. În zilele noastre, mulți membri ai clerului care urmează practica bizantină au preluat și ei reglementarea din practica slavă.

În tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Române se împletesc elemente din tradiția slavă și cea grecească, la care se adaugă obiceiurile locale. În privința acestora din urmă, tradiția locală a fost structurată și în funcție de dotările materiale mai puţin bogate. Strămoşii noştri purtau ce veşminte aveau, nedispunând de multe rânduri de veșminte, iar pentru cei din zilele noastre alegerile lor de atunci (legate de motivele amintite) au devenit tradiţie. De altfel, întrucât regulile prezentate mai jos nu sunt absolut obligatorii, mulți slujitori poartă veșmintele pe care ei înșiși le preferă, fără să țină seama de recomandări. Pe de altă parte, în continuare, puțini sunt cei care își permit un număr mare de seturi de veșminte liturgice complete.

Cea mai respectată sursă care cuprinde descrirea schemei coloristice pentru veșmintele liturgice în conformitate cu practica rusească este Nastol'naya Kniga Sviashchenno-sluzhitelia (Carte de precepte pentru slujitorii bisericești din cinul preoțesc) a lui Bulgakov, pe care o vom urma și în cele de mai jos.

Principii generale

În Biserica Ortodoxă sunt folosite în principal şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vineţiu), roşu, albastru şi auriu. Recent au început a se folosi şi veşminte de culoare neagră. În unele locuri mai sunt folosite şi culorile portocaliu stacojiu şi ruginiu.

Alegerea culorilor veșmintelor liturgice se face în funcție de semnificația fiecărei culori. Astfel, „albul” reprezintă puritatea luminii harului lui Dumnezeu; „verde”, culoarea vieţii, a Sfântului Duh şi a lemnului Sfintei Cruci; „purpuriu”, pentru patima Domnului Iisus Hristos; „roşu închis” pentru sângele lui Hristos şi pentru sângele martirilor; „albastru” pentru Maica Domnului; „auriu” pentru bogaţia darurilor Sfântului Duh şi „roşu deschis” pentru flacăra intensă a Oastei Duhovniceşti. „Negru” este în mod tradiţional culoarea morţii şi a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde „albul” este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul patimilor şi morţii Domnului). În Rusia, „roşu” este culoarea bucuriei, strălucirii şi frumuseţii. Nici una dintre acestea nu este scrisă în anumite reguli sau canoane şi, în mod evident, multiplele culori au semnificaţii diferite pentru variile popoare, astfel că și folosirea lor poate fi diferită de la caz la caz.

Practica rusească

Pentru Biserica Ortodoxă, mai ales cea Rusă şi cele influenţate de tradiţia ei, culorile predominante pentru diferitele sărbători sunt următoarele:

1. La Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi: „auriu” şi „galben” de toate nuanţele;
2. La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fără de trup (Îngeri) şi la Sfintele Fecioare: „albastru deschis” (bleu) şi „alb”;
3. La Praznicele Sfintei Cruci: „purpuriu” şi „roşu închis”;
4. La Sfinţii Mucenici: „roşu” (În Sfânta şi Marea Joi se poartă veşminte liturgice de culoarea „roşu închis” chiar dacă biserica este înveşmântată în „negru”, iar masa Sfântului Altar se împodobeşte în „alb”, ca semn de aducere aminte a feţei de masă folosită la Cina cea de Taină.)
5. La Sfinţii Cuvioşi, Asceţi şi Nebuni pentru Hristos: „verde” (De asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh şi Sfânta Treime sunt celebrate tot în veşminte „verzi” de toate nuanţele.)
6. În Posturi: „albastru închis”, „purpuriu”, „verde închis”, „roşu închis ori sângeriu” şi „negru”. În Postul Sfintelor Patimi, veşmintele folosite se obişnuieşte a fi cele „negre”. Sâmbetele şi la sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt „negre”, dar cu ornamente „aurii” şi de alte culori.
7. Înmormântările se săvârşesc în veşminte „albe”.

Precizări suplimentare

În afară de aceste reguli generale, există mai ales în practica rusească, în cadrul căreia există o mare diversitate, și unele particularități legate de folosirea culorilor veșmintelor liturgice.

Alb

„Albul” este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Arătării lui Dumnezeu), Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului şi până la odovania lor. În antichitatea creştină la Epifanie se prăznuia şi Naşterea Domnului, însă după separarea celor două sărbători, de Crăciun se poartă „alb” şi din a doua zi de Crăciun până la Bobotează se poartă „auriu”.

În tradiţia moscovită, veşmintele bisericii şi ale clerului se schimbă în „alb” la cântarea Prochimenului din Liturghia Sfintei şi Marii Zi a Sâmbetei (adică înainte de citirea din Apostol, n.t.). „Albul” este purtat până la Utrenia Duminicii Învierii, când sunt schimbate cu cele „roşu deschis” până la odovania praznicului.

În unele locuri din Rusia, „albul” este purtat de la Înălţarea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh, iar în alte locuri se obişnuieşte a se purta culoarea „aurie”.

În zona carpato-rusă (Ucraina de Vest), de la Paşti până la Înălţare, precum şi la înmormântări se poartă numai „alb”.

Verde

„Verdele” este purtat în unele părți la Înălţarea Sfintei Cruci. În zona carpato-rusă „verdele” se poartă de la Rusalii la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim. În unele locuri se poartă verde pentru prăznuirile proorocilor și îngerilor.

Auriu

„Auriul” (uneori înlocuit cu simplul galben) este obişnuit a se purta când nu este specificată nici o altă culoare. În unele tradiţii locale „auriul” este purtat în toate sâmbetele, mai puțin cele în care este precizat „albul”, inclusiv duminicile în perioadele de post.

Red is worn for Ss. Peter and Paul fast, Ss. Peter and Paul feast, for Advent, for the angels, the Elevation of the Cross (September 14), and for feasts of martyrs. In Moscow's style, and on Mount Athos and at Jerusalem, bright red is worn on Pascha [after Matins] and on the Nativity.

Roșu

„Roşu închis ori stacojiu” este purtat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Crăciun, la Înălţarea Sfintei Cruci şi la praznicele Sfinţilor Mucenici.

„Roşu deschis” este purtat la praznicele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, precum şi la Sfinţii Îngeri. La Moscova, în Athos şi la Ierusalim „roşu deschis” este folosit la Paşti şi la Crăciun.

Albastru

„Albastru” este purtat la praznicele Maicii Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Buna-Vestire şi, uneori, în Vinerea Acatistului din a cincea săptămână a Postului Mare. În zona carpato-rusă, „albastrul” este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului până la Înălţarea Sfintei Cruci şi chiar până la începutul Postului Crăciunului.

Purpuriu

„Purpuriu” (vineţiu) este purtat în sâmbetele şi duminicile din Postul Mare. În unele părţi „purpuriul” este purtat în zilele de rând ale Postului Mare, iar „auriul” se foloseşte în sâmbetele şi duminicile acestuia.

Portocaliu

„Portocaliul” (“ruginiu”) este purtat pe alocuri în Postul Sfinţilor Apostoli, iar în altele de la Sfinţii Apostoli până la Schimbarea la Faţă.

Negru

În Biserica Primară nu se purtau veşminte „negre”, deşi clerul monahal purta sutane „negre”. În acele vremuri tot clerul purta veşminte „stacojii” (roșu sângeriu, grena).

În Rusia s-au purtat prima dată veşminte „negre” la înmormântarea Ţarului Petru al II-lea (1821). De atunci s-a răspândit purtarea culorii „negre” la înmormântări şi în Postul Mare, ca în tradiţia romano-catolică.

În Ucraina Occidentală, în fostele parohii greco-catolice, în cursul săptămânii, la înmormântări și la parastase, precum și la Liturghie se purtau veșminte negre, după obiceiul romano-catolic, dar acest lucru nu mai este universal valabil.

Unde se poate, toate acoperămintele din biserică, inclusiv dvera şi chiar sticla candelelor se schimbă în funcţie de culoarea veşmintelor sfinţiţilor slujitori.

În tradiţia grecească se obişnuieşte însă ca dvera şi sticla candelelor să rămână tot timpul „roşii”, în amintirea surpării catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mântuitorului pe Cruce şi a ouălor aduse, potrivit tradiţiei, de soţia lui Ponţiu Pilat la Cruce, care s-au înroşit când asupra lor a curs Cinstitul Sânge al Domnului Hristos. Totodată că purpuriul, roşul închis intens este şi culoarea imperială, motiv pentru care este folosit la dvera Sfintelor Uşi (pe unde intra şi împăratul Bizanţului spre a se împărtăşi).

După cum se vede, aceste practici sunt foarte variate. Însă măcar acolo unde sunt dotările de rigoare sau unde există posibilități materiale mai bune, este de preferat să se urmărească şi semnificaţia duhovnicească a culorilor în purtarea veşmintelor, mai ales a celor liturgice.

Culorile veşmintelor neliturgice

Îmbrăcămintea neliturgică a preoților de mir este alcătuită din anteriu (sutană, reverendă) şi rasă. Deosebirea dintre ele este că rasa se încheie chiar pe mijloc şi are deschizături largi la mâneci; ea se poartă peste reverendă, care este mai strânsă pe corp.

În tradiţia rusă, pentru că monahii poartă îmbrăcăminte neliturgică de culoare închisă (de obicei „neagră”, „bleumarin” sau „maro închis”), iar clerul mirean poartă de obicei reverende de culori deschise, cele două categorii sunt cunoscute, oarecum inexact, drept „clerul negru” şi „clerul alb”.

În Rusia, înainte de Revoluţia din 1917, acest plan vestimentar era valabil pentru ambele sutane sau veşminte neliturgice. De asemenea, culoarea marginii mânecii rasei semnifica rangul preotului.

În Rusia modernă, clerul foloseşte culoarea „neagră” pentru rasă şi culori diverse pentru reverendă, nemaipurtându-se culori potrivite rangului administrativ.

Totuşi, deoarece clerul comunităţilor ruseşti din diaspora – mai ales din America - nu a fost afectat de Revoluţia din 1917, acesta, în marea sa majoritate, continuă tradiţia purtării de veșminte de culorilor diferite.

Practica purtării sau veşmintelor neliturgice de diverse culori vine din vremea stăpânirii turceşti. Imamii musulmani îşi revervaseră dreptul de a purta culorile „alb” sau „negru”, considerând că umilesc astfel clerul creştin, silit astfel să poarte culori mai strălucitoare (pentru a se deosebi de aceștia n.t.)

După ce Biserica Ortodoxă a scăpat de sub constrângerile stăpânirii turcești, clerul ortodox din fostele teritorii otomane a renunţat să mai poarte sutane de diverse culori; această tradiţie a fost însă continuată de clerul rus.

Dar şi clerul ortodox de alte tradiții, mai ales cel grec, poartă sutane de culori diverse (mai ales deschise) în zonele cu climat tropical, ecuatorial şi mediteranean. „Cremul”, „griul” şi „gălbuiul”, ca şi „bronzul pal” („bej” şi „auriu pal” chiar, n.t.) sunt cele mai populare. De asemenea, reverenda de culoare „bleu” o întâlnim la clerul de pretutindeni.

Peste reverendă este potrivit să se poarte un brâu sau curea (mai ales că se pot găsi şi cingători cu însemne creştine, n.t.). În tradiţia greacă, această curea este o panglică, un şiret, un cordon sau o funie ce împrejmuieşte talia. În tradiţia sârbă şi română aceste brâie semnifică rangul preotului (distincțiile și/sau funcțiile administrative). În Biserica Rusă acest brâu este ales împodobit (arhiepiscopul Ioan Garklavs de Chicago purta prin 1991 unul chiar brodat cu trandafiri.)

Purtarea sutanelor (a reverendei şi a rasei) este proprie episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor. Permisiunea de a purta sutane se acordă şi seminariştilor (şi studenţilor teologi, n.t.), fraţilor de mănăstire, ipodiaconilor şi citeţilor (respectiv dascălilor sau cantorilor azi, n.t.).

În ceea ce priveşte sutanele, Tipiconul (http://www.romarch.org/arhiva/Tipic.html) nu precizează nimic mai mult decât că ele pot fi „deschise” sau „închise” la culoare, aşa că tradiţia locală este singurul „standard”.

Surse

• (ro) Culorile veşmintelor liturgice în Biserica Ortodoxă
• (en) Liturgical Vestment Colors of the Orthodox Church
• (en) Antiochian Diocese of Toledo and the Midwest: Liturgical Colors

A se vedea şi

• Obiecte liturgice
• Veşminte
• Distincții bisericești