Constantin cel Mare

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 24 decembrie 2006 20:47, autor: Paulpopa (Discuție | contribuții) (Notes)
Salt la: navigare, căutare
Sfântul Constantin cel Mare

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus [1] (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut si sub numele de Constantin I, Constantin, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe [2] sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost Împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 şi care a condus Imperiul roman până la moartea sa, survenită în anul 337.

Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creştine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum şi pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325; aceste acţiuni sunt considerate factorii majori ai răspândirii religii creştine. Reputaţia sa de primul Împărat creştin a fost recunoscută de către istorici începând cu Lactanţiu şi Eusebiu de Cezareea până în timpurile noastre, deşi în mediile non-ortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de suportul pe care l-a arătat în continuare zeităţilor păgâne, precum şi faptul ca s-a botezat abia spre sfârşitul vieţii.

Viaţa

Epoca timpurie

Sfântul Constantin s-a născut la Naissus (astăzi localitatea Niš, în Serbia) în provincia romană Moesia Superior în data de 27 februarie 272 sau 273, fiind fiul generalului roman Constantius Chlorus şi al primei sale soţii Sfânta Elena, fiica unui hangiu, în vârsta de numai 16 ani la acea vreme. Tatăl său o va părasi pe Elena în jurul anului 292 pentru a se recăsători cu Flavia Maximiana Theodora, fiica Împăratului Roman de Apus Maximian. Theodora va da naştere la nu mai puţin de 6 copii, printre care şi Julius Constantius.

Tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui Diocleţian în Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca fiind unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. În 305, Diocleţian şi Maximian se decid să abdice împreună, Constantius succedând lui Maximian în poziţia de Augustus al Imperiului Roman de Apus. Deşi fiecare dintre noi auguşti aveau fii legitimi capabili de a fi numiţi în cinstea de Cezar (e vorba de Constantin si Maxenţiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsaţi la o parte în favoarea lui Severus şi Maximinus Daia. În aceste condiţii, Constantin părăseşte Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia. Pe de altă parte, Constantius cade grav bolnav în timpul unei expediţii militare împotriva Picţilor în Caledonia, şi moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia). În puţină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius, îl proclamă pe Constantin Augustus.

Totuşi în cadrul Tetrahiei, ascesiunea lui Constantin apare ca fiind cel puţin nelegitimă. Pe când Constantius, aflându-se în poziţia de împărat senior (Augustus), ar fi putut "crea" un nou caesar, proclamarea lui Constantin ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305. De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsarit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galerius îi acordă titlul de caesar, confirmând astfel jurisdicţia lui Constantin asupra teritoriilor deţinute de tatăl său. De asemenea, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (augustus) al Imperiului de Apus.

Epoca Imperiului de Apus

Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantin cuprindeau provinciile Galia, Britania, Germania şi Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staţionată pe de-a lungul frontierei de pe Rin). Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului, se regăsea într-o situaţie de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, oraşele căzuseră în ruină etc. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin si de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 şi 316, îşi stabileşte reşedinţa principală în oraşul Trier.

Îmediat ce Constantin va deveni împărat, va abandona şi campania începută de Constantius în Britania şi se va reîntoarce în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni ale Francilor. Va întreprinde o altă expediţie victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308. Apoi va cauta să-şi consolideze prezenţa în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreaţă permanentă pe malul drept al fluviului. O alta campanie începută în 310 va trebui să fie întreruptă datorită rebeliunii lui Maximian. Ultimul război al lui Constantin la frontiera de pe Rin va fi în anul 313, după care va reveni în Italia.

Obiectivul principal al conducerii lui Constantin era asigurarea stabilităţii imperiului, iar pentru a-şi îndeplini această dorinţă, va întreprinde dese expediţii militare împotriva triburilor rebele germanice, demonstrându-şi potenţialul militar de care dispunea prin înfrângerea inamicilor aflaţi de cealaltă parte a Rinului. Strategia s-a dovedit a fi de succes, astfel încât frontiera de pe Rin a rămas relativ liniştită în perioada sa.


Note

  1. În (latină titlul imperial oficial al lui Constantin a fost IMPERATOR CAESAR FLAVIVS CONSTANTINVS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS, Imperator Caesar Flavius Constantinus Augustus, piosul, fortunatul, neînvinsul. După anul 312, el adaugă MAXIMVS ("cel Mare"), pentru ca după anul 325 să înlocuiască invictus ("neînvinsul") cu VICTOR, deoarece invictus reamintea de Sol Invictus, Zeul Soare.
  2. Bisericile Răsăritene l-au declarat pe Constantin sfânt, spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, care nu a urmat aceeaşi cale.

Surse

Acest articol este parţial bazat pe http://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_I