Constantin al XI-lea Paleologul

La acest articol se lucrează chiar în acest moment! Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Constantin al XI-lea Paleologul

Drept-credinciosul Împărat Constantin al XI-lea Paleologul (grec.: Κωνσταντίνος ΙΑ' Δραγάσης Παλαιολόγος, sau Kōnstantinos XI Dragasēs Palaiologos), a fost ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). A domnit din 1448 până la 29 mai 1453, când a murit ca un martir creştin, apărând eroic zidurile Constantinopolului.

Viaţa

Constantin s-a născut la Mistra în anul 1404, fiind al patrulea din cei 7 fii ai împăratului Manuel al II-lea din dinastia Paleologilor, care a domnit între 1392-1425. Mama sa, Elena, era fiica principelui sârb Constantin Dragaş. Constantin a fost întotdeauna favoritul mamei sale şi era mândru să-i poarte numele sârbesc de familie, Dragaş ori Dragases, la fel de mândru ca şi pentru numele de Paleolog, al tatălui său. I s-a spus adesea şi Porfirogenetul, ceea ce însemna că se născuse în camera de purpură a palatului imperial.

Constantin a primit o educaţie aleasă, inclusiv în domeniul militar, precum şi bazele învăţăturii creştine ortodoxe.

Pe când avea doar 17 ani , în iunie 1422, sultanul otoman Murad al II-lea a asediat Constantinopolul. Bizantinii se bucuraseră până atunci de o lungă amânare a agresiunii turcești direct asupra capitalei. Împăratul Manuel al II-lea se înțelesese relativ bine cu sultanul de mai înainte, Mehmed I. Dar acesta murise în 1421 și, foarte curând după aceea, a devenit clar că răgazul se ispărăvise. Asediul turcesc a fost lung și chinuitor pentru bizantini. Apărarea cetății a condus-o mai ales Ioan, fiul cel mai mare al împăratului Manuel al II-lea, care fusese asociat la domnie de către tatăl său. Mulțumită vigilenței sale, turcii s-au retras înainte de sfîrșitul anului. Totuși, pentru bătrânul împărat Manuel al II-lea fusese prea mult. În septembrie 1422, a suferit un atac ce i-a paralizat o jumătate a trupului. Deși avea să mai rămână în viață încă aproape 3 ani, cârmuirea Constantinopolului se va afla de fapt în mâinile fiului mai mare, Ioan (viitorul împărat Ioan al VIII-lea).

Ioan a considerat că este necesar să caute ajutor în lumea creștină din Apus, așa cum făcuse și tatăl său, cu vreo 20 de ani în urmă, dar fără succes. În noiembrie 1423, el a pornit spre Veneția și Ungaria. L-a numit pe fratele său, Constantin, regent la Constantinopol, până la întoarcerea sa. Constantin era încă tânăr, iar aceasta era prima lui funcţie; pentru a avea autoritate i s-a dat titlul de despot. Îl avea la îndemână, ca să-l povățuiască, pe tatăl său țintuit la pat, pe bătrânul împărat Manuel al II-lea. După câteva încercări neizbutite, ei au pregătit un nou tratat de pace cu sultanul Murad al II-lea. Era o înțelegere umilitoare, dar prin aceasta Constantinopolul avea să fie cruțat, pentru un timp, de alte atacuri din partea turcilor. A fost semnată la 22 februarie 1424. După toate relatările, Constantin și-a îndeplinit îndatoririle de regent cu demnitate și succes.

Ioan s-a întors din călătoria făcută în Italia și Ungaria la începutul lui noiembrie 1424, fără să obţină ajutor concret împotriva turcilor. Regele catolic al Ungariei îl înştiinţase că șansele de a-și asigura un ajutor din partea creștinătăţii apusene ar fi mult sporite dacă el și poporul său ar jura supunere papei și s-ar uni cu Biserica Romei. Sugestia era departe de a fi nouă. O auzise, mai înainte, și tatăl lui Ioan, Manuel al II-lea, dar o respinsese întotdeauna, ca pe o mișcare numai bună să-i alerteze pe turci și să-i transforme în dușmani, dacă nu chiar ca pe o formă de șantaj moral.

Manuel al II-lea a murit la 21 iulie 1425, în vârstă de 75 de ani, după ce, pentru câteva luni, îmbrăcase veșmântul monahal. Fiul său cel mai mare, Ioan al VIII-lea, a rămas împărat unic. Trebuia acum să-i dea un apanaj propriu şi fratelui său Constantin, care rămăsese numai cu titlul de despot.

...

Căderea Constantinopolului

În cei aproximativ 1000 de ani de existenţă a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin), Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori, dar nu fusese cucerit decât de două ori: prima oară în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini, câteva decenii mai târziu, în 1261.

...

Oastea bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, dintre care 2.000 erau mercenari străini. Zidurile Constantinopolului aveau pe atunci o lungime totală de peste 20 km - cel mai puternic complex de ziduri de apărare din epocă. Pe de altă parte, otomanii erau mult mai numeroşi. Unele cronici vorbesc de 100.000 de oameni, incluzând 20.000 de ieniceri.

Sultanul Mehmed plănuia să atace zidurile lui Theodosius, un sistem de ziduri şi şanţuri care apărau latura apuseană a cetăţii, singura care nu era înconjurată de ape. Oastea sa şi-a aşezat tabăra în faţa cetăţii în ziua de luni, după Paşti, pe 2 aprilie 1453. Se ştie că otomanii puteau turna tunuri de mărime mijlocie, acestea fiind totuşi mai mici decât cele pe care aveau de gând să le folosească acum. Un rol important în artileria otomană l-a avut un anume Orban, un creştin din Transilvania, mare meşter în turnarea de tunuri. Angajat de către Mehmed, el a construit un tun lung de 9 metri şi suficient de mare pentru ca un om să poată intra pe gura lui. Acest tun enorm a lovit zidurile Constantinopolului vreme de câteva săptămâni, neputând însă să le străpungă, din cauza impreciziei sale şi a timpului foarte mare necesar pentru reîncărcare, bizantinii reuşind între timp să repare mare parte din stricăciuni. Flota lui Mehmed nu putea să intre în golful Cornul de Aur din cauza barajului construit de bizantini la intrare. Otomanii au construit însă un drum acoperit cu buşteni unşi cu vaselină, peste care au tras corăbiile, aducându-le astfel în interiorul Cornului de Aur. Această mutare a oprit corăbiile genoveze care aduceau ajutoare în cetate şi i-a demoralizat pe bizantini. Mai mult, aceştia trebuiau acum să se împartă în două locuri pentru apărare, slăbind astfel apărarea de la zidurile lui Theodosius.

Turcii au lansat mai multe atacuri frontale asupra zidului, dar au fost respinşi cu pierderi grele. De la jumătatea lunii şi până pe 25 mai, otomanii au încercat să străpungă zidurile, construind tuneluri subterane în încercarea de a le surpa. Mulţi dintre lucrători erau sârbi, trimişi de către voievodul sârb, vasal al turcilor. Bizantinii au construit însă contra-tuneluri, permiţând astfel oştenilor bizantini să între în tuneluri şi să-i ucidă pe săpătorii turci. Bizantinii au dat peste primul tunel al atacatorilor în noaptea de 16 mai. Pe 21, 23 şi 25 mai au găsit apoi celelalte tuneluri, pe care le-au distrus. Pe 23 mai au prins două căpetenii otomane, de la care au aflat poziţia tuturor tunelurilor săpate de otomani.

Mehmed s-a oferit să ridice asediul în schimbul unui tribut uriaş, imposibil de plătit de către bizantini. Când oferta sa a fost respinsă, sultanul s-a hotărât să atace zidurile frontal, ştiind că bizantinii vor fi istoviţi înainte ca el să rămână fără trupe.

Pe 22 mai 1453, luna, simbolul Constantinopolului, a intrat în eclipsă, împlinind o proorocire despre căderea cetăţii. După patru zile, întreagă cetate a fost acoperită de o ceaţă groasă, lucru necunoscut în această parte a lumii în luna mai. Seara, când ceaţa s-a ridicat, "flăcări erau deasupra cupolei Sfintei Sofia şi lumini se puteau vedea în zare, mult dincolo de tabără turcilor". Acest semn a fost interpretat ca plecarea Duhului Sfânt pleacă din biserica Sfintei Sofia.

În dimineaţa zilei de 29 mai a început asaltul final. Primul val de atacatori, azabii, erau slab antrenaţi şi prost echipaţi, dar trebuiau să omoare cât mai mulţi apărători bizantini. Al doilea val de atacatori, constând din anatolieni, s-a concentrat pe partea de nord-vest a cetăţii, care fusese parţial dărâmată de tunul lui Orban. Zidurile de aici erau mai recente, din veacul al unsprezecelea, şi erau mai slabe. Cruciaţii din 1204 pe aici intraseră în cetate. Tot pe aici au reuşit acum să între şi otomanii, dar au fost imediat respinşi. Bizantinii au reuşit să ţină piept şi unui al treilea val de atac, al ienicerilor, dar căpetenia genoveză Giovanni Giustiniani, care comanda oştile de pe uscat, a fost grav rănit în luptă, iar ieşirea lui de pe câmpul de bătaie a stârnit panică în rândul apărătorilor.

Unii istorici afirmă că bizantinii au uitat deschisă poarta Kerkoporta din zona Vlaherne, iar otomanii au descoperit repede această greşeală, profitând de ea pentru a pătrunde în cetate, de această dată fără a mai putea fi respinşi. Împăratul Constantin însuşi a condus ultimele lupte de apărare. Aruncându-şi mantia imperială purpurie, şi-a condus în luptă oamenii, murind împreună cu aceştia în luptele de pe străzile oraşului. El a fost al 138-lea împărat roman (pornind de la Octavian Augustus) şi ultimul.

Otomanii s-au răspândit în cetate, ocupând rând pe rând punctele principale şi îndreptându-se cu toţii spre piaţa Augusteum din faţa Sfintei Sofia, ale cărei porţi de bronz erau ferecate de mulţimea creştinilor închişi înăuntru, la o ultima Sfântă Liturghie de implorare a milei cereşti.

...

Saintly Status

Eastern Orthodox and Greek-Catholics consider Constantine XI a saint, but he has not been officially recognized as such. One of the reasons for this was that in the centuries of Ottoman rule, any effort on the part of the Orthodox Church to officially glorify Constantine XI as a saint would have been seen as an act of rebellion, and hence decidedly ill-advised. After the Greek War of Independence (1821-1831), when the Greek Orthodox Church once again had freedom to act, an official act of glorification was thought to be superfluous, on account of longstanding veneration as a saint and martyr, specifically, a national martyr or ethnomartyr, (Greek: Eθνομάρτυρας).

However, the erection of the statue of "Saint Constantine XI the Ethnomartyr" in the square in front of the Metropolitan Cathedral of Athens, with the formal blessing of the Church authorities, appears to be a semi-official act of recognition. His feast falls on 29 May..

The Russian Menologion indicates commemoration days for the Emperor on May 29 and May 30. The entry under May 30 is as follows: ‘On this day we commemorate the suffering of the right-believing Emperor Constantine under the ungodly Turkish King, who himself became ruler.’ The entry for May 29 reads simply: ‘Emperor Constantine, who suffered under the Turks.’.

Surse

• Constantine XI
• Constantin al XI-lea Paleologul
• Constantine XI
• Căderea Constantinopolului
• [1] Căderea Constantinopolului
• [2] Aspecte ale istoriei şi spiritualităţii Bizanţului - Pr. Prof. Dr. Emanoil Babus

Legături externe

• A Special Note Concerning the Status of Blessed Constantine XI. The Society of St. John Chrysostom of Ayatriada Rum Katoliki Kilise.
• Great Martyr and Emperor Constantine XI. The Society of St. John Chrysostom of Ayatriada Rum Katoliki Kilise.

Casetă de succesiune: Constantin al XI-lea Paleologul
Precedat de: Ioan al VIII-lea	Împărat Roman (Bizantin) 1448-1453	Urmat de: -