Constantin al XI-lea Paleologul

La acest articol se lucrează chiar în acest moment! Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Constantin al XI-lea Paleologul

Drept-credinciosul Împărat Constantin al XI-lea Paleologul (grec.: Κωνσταντίνος ΙΑ' Δραγάσης Παλαιολόγος, sau Kōnstantinos XI Dragasēs Palaiologos), a fost ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). A domnit din 1448 până la 29 mai 1453, când a murit ca un martir creştin, apărând eroic zidurile Constantinopolului.

Viaţa

Constantin s-a născut la Mistra în anul 1404, fiind al patrulea din cei 7 fii ai împăratului Manuel al II-lea din dinastia Paleologilor, care a domnit între 1392-1425. Mama sa, Elena, era fiica principelui sârb Constantin Dragaş. Constantin a fost întotdeauna favoritul mamei sale şi era mândru să-i poarte numele sârbesc de familie, Dragaş ori Dragases, la fel de mândru ca şi pentru numele de Paleolog, al tatălui său. I s-a spus adesea şi Porfirogenetul, ceea ce însemna că se născuse în camera de purpură a palatului imperial.

Constantin a primit o educaţie aleasă, inclusiv în domeniul militar, precum şi bazele învăţăturii creştine ortodoxe.

Pe când avea doar 17 ani , în iunie 1422, sultanul otoman Murad al II-lea a asediat Constantinopolul. Bizantinii se bucuraseră până atunci de o lungă amânare a agresiunii turcești direct asupra capitalei. Împăratul Manuel al II-lea se înțelesese relativ bine cu sultanul de mai înainte, Mehmed I. Dar acesta murise în 1421 și, foarte curând după aceea, a devenit clar că răgazul se ispărăvise. Asediul turcesc a fost lung și chinuitor pentru bizantini. Apărarea cetății a condus-o mai ales Ioan, fiul cel mai mare al împăratului Manuel al II-lea, care fusese asociat la domnie de către tatăl său. Mulțumită vigilenței sale, turcii s-au retras înainte de sfîrșitul anului. Totuși, pentru bătrânul împărat Manuel al II-lea fusese prea mult. În septembrie 1422, a suferit un atac ce i-a paralizat o jumătate a trupului. Deși avea să mai rămână în viață încă aproape 3 ani, cârmuirea Constantinopolului se va afla de fapt în mâinile fiului mai mare, Ioan (viitorul împărat Ioan al VIII-lea).

Ioan a considerat că este necesar să caute ajutor în lumea creștină din Apus, așa cum făcuse și tatăl său, cu vreo 20 de ani în urmă, dar fără succes. În noiembrie 1423, el a pornit spre Veneția și Ungaria. L-a numit pe fratele său, Constantin, regent la Constantinopol, până la întoarcerea sa. Constantin era încă tânăr, iar aceasta era prima lui funcţie; pentru a avea autoritate i s-a dat titlul de despot. Îl avea la îndemână, ca să-l povățuiască, pe tatăl său țintuit la pat, pe bătrânul împărat Manuel al II-lea. După câteva încercări neizbutite, ei au pregătit un nou tratat de pace cu sultanul Murad al II-lea. Era o înțelegere umilitoare, dar prin aceasta Constantinopolul avea să fie cruțat, pentru un timp, de alte atacuri din partea turcilor. A fost semnată la 22 februarie 1424. După toate relatările, Constantin și-a îndeplinit îndatoririle de regent cu demnitate și succes.

Ioan s-a întors din călătoria făcută în Italia și Ungaria la începutul lui noiembrie 1424, fără să obţină ajutor concret împotriva turcilor. Regele catolic al Ungariei îl înştiinţase că șansele de a-și asigura un ajutor din partea creștinătăţii apusene ar fi mult sporite dacă el și poporul său ar jura supunere papei și s-ar uni cu Biserica Romei. Sugestia era departe de a fi nouă. O auzise, mai înainte, și tatăl lui Ioan, Manuel al II-lea, dar o respinsese întotdeauna, ca pe o mișcare numai bună să-i alerteze pe turci și să-i transforme în dușmani, dacă nu chiar ca pe o formă de șantaj moral.

Manuel al II-lea a murit la 21 iulie 1425, în vârstă de 75 de ani, după ce, pentru câteva luni, îmbrăcase veșmântul monahal. Fiul său cel mai mare, Ioan al VIII-lea, a rămas împărat unic. Trebuia acum să-i dea un apanaj propriu şi fratelui său Constantin, care rămăsese numai cu titlul de despot.

Conducătorul italian al Epirului și al insulei Cefalonia, Carlo Tocco, ocupase Clarenţa și câmpia Elisului, în partea de nord vest a peninsulei. Teodor, cel de-al doilea fiu al lui Manuel al II-lea li despot al Moreei în acel moment, avea să încheie cu Carlo Tocco un armistițiu, încălcat însă în 1426, când Tocco și-a reluat campania. Împăratul Ioan al VIII-lea a hotărât să scape Moreea de această pacoste. În 1427, a plecat din Constantinopol ca să rezolve el însuși problema. L-a luat cu sine pe fratele lui, Constantin, și, de asemenea, pe Gheorghe Sphrantzes, un nobil bizantin de la care ne-au rămas cele mai amănunţite şi demne de crezare relatări referitoare la ultimele zile ale imperiului bizantin. Atunci a intrat Sphrantzes oficial în slujba lui Constantin. Au ajuns la Mistra pe 26 decembrie și s-au îndreptat direct spre Clarenţa, ca s-o împresoare de pe uscat și dinspre mare. Într-o ambuscadă navală, aproape de insulele Echinade, corăbiile lui Carlo Tocco au fost scufundate, iar el s-a recunoscut înfrânt. A acceptat să renunțe la recentele cuceriri, dar i-a venit în minte un plan pentru a salva ceea ce mai rămăsese din demnitatea sa. A propus ca tânăra lui nepoată, Maddalena, să fie luată în căsătorie de fratele împăratului, Constantin, aducându-i acestuia ca zestre Clarenţa și Elis. A fost o învoială amicală, convenabilă pentru ambele părți. La 1 mai 1428, Clarenţa a fost predată, iar la 1 iulie, Constantin s-a căsătorit cu Maddalena Tocco, în cadrul unei ceremonii lângă Patras. Ea și-a luat numele grecesc de Teodora. În noiembrie 1429 însă, nu mult după victoria de la Patras, soția sa italiancă, Maddalena-Teodora, a murit la Stameron, în Elis. Fuseseră căsătoriți mai puțin de 18 luni; Constantin a fost zdrobit de durere. A fost înmormântată la Clarenţa, dar rămășițele ei vor fi mutate, mai târziu, în biserica lui Hristos Dătătorul de Viață (Zoodotos) de la Mistra.

Între timp, în iulie 1430, citadela care veghea Patrasul s-a predat lui Constantin - bizantinii recâştigând scaunul apostolic al Sfântului Andrei. Credinciosul Sphrantzes şi-a primit răsplata: în noiembrie 1430, a devenit cel dintîi guvernator bizantin al oraşului reintegrat acum, triumfal, imperiului, după 225 de ani de ocupaţie străină.

Împăratul Ioan al VIII-lea] fusese căsătorit de trei ori, dar din aceste căsătorii nu a rezultat nici un moștenitor la tron care să poată fi desemnat ca împărat asociat (co-imperator). S-a bănuit că, atunci când va veni timpul, unul dintre frații săi îi va succede. Preferința lui Ioan se îndrepta către Constantin, lucru pe care despotul Teodor (fratele său mai mare) îl cunoștea, nemulțumindu-l. Constantin se putea înțelege cu fratele său mai mic, Toma, dar relațiile personale cu Teodor erau dificile, din cauza invidiei acestuia. În august 1435, împăratul l-a chemat pe Constantin la Constantinopol. Gheorghe Sphrantzes l-a însoțit. Se prea poate ca Teodor să-și fi închipuit că se aranja problema succesiunii la tron. În martie 1436, a sosit și el la Constantinopol. Împăratul n-a fost în stare șă-și determine frații să poarte o discuție, cu atât mai puțin să se înțeleagă. Ei s-au întors separat în Moreea. Erau dispuși să lupte până la capăt. Către sfârșitul anului 1436, au venit din capitală doi mijlocitori, ca să-i liniștească și să prevină un război civil. Dar abia a treia misiune, condusă de viitorul patriarh Grigorie Mammas, i-a trezit la realitate. S-a căzut de acord cu mutarea lui Constantin la Constantinopol, în timp ce frații săi, Teodor și Toma, urmau să rămână, ca despoți în Moreea. Împăratul avea nevoie de el încă o dată ca regent, pentru că pleca, pentru scurt timp, în Italia. Constantin a ajuns în Constantinopol la 24 septembrie 1437. Nu se spusese nimic despre numirea sa ca împărat asociat, dar desemnarea sa ca regent pt a doua oară arăta cu claritate faptul că era considerat moștenitorul tronului. Ioan al VIII-lea a plecat pe mare, spre Italia, la sfârșitul lui noiembrie. Scopul călătoriei sale era prezența la conciliul pe care papa Eugeniu al IV-lea îl convocase la Ferrara (conciliul de la Basel) ca să realizeze unirea Bisericilor Greacă și Latină. Papalitatea socotise întotdeauna că creștinii din Occident nu puteau merge să salveze Bizanțul de turci până când Biserica bizantină nu-și recunoștea greșelile și nu accepta supunerea față de Roma; de abia dupa aceea putea fi propovăduită și organizată o cruciadă pentru ajutorarea Constantinopolului și contracararea planurilor turcești. După lungi tratative, papa Eugeniu îi convinsese pe Ioan al VIII-lea și pe ierarhii Bisericii sale să discute chestiunea în cadrul unui conciliu la Ferrara.

Rămas ca regent în capitală, Constantin îi avea ca dregători și sfetnici pe Luca Notaras, mai târziu megaduce, un om cu multă experiență, și pe Dimitrie Paleologul Cantacuzino, vărul său; alături de el se afla și credinciosul Gheorghe Sphrantzes, la a cărui nuntă, în 1438, Constantin fusese naș. Faptul că turcii au respectat armistițiul și nu au acționat împotriva Constantinopolului câtă vreme împăratul a fost departe se poate datora prudenței cu care Constantin ştia să trateze o situație periculoasă. A existat totuși un moment, în 1439, când a simțit nevoia să-i scrie fratelui său, în Italia, recomandându-i insistent să-i reamintească papei promisiunea acestuia de a trimite cel puțin două nave de război pentru apărarea Constantinopolului, pănă spre sfârșitul primăverii. Constantin spera că navele ar putea fi pe drum într-un răstimp de 15 zile de la chemarea sa, întrucât erau semne amenințătoare că sultanul pregătește o mare ofensivă. Cererea a rămas fără răspuns, iar alarma s-a dovedit totuși falsă, pentru că ofensiva sultanului a fost îndreptată nu împotriva Constantinopolului, ci împotriva cetății sârbești de la Smederevo, pe Dunăre.

Conciliul la care Ioan al VIII-lea se dusese să asiste a fost o adunare prelungită și adesea pusă pe ceartă. Și-a încheiat lucrările la Florența, în iunie 1439, cu o proclamație în sensul că unirea Bisericilor Greacă și Latină se înfăptuise. Decretul de unire a fost semnat de toți ierarhii bizantini, cu excepția unuia singur (Marcu Eugenikos, mitropolitul de Efes). Împăratul s-a întors la Constantinopol abia la 1 februarie în anul următor. Până atunci, știrea că delegația grecească la conciliu ar fi fost intimidată să semneze documentul de unire cu papa stârnise un val de amărăciune și indignare printre bizantini. Ei i-au făcut împăratului o primire rece. Mulți au crezut că-i trădase. Atitudinea lui Constantin în legătură cu unirea Bisericilor corespundea cu aceea a fratelui său. El nu se manifesta cu fanatism pentru sau împotriva unirii. Dacă sacrificiul amorului–propriu al creştinilor ortodocşi ar fi avut drept cosecinţă o cruciadă dinspre Apus, pentru salvarea Constantinopolului,atunci el nu era zadarnic. Biserica Ortodoxă crezuse întodeauna în principiul iconomiei sau al compromisului. Cu toate acestea, mulţi au protestat că unirea de la Florenţa depăşise limitele acelui principiu, devenind un punct de disensiuni puternice şi uneori violente în ultimii ani ai societăţii bizantine. Unii au spus, ca şi tatăl lui Constantin, când s-a conturat perspectiva unirii, că aceasta fusese o gafă diplomatică. Unirea creştinilor din Apus şi din Răsărit avea să deştepte, în mod sigur, suspiciunea turcilor. Pe de altă parte, au fost unii - precum Marcu Eugenikos, mitropolitul de Efes, care refuzase să semneze decretul de la Florenţa - pentru care unirea reprezenta ultima trădare a ortodoxiei strămoşeşti, spunând că aceasta avea să atragă asupra lor mânia lui Dumnezeu.

Constantin şi-a încheiat îndatoririle de regent în februarie 1440, când împăratul a revenit din Italia, dar a mai rămas la Constantinopol până la sfârşitul anului. Un motiv pentru care a întârziat să se întoarcă în Moreea a fost acela că-şi pusese în gând să se recăsătorească. Trecuseră 10 ani de la moartea primei soţii, Maddalena-Teodora Tocco. Noua sa soţie, aleasă în cele din urmă a fost Caterina Gattilusio, fiica stăpânului genovez al insulei Lesbos. Familia Gattilusio era întrucâtva mai onorabilă decât familia Tocco din Epir. Membri ai ei se mai căsătoriseră cu Paleologi şi înainte. Erau şi bogaţi pe deasupra. În decembrie 1440, Gheorghe Sphrantzes a fost trimis în Lesbos să propună şi să aranjeze logodna şi căsătoria. Către sfârşitul anului următor, Constantin a pornit pe mare, de la Constantinopol, în tovărăşia lui Sphrantzes şi a megaducelui Luca Notaras. Au luat-o mai întâi spre Lesbos, şi acolo, la Mytilene, în august, Constantin s-a căsătorit cu Caterina Gattilusio. În septembrie şi-a continuat călătoria spre Moreea, lăsându-şi noua soţie în grija tatălui ei, în Lesbos.

Lipsise din Moreea mai bine de trei ani. A descoperit că fraţii săi, Teodor şi Toma, conduseseră destul de bine fără el. Între timp însă, turcii se pregăteau din nou de război cu bizantinii. Pericolul era aşa de ameninţător, încât împăratul i-a cerut lui Constantin să se întoarcă degrabă din Moreea, pentru a ajuta la apărarea capitalei. Atacul turcesc a început în aprilie 1442. În iulie, Constantin părăsea încă o dată Moreea. Pe drum s-a oprit în Lesbos, ca să-şi ia soţia, pe Caterina. Dar turcii aflaseră de venirea sa şi, când a atins insula Lemnos, el şi soţia lui au fost prinşi în capcană de o flotă turcească. Timp de câteva luni, Constantin n-a mai putut face nimic, cu toate că veneţienii trimiseseră opt galere de la Constantinopol să-l ajute în ceea ce ei au numit rezistenţa lui demnă de laudă. În mijlocul acestui dezastru, Caterina s-a îmbolnăvit. Boala i-a fost agravată de situaţie şi, în august, avea să moară. A fost înmormântată la Palaiokastro, în Lemnos. Curând, turcii au plecat pe mare, iar Constantin, văduv pentru a doua oară, a ajuns la Constantinopol, în luna noiembrie 1442.

...

Împărat al Bizanţului

A urmat o perioadă de conflicte armate, în care s-au implicat ungurii, sârbii şi românii, încheiată cu victoria zdrobitoare a turcilor la Varna, în 1444. Aceasta înfrângere a creştinilor a avut consecinţe şi mai grave decât cea de la Nicopole, descurajând profund lumea creştină. În 1446, sultanul Murad al II-lea progresase şi în sudul Greciei, cucerind regiuni precum Focida si Beoţia, ajungând până la Munţii Pindului.

În aceste condiţii, Ioan al VIII-lea moare la Constantinopol în anul 1448, tronul fiind preluat de către fratele său, Constantin al XI-lea Dragases.

Căderea Constantinopolului

În cei aproximativ 1000 de ani de existenţă a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin), Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori, dar nu fusese cucerit decât de două ori: prima oară în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini, câteva decenii mai târziu, în 1261.

...

Oastea bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, dintre care 2.000 erau mercenari străini. Zidurile Constantinopolului aveau pe atunci o lungime totală de peste 20 km - cel mai puternic complex de ziduri de apărare din epocă. Pe de altă parte, otomanii erau mult mai numeroşi. Unele cronici vorbesc de 100.000 de oameni, incluzând 20.000 de ieniceri.

Sultanul Mehmed plănuia să atace zidurile lui Theodosius, un sistem de ziduri şi şanţuri care apărau latura apuseană a cetăţii, singura care nu era înconjurată de ape. Oastea sa şi-a aşezat tabăra în faţa cetăţii în ziua de luni, după Paşti, pe 2 aprilie 1453. Se ştie că otomanii puteau turna tunuri de mărime mijlocie, acestea fiind totuşi mai mici decât cele pe care aveau de gând să le folosească acum. Un rol important în artileria otomană l-a avut un anume Orban, un creştin din Transilvania, mare meşter în turnarea de tunuri. Angajat de către Mehmed, el a construit un tun lung de 9 metri şi suficient de mare pentru ca un om să poată intra pe gura lui. Acest tun enorm a lovit zidurile Constantinopolului vreme de câteva săptămâni, neputând însă să le străpungă, din cauza impreciziei sale şi a timpului foarte mare necesar pentru reîncărcare, bizantinii reuşind între timp să repare mare parte din stricăciuni. Flota lui Mehmed nu putea să intre în golful Cornul de Aur din cauza barajului construit de bizantini la intrare. Otomanii au construit însă un drum acoperit cu buşteni unşi cu vaselină, peste care au tras corăbiile, aducându-le astfel în interiorul Cornului de Aur. Această mutare a oprit corăbiile genoveze care aduceau ajutoare în cetate şi i-a demoralizat pe bizantini. Mai mult, aceştia trebuiau acum să se împartă în două locuri pentru apărare, slăbind astfel apărarea de la zidurile lui Theodosius.

Turcii au lansat mai multe atacuri frontale asupra zidului, dar au fost respinşi cu pierderi grele. De la jumătatea lunii şi până pe 25 mai, otomanii au încercat să străpungă zidurile, construind tuneluri subterane în încercarea de a le surpa. Mulţi dintre lucrători erau sârbi, trimişi de către voievodul sârb, vasal al turcilor. Bizantinii au construit însă contra-tuneluri, permiţând astfel oştenilor bizantini să între în tuneluri şi să-i ucidă pe săpătorii turci. Bizantinii au dat peste primul tunel al atacatorilor în noaptea de 16 mai. Pe 21, 23 şi 25 mai au găsit apoi celelalte tuneluri, pe care le-au distrus. Pe 23 mai au prins două căpetenii otomane, de la care au aflat poziţia tuturor tunelurilor săpate de otomani.

Mehmed s-a oferit să ridice asediul în schimbul unui tribut uriaş, imposibil de plătit de către bizantini. Când oferta sa a fost respinsă, sultanul s-a hotărât să atace zidurile frontal, ştiind că bizantinii vor fi istoviţi înainte ca el să rămână fără trupe.

Pe 22 mai 1453, luna, simbolul Constantinopolului, a intrat în eclipsă, împlinind o proorocire despre căderea cetăţii. După patru zile, întreagă cetate a fost acoperită de o ceaţă groasă, lucru necunoscut în această parte a lumii în luna mai. Seara, când ceaţa s-a ridicat, "flăcări erau deasupra cupolei Sfintei Sofia şi lumini se puteau vedea în zare, mult dincolo de tabără turcilor". Acest semn a fost interpretat ca plecarea Duhului Sfânt pleacă din biserica Sfintei Sofia.

În dimineaţa zilei de 29 mai a început asaltul final. Primul val de atacatori, azabii, erau slab antrenaţi şi prost echipaţi, dar trebuiau să omoare cât mai mulţi apărători bizantini. Al doilea val de atacatori, constând din anatolieni, s-a concentrat pe partea de nord-vest a cetăţii, care fusese parţial dărâmată de tunul lui Orban. Zidurile de aici erau mai recente, din veacul al unsprezecelea, şi erau mai slabe. Cruciaţii din 1204 pe aici intraseră în cetate. Tot pe aici au reuşit acum să între şi otomanii, dar au fost imediat respinşi. Bizantinii au reuşit să ţină piept şi unui al treilea val de atac, al ienicerilor, dar căpetenia genoveză Giovanni Giustiniani, care comanda oştile de pe uscat, a fost grav rănit în luptă, iar ieşirea lui de pe câmpul de bătaie a stârnit panică în rândul apărătorilor.

Unii istorici afirmă că bizantinii au uitat deschisă poarta Kerkoporta din zona Vlaherne, iar otomanii au descoperit repede această greşeală, profitând de ea pentru a pătrunde în cetate, de această dată fără a mai putea fi respinşi. Împăratul Constantin însuşi a condus ultimele lupte de apărare. Aruncându-şi mantia imperială purpurie, şi-a condus în luptă oamenii, murind împreună cu aceştia în luptele de pe străzile oraşului. El a fost al 138-lea împărat roman (pornind de la Octavian Augustus) şi ultimul.

Otomanii s-au răspândit în cetate, ocupând rând pe rând punctele principale şi îndreptându-se cu toţii spre piaţa Augusteum din faţa Sfintei Sofia, ale cărei porţi de bronz erau ferecate de mulţimea creştinilor închişi înăuntru, la o ultima Sfântă Liturghie de implorare a milei cereşti.

...

Saintly Status

Eastern Orthodox and Greek-Catholics consider Constantine XI a saint, but he has not been officially recognized as such. One of the reasons for this was that in the centuries of Ottoman rule, any effort on the part of the Orthodox Church to officially glorify Constantine XI as a saint would have been seen as an act of rebellion, and hence decidedly ill-advised. After the Greek War of Independence (1821-1831), when the Greek Orthodox Church once again had freedom to act, an official act of glorification was thought to be superfluous, on account of longstanding veneration as a saint and martyr, specifically, a national martyr or ethnomartyr, (Greek: Eθνομάρτυρας).

However, the erection of the statue of "Saint Constantine XI the Ethnomartyr" in the square in front of the Metropolitan Cathedral of Athens, with the formal blessing of the Church authorities, appears to be a semi-official act of recognition. His feast falls on 29 May..

The Russian Menologion indicates commemoration days for the Emperor on May 29 and May 30. The entry under May 30 is as follows: ‘On this day we commemorate the suffering of the right-believing Emperor Constantine under the ungodly Turkish King, who himself became ruler.’ The entry for May 29 reads simply: ‘Emperor Constantine, who suffered under the Turks.’.

Surse

• Constantine XI
• Constantin al XI-lea Paleologul
• Constantine XI
• Căderea Constantinopolului
• [1] Căderea Constantinopolului
• [2] Aspecte ale istoriei şi spiritualităţii Bizanţului - Pr. Prof. Dr. Emanoil Babus

Legături externe

• A Special Note Concerning the Status of Blessed Constantine XI. The Society of St. John Chrysostom of Ayatriada Rum Katoliki Kilise.
• Great Martyr and Emperor Constantine XI. The Society of St. John Chrysostom of Ayatriada Rum Katoliki Kilise.

Casetă de succesiune: Constantin al XI-lea Paleologul
Precedat de: Ioan al VIII-lea	Împărat Roman (Bizantin) 1448-1453	Urmat de: -