Constantin Brâncoveanu

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 19 iunie 2013 14:37, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (Legături externe: corect. leg. int.)
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Constantin Brâncoveanu şi fiii săi

Sfântul Martir şi Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu a fost Domn al Ţării Româneşti între anii 1688 - 1714. În timpul cât a domnit, Ţara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală şi de dezvoltare a vieţii spirituale. În 1714, pe 15 august, a fost martirizat de către turci, la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei), precum şi cu sfetnicul său Ianache Văcărescu. Cu toţii sunt prăznuiţi pe 16 august, sub numele de Sfinţii martiri Brâncoveni.

Viaţa

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în județul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnitorului Șerban Cantacuzino. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentat de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc), care i-a oferit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona.

Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei și șapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda.[1]

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a marcat în Ţara Românească o perioadă de progres economic și cultural-artistic, de inițiative de modernizare a aparatului statal, de reformare a sistemului fiscal. Brâncoveanu a organizat cancelaria statului în vederea întreținerii raporturilor cu puterile străine. Epoca brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteză originală națională, prin aportul tradiției răsăritene și a celei occidentale.[2]

Principalele direcții ale politicii interne a lui Constantin Brâncoveanu au fost:

  • întărirea rolului domniei;
  • reorganizarea sistemului fiscal;
  • promovarea unor relații strânse cu Moldova și Transilvania.

În ce priveşte politica externă, Constantin Brâncoveanu a încercat să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Ţării Româneşti (după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).

Însă, în 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și unele greșeli politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la sfârşitul său tragic şi la dezastrul familiei sale. Regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins la Poltava de către ţarul Rusiei, Petru cel Mare. Armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a se lupta cu turcii, aliaţii lui Carol al XII-lea. Brâncoveanu a încercat să se alieze cu rușii, trimiţându-i țarului o scrisoare în care îi promitea că îl va ajuta la aprovizionarea armatei. Petru cel Mare i-a mulţumit și i-a trimis 300 de pungi cu aur, contravaloarea serviciilor pentru aprovizionarea armatei ruse. Tot în acel timp, turcii îi dăduseră domnia Moldovei lui Dimitrie Cantemir, dușman declarat al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea expresă de a raporta Divanului orice mișcare făcută de Constantin Brâncoveanu. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu țarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat să menţină un echilibru între cele două tabere. El și-a adunat oștile în tabăra de la Urlați (judeţul Prahova), aproape de granița cu Moldova. În cazul în care rușii ar fi intrat în Ţara Românească, s-ar fi aliat cu ei; dacă însă turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi rămas de partea acestora. Planurile i-au fost dejucate chiar de către vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care, împreună cu mai mulți boieri, a trecut în tabăra țarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 de pungi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al țarului, în bătălia de pe Prut (Stănileşti, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.

Deşi pe moment Brâncoveanu şi-a păstrat tronul, turcii nu i-au iertat încercarea de trădare din 1711. Răzbunarea lor a venit abia după trei ani, în 1714, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai putea avea dușmani puternici. Însă, toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întoarseră de această dată împotriva lui. Deși Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino, de a trece de partea rușilor în timpul războiului ruso-turc din 1711, nu exprimase și voința sa, o nouă acuzație s-a adăugat la adresa sa. Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rașid că „adunase multe bogății și arme pentru a se opune și pregăti o răscoală, așteptând ca să-și arate dorința de a domni în chip absolut independent”[3], Brâncoveanu a fost mazilit în anul 1714. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul și închis la Edicule („Cetatea celor şapte turnuri”), iar toate averile sale i-au fost confiscate.

Pe 15 august 1714 a fost executat la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei), precum şi cu sfetnicul său Ianache Văcărescu.

Influenţa sa asupra dezvoltării vieţii spirituale a românilor

Constantin Brâncoveanu şi fiii săi, pictură murală, Mănăstirea Horezu

În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.

Domnitorul a inițiat o amplă activitate de construcții religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit „stilul brâncovenesc”. Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Deoarece această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de „baroc brâncovenesc”.[4]

Constantin Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la școala românească din Şcheii Brașovului.[5] S-a înconjurat de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene.

În 1689 l-a adus de la Istanbul pe Antim Ivireanul, viitorul mitropolit, sub îndrumarea căruia s-au tipărit numeroase cărți românești, grecești, slave și chiar arabe, turcești și georgiene.

Constantin Brâncoveanu a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstireaSfântul Sava”. În 1707 a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.

În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavoneşte şi în româneşte. Aşa au fost şcolile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti, care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mănăstiri şi chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat fiinţă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino) şi biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Voievodul Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie şi în conştiinţa naţională şi ca un mare ocrotitor al tiparului. Domnia lui debutează printr-un act de cultură şi anume prin apariţia Bibliei de la Bucureşti, prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporţii pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Şerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieţii acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Ţării Româneşti, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii româneşti.

Pe lângă tipografia mai veche înfiinţată în 1678 la Bucureşti de către mitropolitul Varlaam, s-au înfiinţat acum câteva tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huşi), la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgovişte în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul care, dintr-un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit. S-au tipărit felurite cărţi: de slujbă, de teologie, de învăţătură, de combatere a catolicismului şi calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă şi chiar arabă.

Ctitor de sfinte lăcaşuri

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici şi mănăstiri din ţările române.[3]

Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti.

După ce s-a urcat pe tronul Ţării Româneşti, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în Bucureşti încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut şi biserica Sfântul Gheorghe Nou, existentă şi azi, în centrul capitalei, fiind recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse şi osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soţia sa, doamna Marica.

A mai zidit o biserică în satul Doiceşti (judeţul Dâmboviţa).

Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai.

În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale: Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena.

Printre alte biserici şi mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi şi Mănăstirea Turnu din Târgşoru Vechi (judeţul Prahova).[6]

Martirizarea

După mazilirea sa, din anul 1714, Constantin Brâncoveanu a fost dus la Istanbul și închis la Edicule, împreună cu familia sa. El a fost acuzat de relaţii ascunse cu duşmanii Porţii Otomane (marile puteri creştine din acea vreme: Rusia, Polonia, Austria şi Veneţia), de corespondenţa sa cu Viena si Moscova (carora le-ar fi furnizat informaţii secrete despre turci), de cumpărarea de moşii şi construirea unor palate în străinătate (în Transilvania), de depunerea de bani în băncile din Viena şi Veneţia, precum şi de baterea de monede purtând chipul său.

Pentru a i se cruţa viaţa, i s-au cerut 20.000 de pungi cu aur (aproximativ 11 milioane de galbeni), o sumă imposibilă chiar şi pentru „beiul de aur”, cum era poreclit Brâncoveanu la Istanbul.

Pe 15 august 1714, când creştinii pomeneau Adormirea Maicii Domnului, chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 de ani, a fost adus, împreună cu ceilalţi prizonieri, la Yali Köskü („Pavilionul mării”). Erau prezenţi sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Angliei, Rusiei şi Austriei. Li s-a cerut să renunţe la credinţa ortodoxă strămoşească, pentru a fi graţiaţi, dar voievodul şi-a încurajat fiii sa fie statornici în credinţă, fiind singurul bun ce le-a mai ramas. Înfuriat, sultanul a poruncit sa fie tăiate mai întâi capetele celor patru copii ai voievodului, apoi cel al sfetnicului Ianache, crezând că astfel îi va înfrânge credinţa. Dar Brâncoveanu, îndurerat, şi-a făcut semnul crucii spunând: „Doamne, fie voia Ta!” şi a întins singur capul său călăului. Cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate pe uliţele cetăţii.

Iată cum descrie Gheorghe Şincai în Cronica românilor[7] martiriul dreptcredinciosului voievod:

Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, şi aruncară trupurile în mare. Şi creştinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.

Proslăvirea ca sfânt

La 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea Sfântului şi Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, pentru faptele sale sfinte şi înflorirea vieţii spirituale şi duhovniceşti ortodoxe din Ţara Românească. Prăznuirea lui se face pe data de 16 august.

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

Cel ce pentru dreapta credinţă şi pentru neam te-ai învrednicit a suferi moarte de martir, împreună cu fiii tăi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi cu sfetnicul Ianache, dreptcredinciosule voievod Constantine, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

În cetatea Sfântului împărat Constantin şi tu, împreună cu fiii tăi, voievoade Constantine astăzi pe Hristos ai mărturisit şi cu puterea Sfintei Cruci pe necredincioşi ruşinând, cu vrednicie toţi cununa munceniciei aţi primit. Pentru aceasta cântări şi laude aducem vouă, ca acelora ce sunteţi ocrotitori şi rugători pentru Biserica şi neamul românesc.

Note bibliografice

  1. Alexandru D. Xenopol - Istoria românilor din Dacia Traiană, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925
  2. Bărbulescu, M., Deletant, D., Hitchins, K., Papacostea, Ș., Istoria României, Editura Corint, București, 2007. ISBN 978-973-135-837-0
  3. 3,0 3,1 Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol.II, Bucureşti, 1936
  4. Răzvan Theodorescu, Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800), Editura Meridiane, București, 1987
  5. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia "Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908
  6. Popescu, F., Ctitorii Brâncoveneşti, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004. ISBN 978-973-712-029-8
  7. Gheorghe Şincai - Cronica românilor şi a mai multor neamuri, I-III, ediţie îngrijită de F. Fugariu, Bucureşti, 1978

Surse

Legături externe


Casetă de succesiune:
Constantin Brâncoveanu
Precedat de:
Şerban Cantacuzino
Domn al Țării Românești
1688 - 1714
Urmat de:
Ștefan Cantacuzino