Constanțiu al II-lea: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(completări şi legături)
m (Surse)
 
(Nu s-au afișat 5 versiuni intermediare efectuate de alți 3 utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
[[Imagine:Bust_of_Constantius_II_250px.jpg|right|frame|Constanţiu al II-lea; bust din Muzeul de arheologie al Universităţii Pennnsylvania]]
+
[[Imagine:Bust_of_Constantius_II_250px.jpg|right|frame|Constanțiu al II-lea; bust din Muzeul de arheologie al Universității Pennnsylvania]]
'''Constanţiu al II-lea''' (''Constantinus Flavius Iulius'', n. [[7 august]] 317 - d. [[3 noiembrie]] 361), a fost împărat roman între anii 337-361. Era cel de-al doilea fiu al lui [[Constantin cel Mare]] şi al soţiei acestuia, Fausta.
+
'''Constanțiu al II-lea''' (''Constantinus Flavius Iulius'', n. [[7 august]] 317 - d. [[3 noiembrie]] 361), a fost împărat roman între anii 337-361. Era cel de-al doilea fiu al lui [[Constantin cel Mare]] și al soției acestuia, Fausta.
  
==Viaţa==
+
==Viața==
Constanţiu al II-lea s-a născut în cetatea Sirmium din provincia romană ''Illyricum'' (Iliria), la data de [[7 august]] 317. Era al doilea fiu al împăratului Constantin cel Mare (fraţii săi fiind viitorii împăraţi Constantin al II-lea şi Constant).
+
Constanțiu al II-lea s-a născut în cetatea Sirmium din provincia romană ''Illyricum'' (Iliria), la data de [[7 august]] 317. Era al doilea fiu al împăratului Constantin cel Mare (frații săi fiind viitorii împărați Constantin al II-lea și Constant).
  
În anul 324 a primit titlul de ''Cezar''. Deşi Constantin cel Mare reuşise reunificarea imperiului roman, la moartea sa, în anul 337, imperiul a fost din nou divizat din punct de vedere administrativ. Cei trei fii ai săi, fiecare avînd titlul de ''Augustus'', şi-au împărţit zonele de dominaţie astfel: Constantin al II-lea a primit provinciile occidentale (Gallia, Hispania şi Britannia), Constanţiu al II-lea a primit Egiptul, Tracia şi întregul Orient, iar Constant provinciile Iliria, Africa, precum şi Italia.  
+
În anul 324 a primit titlul de ''Cezar''. Deși Constantin cel Mare reușise reunificarea imperiului roman, la moartea sa, în anul 337, imperiul a fost din nou divizat din punct de vedere administrativ. Cei trei fii ai săi, fiecare având titlul de ''Augustus'', și-au împărțit zonele de dominație astfel: Constantin al II-lea a primit provinciile occidentale (Gallia, Hispania și Britannia), Constanțiu al II-lea a primit Egiptul, Tracia și întregul Orient, iar Constant provinciile Iliria, Africa, precum și Italia.  
  
Extrem de important este faptul că cei trei co-împăraţi au continuat politica de creştinare a locuitorilor imperiului şi au acordat în continuare sprijin [[Biserica|Bisericii]].
+
Extrem de important este faptul că cei trei co-împărați au continuat politica de creștinare a locuitorilor imperiului și au acordat în continuare sprijin [[Biserica|Bisericii]].
  
Pe toată durata domniei sale (337-361), Constanţiu al II-lea a fost nevoit să poarte un lung şi dificil război în orient. împotriva Persiei, război în care nici una din cele două tabere nu a putut dobândi un succes decisiv.
+
Pe toată durata domniei sale (337-361), Constanțiu al II-lea a fost nevoit să poarte un lung și dificil război în orient. împotriva Persiei, război în care nici una din cele două tabere nu a putut dobândi un succes decisiv.
  
Pe plan intern, Constanţiu a reuşit menţină coeziunea provinciilor răsăritene pe care le stăpânea. În partea apuseană a imperiului roman, situaţia era însă mult mai complicată. Astfel, Constantin al II-lea pătrunde cu o armată în Italia pentru a-l înlătura pe fratele său Constant, dar este ucis, în apropiere de cetatea Aquileia, în anul 340. La rândul său, Constant şi-a extins stăpânirea asupra Galliei, Hispaniei și Britanniei. Severitatea atitudinii faţă de armată şi austeritatea politicii sale fiscale au provocat conspiraţia lui Flavius Magnus Magnentius, care este proclamat împărat la Autun, în Gallia. Nevoit să fugă, Constant este ucis în apropiere de Pirinei, în anul 350. În această situaţie, Constanţiu al II-lea organizează o campanie împotriva lui Magnentius şi, înfrângându-l în bătăliile de la Mursa (351) şi Mons Seleuci (353), devine împărat al întregului Imperiu Roman, la fel ca şi tatăl său.<ref>[http://www.roman-emperors.org/magnent.htm De Imperatoribus Romanis - Magnentius (350-353) and Decentius (351-353)]</ref>
+
Pe plan intern, Constanțiu a reușit mențină coeziunea provinciilor răsăritene pe care le stăpânea. În partea apuseană a imperiului roman, situația era însă mult mai complicată. Astfel, Constantin al II-lea pătrunde cu o armată în Italia pentru a-l înlătura pe fratele său Constant, dar este ucis, în apropiere de cetatea Aquileia, în anul 340. La rândul său, Constant și-a extins stăpânirea asupra Galliei, Hispaniei și Britanniei. Severitatea atitudinii față de armată și austeritatea politicii sale fiscale au provocat conspirația lui Flavius Magnus Magnentius, care este proclamat împărat la Autun, în Gallia. Nevoit să fugă, Constant este ucis în apropiere de Pirinei, în anul 350. În această situație, Constanțiu al II-lea organizează o campanie împotriva lui Magnentius și, înfrângându-l în bătăliile de la Mursa (351) și Mons Seleuci (353), devine împărat al întregului Imperiu Roman, la fel ca și tatăl său.<ref>[http://www.roman-emperors.org/magnent.htm De Imperatoribus Romanis - Magnentius (350-353) and Decentius (351-353)]</ref>
  
Constanţiu al II-lea a murit în anul 361 la Tarsos, în Cilicia, în drum spre Occident, unde trupele din Gallia îl proclamaseră împărat pe [[Iulian Apostatul]]. Modest ca inteligență, suspicios, crud, superstițios, Constanțiu rămâne totuși cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.<ref>Edward Gibbon, - ''Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman'', Editura Minerva, Bucureşti, 1976</ref>
+
Constanțiu al II-lea a murit în anul 361 la Tarsos, în Cilicia, în drum spre Occident, unde trupele din Gallia îl proclamaseră împărat pe [[Iulian Apostatul]]. Modest ca inteligență, suspicios, crud, superstițios, Constanțiu rămâne totuși cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.<ref>Edward Gibbon, - ''Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman'', Editura Minerva, București, 1976</ref>
  
==Constanţiu al II-lea şi creştinismul ortodox==
+
==Constanțiu al II-lea și creștinismul ortodox==
Mergând pe urmele tatălui său (împăratul Constantin cel Mare), Constanţiu al II-lea s-a implicat total în bunul mers al Bisericii, considerând chiar că autoritatea sa imperială îi permite să arbitreze în numeroasele controverse teologice ale acelei perioade ale creştinismului timpuriu. Totuşi, cel puţin formal, a ţinut cont de faptul că în materie de [[dogmă]] ultimul cuvânt trebuia să îl aibă [[sinod|sinoadele]].
+
Mergând pe urmele tatălui său (împăratul Constantin cel Mare), Constanțiu al II-lea s-a implicat total în bunul mers al Bisericii, considerând chiar că autoritatea sa imperială îi permite să arbitreze în numeroasele controverse teologice ale acelei perioade ale creștinismului timpuriu. Totuși, cel puțin formal, a ținut cont de faptul că în materie de [[dogmă]] ultimul cuvânt trebuia să îl aibă [[sinod|sinoadele]].
  
Astfel, în anul 341 a convocat un sinod la Antiohia, care a condamnat sacrificiile păgâne şi ritualurile magice. În calitatea sa de împărat, Constanţiu a completat hotărârile sinodului cu un edict prin care astfel de sacrificii şi ritualuri păgâne erau interzice, sub pedeapsa cu moartea.
+
Astfel, în anul 341 a convocat un sinod la Antiohia, care a condamnat sacrificiile păgâne și ritualurile magice. În calitatea sa de împărat, Constanțiu a completat hotărârile sinodului cu un edict prin care astfel de sacrificii și ritualuri păgâne erau interzice, sub pedeapsa cu moartea.
  
Împăratului Constanţiu al II-lea i se poate reproşa faptul că a fost un simpatizant al [[arianism]]ului, favorizându-i pe discipolii lui [[Arie (eretic)|Arie]]. Astfel, sub influenţa sa, la Sinodul de la Antiohia din anul 341 s-a scos din [[Crez]] formularea "Cel de o fiinţă cu Tatăl", iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutaţi. S-a ajuns până acolo încât se declare Fiul era total diferit de Tatǎl. La Sinodul de la Constantinopol din anul 360 s-a încercat un compromis, termenul "Cel de o fiinţă" fiind înlocuit cu "asemǎnǎtor". Dupǎ moartea lui Constanţiu al II-lea, creștinii ortodocși, majoritari, și-au consolidat pozițiile, în detrimentul [[Erezie|ereticilor]] ariani.
+
Împăratului Constanțiu al II-lea i se poate reproșa faptul că a fost un simpatizant al [[arianism]]ului, favorizându-i pe discipolii lui [[Arie (eretic)|Arie]]. Astfel, sub influența sa, la Sinodul de la Antiohia din anul 341 s-a scos din [[Crez]] formularea "Cel de o ființă cu Tatăl", iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutați. S-a ajuns până acolo încât se declare Fiul era total diferit de Tatăl. La Sinodul de la Constantinopol din anul 360 s-a încercat un compromis, termenul "Cel de o ființă" fiind înlocuit cu "asemănător". După moartea lui Constanțiu al II-lea, creștinii ortodocși, majoritari, și-au consolidat pozițiile, în detrimentul [[Erezie|ereticilor]] ariani.
  
 
==Note==
 
==Note==
Linia 27: Linia 27:
 
==Surse==
 
==Surse==
 
[http://www.roman-emperors.org/constaii.htm De Imperatoribus Romanis - Constantius II (337-361 A.D.)]
 
[http://www.roman-emperors.org/constaii.htm De Imperatoribus Romanis - Constantius II (337-361 A.D.)]
 
==Legături externe==
 
  
  
Linia 40: Linia 38:
  
  
[[Categorie:Împăraţi şi regi]]
+
[[Categorie:Împărați romani]]
[[Categorie:Împăraţi romani]]
 

Versiunea curentă din 9 august 2014 15:22

Constanțiu al II-lea; bust din Muzeul de arheologie al Universității Pennnsylvania

Constanțiu al II-lea (Constantinus Flavius Iulius, n. 7 august 317 - d. 3 noiembrie 361), a fost împărat roman între anii 337-361. Era cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel Mare și al soției acestuia, Fausta.

Viața

Constanțiu al II-lea s-a născut în cetatea Sirmium din provincia romană Illyricum (Iliria), la data de 7 august 317. Era al doilea fiu al împăratului Constantin cel Mare (frații săi fiind viitorii împărați Constantin al II-lea și Constant).

În anul 324 a primit titlul de Cezar. Deși Constantin cel Mare reușise reunificarea imperiului roman, la moartea sa, în anul 337, imperiul a fost din nou divizat din punct de vedere administrativ. Cei trei fii ai săi, fiecare având titlul de Augustus, și-au împărțit zonele de dominație astfel: Constantin al II-lea a primit provinciile occidentale (Gallia, Hispania și Britannia), Constanțiu al II-lea a primit Egiptul, Tracia și întregul Orient, iar Constant provinciile Iliria, Africa, precum și Italia.

Extrem de important este faptul că cei trei co-împărați au continuat politica de creștinare a locuitorilor imperiului și au acordat în continuare sprijin Bisericii.

Pe toată durata domniei sale (337-361), Constanțiu al II-lea a fost nevoit să poarte un lung și dificil război în orient. împotriva Persiei, război în care nici una din cele două tabere nu a putut dobândi un succes decisiv.

Pe plan intern, Constanțiu a reușit să mențină coeziunea provinciilor răsăritene pe care le stăpânea. În partea apuseană a imperiului roman, situația era însă mult mai complicată. Astfel, Constantin al II-lea pătrunde cu o armată în Italia pentru a-l înlătura pe fratele său Constant, dar este ucis, în apropiere de cetatea Aquileia, în anul 340. La rândul său, Constant și-a extins stăpânirea asupra Galliei, Hispaniei și Britanniei. Severitatea atitudinii față de armată și austeritatea politicii sale fiscale au provocat conspirația lui Flavius Magnus Magnentius, care este proclamat împărat la Autun, în Gallia. Nevoit să fugă, Constant este ucis în apropiere de Pirinei, în anul 350. În această situație, Constanțiu al II-lea organizează o campanie împotriva lui Magnentius și, înfrângându-l în bătăliile de la Mursa (351) și Mons Seleuci (353), devine împărat al întregului Imperiu Roman, la fel ca și tatăl său.[1]

Constanțiu al II-lea a murit în anul 361 la Tarsos, în Cilicia, în drum spre Occident, unde trupele din Gallia îl proclamaseră împărat pe Iulian Apostatul. Modest ca inteligență, suspicios, crud, superstițios, Constanțiu rămâne totuși cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.[2]

Constanțiu al II-lea și creștinismul ortodox

Mergând pe urmele tatălui său (împăratul Constantin cel Mare), Constanțiu al II-lea s-a implicat total în bunul mers al Bisericii, considerând chiar că autoritatea sa imperială îi permite să arbitreze în numeroasele controverse teologice ale acelei perioade ale creștinismului timpuriu. Totuși, cel puțin formal, a ținut cont de faptul că în materie de dogmă ultimul cuvânt trebuia să îl aibă sinoadele.

Astfel, în anul 341 a convocat un sinod la Antiohia, care a condamnat sacrificiile păgâne și ritualurile magice. În calitatea sa de împărat, Constanțiu a completat hotărârile sinodului cu un edict prin care astfel de sacrificii și ritualuri păgâne erau interzice, sub pedeapsa cu moartea.

Împăratului Constanțiu al II-lea i se poate reproșa faptul că a fost un simpatizant al arianismului, favorizându-i pe discipolii lui Arie. Astfel, sub influența sa, la Sinodul de la Antiohia din anul 341 s-a scos din Crez formularea "Cel de o ființă cu Tatăl", iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutați. S-a ajuns până acolo încât să se declare că Fiul era total diferit de Tatăl. La Sinodul de la Constantinopol din anul 360 s-a încercat un compromis, termenul "Cel de o ființă" fiind înlocuit cu "asemănător". După moartea lui Constanțiu al II-lea, creștinii ortodocși, majoritari, și-au consolidat pozițiile, în detrimentul ereticilor ariani.

Note

  1. De Imperatoribus Romanis - Magnentius (350-353) and Decentius (351-353)
  2. Edward Gibbon, - Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976

Surse

De Imperatoribus Romanis - Constantius II (337-361 A.D.)


Casetă de succesiune:
Constanțiu al II-lea
Precedat de:
Constantin cel Mare
Împărat
al Imperiului Roman de Răsărit

337-361
Urmat de:
Iulian Apostatul