Constanțiu al II-lea

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Constanţiu al II-lea; bust din Muzeul de arheologie al Universităţii Pennnsylvania

Constanţiu al II-lea (Constantinus Flavius Iulius, n. 7 august 317 - d. 3 noiembrie 361), a fost împărat roman între anii 337-361. Era cel de-al doilea fiu al lui Constantin cel Mare şi al soţiei acestuia, Fausta.

Viaţa

Constanţiu al II-lea s-a născut în cetatea Sirmium din provincia romană Illyricum (Iliria), la data de 7 august 317. Era al doilea fiu al împăratului Constantin cel Mare (fraţii săi fiind viitorii împăraţi Constantin al II-lea şi Constant).

În anul 324 a primit titlul de Cezar. Deşi Constantin cel Mare reuşise reunificarea imperiului roman, la moartea sa, în anul 337, imperiul a fost din nou divizat din punct de vedere administrativ. Cei trei fii ai săi, fiecare avînd titlul de Augustus, şi-au împărţit zonele de dominaţie astfel: Constantin al II-lea a primit provinciile occidentale (Gallia, Hispania şi Britannia), Constanţiu al II-lea a primit Egiptul, Tracia şi întregul Orient, iar Constant provinciile Iliria, Africa, precum şi Italia.

Extrem de important este faptul că cei trei co-împăraţi au continuat politica de creştinare a locuitorilor imperiului şi au acordat în continuare sprijin Bisericii.

Pe toată durata domniei sale (337-361), Constanţiu al II-lea a fost nevoit să poarte un lung şi dificil război în orient. împotriva Persiei, război în care nici una din cele două tabere nu a putut dobândi un succes decisiv.

Pe plan intern, Constanţiu a reuşit să menţină coeziunea provinciilor răsăritene pe care le stăpânea. În partea apuseană a imperiului roman, situaţia era însă mult mai complicată. Astfel, Constantin al II-lea pătrunde cu o armată în Italia pentru a-l înlătura pe fratele său Constant, dar este ucis, în apropiere de cetatea Aquileia, în anul 340. La rândul său, Constant şi-a extins stăpânirea asupra Galliei, Hispaniei și Britanniei. Severitatea atitudinii faţă de armată şi austeritatea politicii sale fiscale au provocat conspiraţia lui Flavius Magnus Magnentius, care este proclamat împărat la Autun, în Gallia. Nevoit să fugă, Constant este ucis în apropiere de Pirinei, în anul 350. În această situaţie, Constanţiu al II-lea organizează o campanie împotriva lui Magnentius şi, înfrângându-l în bătăliile de la Mursa (351) şi Mons Seleuci (353), devine împărat al întregului Imperiu Roman, la fel ca şi tatăl său.[1]

Constanţiu al II-lea a murit în anul 361 la Tarsos, în Cilicia, în drum spre Occident, unde trupele din Gallia îl proclamaseră împărat pe Iulian Apostatul. Modest ca inteligență, suspicios, crud, superstițios, Constanțiu rămâne totuși cel mai capabil dintre fiii lui Constantin cel Mare.[2]

Constanţiu al II-lea şi creştinismul ortodox

Mergând pe urmele tatălui său (împăratul Constantin cel Mare), Constanţiu al II-lea s-a implicat total în bunul mers al Bisericii, considerând chiar că autoritatea sa imperială îi permite să arbitreze în numeroasele controverse teologice ale acelei perioade ale creştinismului timpuriu. Totuşi, cel puţin formal, a ţinut cont de faptul că în materie de dogmă ultimul cuvânt trebuia să îl aibă sinoadele.

Astfel, în anul 341 a convocat un sinod la Antiohia, care a condamnat sacrificiile păgâne şi ritualurile magice. În calitatea sa de împărat, Constanţiu a completat hotărârile sinodului cu un edict prin care astfel de sacrificii şi ritualuri păgâne erau interzice, sub pedeapsa cu moartea.

Împăratului Constanţiu al II-lea i se poate reproşa faptul că a fost un simpatizant al arianismului, favorizându-i pe discipolii lui Arie. Astfel, sub influenţa sa, la Sinodul de la Antiohia din anul 341 s-a scos din Crez formularea "Cel de o fiinţă cu Tatăl", iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutaţi. S-a ajuns până acolo încât sǎ se declare cǎ Fiul era total diferit de Tatǎl. La Sinodul de la Constantinopol din anul 360 s-a încercat un compromis, termenul "Cel de o fiinţă" fiind înlocuit cu "asemǎnǎtor". Dupǎ moartea lui Constanţiu al II-lea, creștinii ortodocși, majoritari, și-au consolidat pozițiile, în detrimentul ereticilor ariani.

Note

  1. De Imperatoribus Romanis - Magnentius (350-353) and Decentius (351-353)
  2. Edward Gibbon, - Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Surse

De Imperatoribus Romanis - Constantius II (337-361 A.D.)


Casetă de succesiune:
Constanțiu al II-lea
Precedat de:
Constantin cel Mare
Împărat
al Imperiului Roman de Răsărit

337-361
Urmat de:
Iulian Apostatul