Colindă

Colindul românesc

Colindele acestea străvechi, care au legănat copilăria noastră şi a părinţilor noştri, a poporului nostru, ne-au făcut să retrăim nostalgia noului pe care îl aduce Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această reînnoire nu vine pe calea cărţii, a bibliotecii, ea vine pe calea străveche a drumului bătătorit de tălpile strămoşilor noştri, timp de aproape două mii de ani, strămoşi care umblau şi colindau din casă în casă, din familie în familie, anunţând vestea cea mântuitoare a întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Nu cunoaştem însemnătatea teologică şi soteriologică, a învăţăturii despre mântuire, a întrupării Mântuitorului Iisus Hristos pentru folclorul altor popoare, dar, la noi, auzim şi citim din colindele noastre bătrâne, vestite în graiul poporului de copiii nevinovaţi, pe la casele credincioşilor, pe la vatra părintească, înţelepciunea şi lucrarea Duhului Sfânt în Cuvântul întrupat, în Logosul întrupat. Aşa vestesc ei, ca şi îngerii, din poartă în poartă, de la fereastră la fereastră, aceste străvechi şi neîntrecut de frumoase colinde, neîntrecut de armonioase şi, în acelaşi timp, exprimând feluritele nuanţe culturale ale poporului român de pretutindeni.

S-a scris şi s-a vorbit foarte mult despre aceste colinde, despre felul în care le-au înţeles strămoşii noştri, le-au trăit, le-au simţit, despre modul în care le-au transmis peste veacuri. În ele descifrăm sufletul lor bogat, sufletul lor plin de credinţa în Dumnezeu, sufletul lor tare şi puternic, rezemându-se în toate vâltorile istoriei pe credinţa în Dumnezeu. De pe acest fond de colinde, din Muntenia, apoi din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, din Transilvania şi Banat, desprindem mărturii fără putere de tăgadă despre statornicia noastră, despre dreapta noastră credinţă şi continuitatea noastră creştinească şi românească.

Colindele, la noi la români, sunt expresia Scripturii, a adevărurilor teologice, sunt teologhisirea (explicarea) patristică a îndumnezeirii omului purtată prin viu grai, din tată în fiu, drept şi adevărat, neştirbită cu nimic, purtată de vestitorii întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Ce vas de cinste ajunge omul, slujitorul altarului, credinciosul, în general, ca să fie sălaşul unde Mântuitorul Hristos să Se nască neîncetat! Dacă S-a smerit pe Sine şi a primit a Se naşte din Sfânta Fecioară Maria în iesle, cu atât mai mult caută Mântuitorul Hristos sălaş în sufletele noastre, în sufletele oamenilor. Peştera din Betleem unde s-au oprit Maica Domnului şi blândul Iosif, negăsind alt loc de popas, şi în care S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, a fost doxologită (transpusă în cântări de slavă), nespus de frumos de Părinţii Bisericii, cum se cântă şi în cântările de strană. Să păstrăm aceste cântări, aceste colinde, şi să le facem cunoscute neîncetat, aceasta fiind prima noastră îndatorire, căci ele poartă adevărul neschimbat, adevărul care rămâne temei vieţii, credinţei şi lucrării noastre, chemării noastre preoţeşti, indiferent de valurile lumii, valuri care, astăzi, au cuprins tot globul pământesc. În mijlocul acestor valuri năprasnice, de care nu suntem nici noi scutiţi, credinţa în Dumnezeu, Sfânta Evanghelie, gingăşia Pruncului Iisus au rămas ca o rază de lumină, ca o rază de nădejde, ca o rază de curaj, ce vine din ieslea de la Betleem, de la Dumnezeu însuşi.

Poporul român a păstrat un sens adânc al călătoriei spre Betleem a magilor de la Răsărit şi al închinării păstorilor; transpunându-l într-unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, acela al colindatului. Mergând din casă în casă pentru a-L vesti tuturor pe Hristos, colindătorii devin apostoli, martorii împlinirii făgăduinţei trimiterii lui Mesia în lume, spre mântuirea întregii făpturi. Obiceiul de a merge la fiecare casă şi de a vesti prin cântec Naşterea Pruncului Ceresc se păstrează în viaţa românilor, în modul specific în care ei serbează apropierea Crăciunului. Colindatul, chiar şi în mediul urban, a rămas o sărbătoare a comunităţii, a copiilor şi tinerilor care colindă, ca şi a celor care primesc colindătorii şi răsplătesc cu daruri osteneala lor.

Acest obicei este însă şi o reînnoire a chemării fiecărui creştin de a fi apostol al lui Hristos în lume, de a-L primi, dar şi de a-L vesti celorlalţi oameni pe Mântuitorul. Colindătorii străbat şi un itinerariu spiritual, la care este chemat şi sufletul fiecărui creştin, acela de a călători permanent spre Dumnezeu şi, mai ales, de a împlini călătoria vieţii pământeşti purtându-L pe Domnul în suflet cu căldura cu care Maica Domnului L-a purtat pe Pruncul nou născut.

Într-un concert de colinde ascultăm texte înălţătoare, multe de origine folclorică, fermecătoare prin prospeţimea cu care înfăţişează un eveniment atât de copleşitor precum cel al venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Deşi propune un cadru diferit de cel în care au fost create colindele, prelucrarea cultă şi interpretarea artistică într-un concert nu afectează puritatea lor şi nici nu anulează sensul obişnuit al colindatului, afirmându-l preponderent pe cel spiritual. Cei care colindă şi noi, cei colindaţi, intrăm în aura tainică a sărbătoririi Naşterii lui Iisus Hristos ca o ceată care, în drumul spre Betleem, se va însoţi, cu smerenie, cu cetele îngerilor ce cântă Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.

                                                                                                       †Teoctist,
                                                                                          Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Colindul

Fără colind Crăciunul ar fi unul - hai să spunem “globalizat”, un Crăciun al generaţiei Internet, al unei generaţii desprinsă aproape radical de viaţa comunităţii tradiţionale româneşti. Nu este viu un Crăciun în care doar asculţi on-line sau pe CD colinde (între noi fie vorba, din ce în ce mai remixate), fără însă a ieşi din comoditatea şi egoismul omului modern. A merge cu colindul înseamnă a vesti pe Hristos, este sinonim cu ideea de apostolat: Mergând, îvăţaţi toate neamurile..., înseamnă a aduce tuturor vestea şi bucuria venirii lui Dumnezeu în lume, a înomenirii Lui; înseamnă să înţelegi cuvântul Sfinţilor Părinţi care afirmă că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu (prin asemănare, sau participare). De aceea Biserica ne îndeamnă, ne invită pe toţi să devenim colindători, iar acest lucru se face începând cu odovania (adică sfârşitul sau încheierea) ultimei mari sărbători, Intrarea Maicii Domnului în Biserică - 21 noiembrie, şi nu aşa cum în mod greşit se obişnuieşte (de ceva timp încoace), doar în zilele premergătoare sau doar în ziua de ajun!

Colindul de fapt istoriseşte sau reia evenimentele esenţiale din istoria mântuirii! Istorisirea vieţii Fiului lui Dumnezeu, de la Naştere la Răstignire, este, de fapt, Liturghia oficiată în timpul slujbelor religioase, iar 'colindatul' reface, prin toate momentele lui, uniunea comunităţii creştine înaintea desfăşurării serviciului sacru, în cadrul bisericii, mediază participarea comunităţii colindate la misterul sau taina Naşterii. Sfânta Liturghie este slujba în timpul căreia se pregăteşte şi se aduce jertfa Sfintei Euharistii şi are în componenţă istorisirea vieţii Mântuitorului sub formă simbolică.

Exemplificăm, pentru o mai bună înţelegere, texte de colind în care sunt citate în faţa celor colindaţi trei din cele şapte Taine ale Bisericii: Tainele Botezului, Mirungerii şi Sfintei Euharistii. Asemenea texte aveau rolul să realizeze acea comuniune care caracterizează biserica creştină, integrând comunitatea colindată în misterul Naşterii, morţii şi Învierii Mântuitorului. Cel mai bine este dacă exemplificăm cu un fragment din textul unui colind: În bătătura cestui domn, /Nouă peri şi nouă meri./ ’N vârf de nouă meri şi peri/ Mi-arde nouă lumânări,/ Pică nouă picături,/ Ruptu-mi-s-au trei râuri:/ Râu de vin şi-altu de mir,/ Şi-unu-i râu lui Iordan./ În vale de dumnealor/ Coborâ-tu-le-au Hristos./ S-a scăldat şi s-a-mbăiat,/ Mi-a ieşit, S-a limpezit urmează să se boteze: Maica Domnului, Crăciun, Sfântul lon, sfinţii şi... Domnul cestor curţi/ S-a scăldat şi s-a-mbăiat,/ A ieşit, s-a limpezit,/ Cu sfânt mir s-a miruit,/ Lui Hristos i-a mulţumit.

Sunt multe semnificaţii creştine încifrate în aceste texte, în care fiecare secţiune aduce o nouă informaţie. Astfel, atingerea apelor curgătoare (râu de apă limpejoară) de Trupul lui Hristos (Dumnezeu), cel dintâi care se scaldă în râul Iordan, face ca acestea să ia cu ele sfinţenia Lui şi să intermedieze contactul celor care, prin intrarea în apele botezului, vor lua parte la cunoaştere. Hristos, cel dintâi Care Se botează în apa Iordanului sau în apă limpejoară este o recapitulare a întregului neam omenesc, persoană divină şi natură umană. Izvorul celor trei râuri - de apă, de vin şi de mir - este lumina închipuită prin lumânările aprinse ce-şi scutură substanţa în cele trei elemente menţionate. Lumina aceasta are, de fapt, o semnificaţie spirituală, este sensul duhovnicesc sau figurat prin care este numit Dumnezeu Care este lumină. Hristos este numit lumina lumii, creştinii se numeau fii ai luminii şi pentru aceasta ei trebuie să fie îmbrăcaţi în Hristos.

Latura sufletească, duhovnicească, este în credinţa creştină culmea de lumină a părţii materiale a omului, parte superioară a vieţuirii. Acest text citat este o formă clară de exprimare a tuturor semnificaţiilor majore ale botezului creştin. Cifra trei şi multiplul de trei este cifră sacră: trei zile şi trei nopţi a stat Mântuitorul în groapă, trei cufundări în apa botezului.

Colindul discutat este numit fie Colindul lui Dumnezeu, fie Colindul mare, Cântec dumnezeiesc, Colindă dumnezeiască, Colinda curţii şi este răspândit în zonele geografice: Buzău, Vrancea, Brăila, Galaţi, Dobrogea, lalomiţa, Prahova, Argeş, Dâmboviţa, Tulcea, Ilfov, Bucureşti, Teleorman. Este o colindă muntenească, reprezentată în tipologia colindei prin mai bine de 34 de variante.

În textul citat omul care se scaldă în apa sfinţită, alături de Dumnezeu, se şi miruieşte. La botez, într-o altă variantă, este miruit şi pruncul Iisus care este, în acelaşi timp şi izvor al mirului:Mititel, înfăşeţel,/ Curge mirul după el. Texte numeroase amintesc originea mirului. În toate la originea mirului se află sudoarea care scaldă trupul Mântuitorului în timpul patimilor de pe cruce: Cum Lui că-i puneare/ Cunună de spini,/ Spin mărăcinos,/ Cununa-L strângeare,/ Sudoare-L treceare,/ Pe pământ cădeare,/ Mirul se făceare,/ ’N lume trimeteare,/ Fini-ş botezare; Cunună de spini/ Şi-n cap mi-o punea,/ Sudoare-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt mir se făcea,/ Creştinii venea / Şi se miruia.

Sfântul Mir este untdelemn amestecat cu aromate, preparat, după o rânduială specială, în fiecare an, în primele trei zile din săptămâna patimilor şi sfinţit de patriarh în Joia Mare. Ungerea cu acest mir este semnul darului Sfântului Duh care S-a pogorât, în chip văzut, asupra Mântuitorului şi a apostolilor şi se dă oamenilor, după botez, în chip nevăzut, cuvântul grec Xριστός însemnând uns. Scriind despre mirungere Sfântul Chiril al Ierusalimului spune:

Untdelemnul exorcizat era simbolul participării la grăsimea lui Hristos; el pune pe fugă orice urmă a lucrării celei potrivnice [...] ca o flacără foarte puternică arde şi alungă pe demoni [...], curăţeşte toate urmele păcatelor. Cea de a treia taină, a Sfintei Euharistii, este simbolizată de imaginea grâului, aici într-un sens metaforic, figurat, pâinea preînchipuind Biserica, trupul lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare ca şi pâinea din grâu. Grâul reprezintă pe cei drepţi, credincioşii care se mântuiesc în ziua dreptei judecăţi. Taina Sfintei Euharistii a fost aşezată, conform învăţăturii de credinţă creştină ortodoxă, de însuşi Mântuitorul la Cina cea de taină. El este numit încă înainte de patimi pâinea vieţii, pâinea cea vie care S-a pogorât din cer şi care S-a născut, unde altundeva decât în Beth-Lehem (Casa Pâinii). Sfânta Împărtăşanie este şi jertfă, ea continuă şi săvârşeşte jertfa de pe Golgota.

Pâinea ca jertfă apare în Cina cea de Taină când s-a instituit Sfânta Euharistie, care reproduce, „tainic şi nesângeros jertfa Lui sângeroasă”. Sfântul Chiril spune că El „n-a intrat cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge şi a găsit răscumpărare veşnică”.Textul colindului spune următoarele: Şi unde-mi bătea/ În mâini şi-n picioare/ Cuie şi piroane,/ Sângele pornea/ Şi unde cădea,/ Vin că se făcea/ Şi se aduna./ Şi când îmi făcea/ Un brâu de măcieş/ Şi când mă-ncingea,/ Carnea-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt grâu se făcea,/ Creştinii venea/ Şi se hrănea. În chipul pâinii ţi se dă trupul, iar în chipul vinului ţi se dă sângele ca să ajungi prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos unit într-un singur trup şi sânge cu El. Astfel ajungem purtători de Hristossau hristofori, ajungem părtaşi firii dumnezeieşti. Sfântul Ignatie o numeşte leacul nemuririi. Liturghiile Sfinţilor Vasile şi Ioan Gură de Aur exprimă deasemena acest lucru. În Vechiul Testament erau pâinile punerii înainte, dar odată cu legea cea nouă ele au luat sfârşit. Euharistia, în greacă, înseamnă „mulţumire”, iar împărtăşania semnifică „a avea parte de ceva împreună cu alţii”, „un bun comun” prin care cei ce se împărtăşesc devin „părtaşi”. Taina aceasta contribuie la înfrăţirea sau unirea tuturor membrilor Bisericii. Textul Colindului răstignirii are ca temă centrală tocmai această taină a Sfintei Euharistii.

Colindele în general prezintă ascultătorilor dogma ortodoxă înveşmântată în straiul idilic şi naiv al versului popular al colindei. Nici una din învăţăturile de bază ale credinţei creştine nu este uitată sau nefolosită în colindele noastre româneşti. În ele se răsfrânge învăţătura creştină despre păcatul strămoşesc, Întruparea şi Naşterea Mântuitorului, răscumpararea oamenilor prin moartea ţi Invierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfinţilor, Sfintele Taine, învăţătura despre rai şi iad şi judecata viitoare.

Majoritatea colindelor au în centrul lor persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales Întruparea şi Naşterea Lui cea mai presus de minte, pe care o exprimă în mod simplu, fără speculaţii teologice subtile, ci cu sentimentul trăirii unui mare adevăr de credinţă. Fiul lui Dumnezeu S-a născut:

 "Din Fecioara Maria
  Din neamul lui Avraam,
  Din sămînţa lui David,
  Din Duhul Sfânt zămislit"

caci :

 "Dumnezeu fiind din fire, 
  Ai luat chip de omenire 
  Si te-ai dat spre răstignire, 
  Pentru a noastră mântuire".

Iată cum este redată, de exemplu, învăţătura despre judecata universală în colindul următor:

 "Tu, Fiule, nu mai plânge,
  Ca eu ţie ţi-oi aduce 
  Un scaun de judecată, 
  Ca să judeci lumea toată. 

  Să dai drepţii la dreptate
  Si strâmbii la strâmbătate, 
  Să iei ceru-n stăpânire, 
  Pământul în moştenire".

Maica Domnului, care ocupă un loc central în evlavia şi în cultul ortodox, este prezentă la tot pasul în colindele româneşti, alături de Fiul său iubit, Mântuitorul Hristos. Credincioşii o numesc pe Maica Domnului "Curata", "Preanevinovata", "Fecioara Maria", "Lumina preasfintă", "Precista blagoslovită":

 "Ca astăzi Curata
  Prea nevinovata, 
  Fecioara Maria 
  Naşte pe Mesia".

Colindele noastre religioase înfăţişează pe Maica Domnului ca mijlocitoare pentru crednicioşi şi rugătoare pentru neamul omenesc în versuri de o rară frumuseţe şi de o putere intuitivă vrednică de admirat.

Dar toate învăţăturile de credinţă exprimate în colinde sunt în legatură cu aceea de mântuire, foarte frecventă şi ea în aceste creaţii, accentul punându-se pe frumuseţea cadrului spectacular al Naşterii si pe bucuriile luminoase ca soarele, pe care această naştere le picură în sufletele creştinilor. La evenimentul Naşterii sunt de faţă toate planurile creaţiei şi ale firii: cerul reprezentat prin îngeri, lumea cuvântătoare a pământenilor, înfăţişată prin păstori şi lumea necuvântătoare, înfăţişată prin plante şi animale de tot felul. Tatăl Însuşi coboară din ceruri să binecuvinteze lumea. Totul se petrece ca intr-o slujbă cerească asemănătoare Sfintei Liturghii, pe care credincioşii o ascultă în fiecare Duminică:

 "De-auzi gazdă ori n-auzi 
  Toaca-n cer şi slujba-n rai, 
  Toaca-n cer cum o bătea, 
  Slujba-n rai cum o făcea, 
  Dumnezeu cum cuvânta, 
  Maica Sfântă se ruga. 

  Şi să stai să tot priveşti 
  Cum făcea slujbe cereşti 
  Îngerii ţinând stâlpări 
  Cântau sfintele cântări".

Colindele au avut si marele rol de a pastra si apara credinta ortodoxa atunci cand prozelitismul eterodox incerca sa rupa unitatea de credinta a ortodocsilor, pentru a dezmembra, in acelasi timp si unitatea lor nationala. Pastrand si marturisind aceleasi adevaruri de credinta, colindele s-au numarat printre mijloacele populare cele mai eficace de aparare a ortodoxiei, dovedind unitatea sufleteasca a credinciosilor nostri ortodocsi de pe tot intinsul patrie. Documente vrednice de incredere marturisesc ca romanii transilvaneni preferau sa cante de Craciun colindele invatate din strabuni, in locul cintecelor care li se impuneau de cei straini de legea lor.

In acelasi timp, colindele scot in evidenta legatura stransa a stramosilor cu Ortodoxia si, in special cu Patriarhia ecumenica facand ca in versurile lor sa rasune numele orasului Constantinopol:

 "La poarta la Taringrad, 
  S-a nascut mare-mparat".

Colindele noastre romanesti sunt deosebit de valoroase pentru bogatele idei morale si sociale pe care le exprima. Pe langa mesajul ceresc al mantuirii, colindele au format si o scoala de imbarbatare, de nadejde si de virtuti morale in viata credinciosilor, exprimand dragostea de oameni, facerea de bine, smerenia, ascultarea si bunatatea, cinstea, dragostea de tara, eroismul, bucuria sarbatorilor, dorinta de prosperitate, belsug si pace, ca idealuri nepieritoare si caracteristici esentiale ale sufletului poporului nostru. In ele eticul s-a imbinat in chipul cel mai armonios si mai fericit cu esteticul.

Actualizand in fiecare an amintirea Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, colindatorii duc cu ei la casele credinciosilor voia buna, cinstea si dragostea, asa cum se vede din aceste urari:

 "Troscotel de p-anga drum,
  Voie buna cui ma-nchin!
  Troscotel de p-anga cale,
  Cinste si dragoste-n fata Dumitale!"

Colindele reflecta bunatatea proverbiala a romanului, credinciosii avand pilda de bunatate pe Mantuitorul Iisus Hristos, care in colinde apare ca un Domn "prea bun":

 "Sus in curtea lui Craciun, 
  S-a nascut un domn prea bun".

Luand ca pilda aceasta bunatate a Domnului si Mantuitorului Hristos, colindele indeamna pe credinciosi ca si ei sa fie buni mereu, dar mai ales acum, cand s-a nascut "Pastorul cel bun":

 "Acuma pe la Craciun,
  Tot omul sa fie bun".

Bunatatea aceasta a romanului, cunoscuta pretutindeni sub numele de ospitalitate, este rasplatita de urarile de la sfirsitul colindelor:

 "Busuioc verde pe masa, 
  Ramai gazda sanatoasa. 
  La multi ani cu sanatate 
  Domnul sa va dea de toate!"

Alaturi de bunatatile care izvorasc din iubirea de Dumnezeu si de aproapele, colindele reflecta o calitate si o virtute tot asa de specific pentru credinciosii nostri si anume cinstea. Pentru poporul roman cinstea este tot asa de valoroasa si de scumpa ca si dreptatea si libertatea, iar colindele au fost un indemn permanent la pastrarea ei.

Colindele preamaresc virtutea cumpatarii, si strans legat de ea, postul din care, de altfel, izvoraste, laudand pe cei ce postesc:

 "Ferice de cei postelnici, 
  Care-mi postesc posturile 
  Si-mi ajuna ajunurile".

Cadrul virtutilor infatisate de colinde se intregeste si cu aceea a darniciei, adica a intr-ajutorarii aproapelui, a celui lipsit de ajutor, atunci cand el este in suferinta si in necaz. Ea este reflectata astfel intr-un colind in care "Domnul bun, cest, Domn bun si Om bun":

 "Cati flamanzi imi trec 
  Pe toti ii satura. 
  Cati setosi imi trec 
  Pe toti ii adapa. 

  Cati goli ii venea 
  Toti ii imbraca. 
  Cati desculti venea, 
  Pe toti ii incalta".

De asemenea, virtutea barbatiei, de care este legata rabdarea, este oglindita in colindele noastre romanesti.

In opozitie cu lauda virtutilor, colindele condamna pacatele si patimile omenesti sau viciile, pentru urmarile lor nefaste. Astfel, minciuna este infierata in colinde, indemnand pe cei care o practica sa se lepede de ea. Patima inselatoriei, opusa cinstei si corectitudinii, este biciuita in colindele cu caracter social, ca si patima betiei, ca izvor al altor patimi si pacate.

Dintre ideile sociale cea mai des intalnita in colinde este aceea de pace, poporul roman fiind un popor iubitor de pace. Aceasta se potriveste cu firea lui buna si blajina, cu dragostea si cu generozitatea sa. Poporul nostru, care a cunoscut ororile razboiului, si-a dorit siesi si la toata lumea pacea, ca pe bunul cel mai scump si mai indispensabil vietii sale, ca aceea care conditioneaza bunastarea materiala si spirituala a oamenilor. In colinde, taina intruparii Fiului lui Dumnezeu este slavita pentru ca ea a adus lumii impacarea cu Dumnezeu, pentru ca Pruncul nascut in pestera este "Domn al pacii" si fiindca nasterea Lui a fost salutata cu imnul ceresc al slavei lui Dumnezeu si al pacii oamenilor. Aceasta pace se instaureaza odata cu venirea in lume a Mantuitorului Hristos, a carui imparatie este o imparatie a pacii. Iata cat de frumos reda aceasta idee un colind de vanatoare:

 "Ho, ho-ho! Nu va-narmati! 
  Ca pe cer azi s-a ivit 
  Un luceafar stralucit. 

  Ca astazi Fiul cel Sfant 
  Pace-aduce pe pamant 
  Sange azi sa nu mai curga, 
  Lacrimi azi sa nu se scurga.

  Vanatorii ca-mi cadeau 
  In genunchi si se rugau, 
  Din sageti cruce faceau".

Pacea adusa de Mantuitorul este o pace vesnica si universala:

 "Intru cei de sus marire
  Si pe pamant paciuire,
  La toti oamenii sa fie
  De acum pana-n vecie".

 "Marire intru cei de sus,
  Si pace pan-la Apus".

Munca se reflecta si ea din plin in colindele noastre romanesti. Versurile lor amintesc de toate categoriile de varsta si de ocupatii cintind insusiriile care trebuie sa impodobeasca sufletul unui crestin: destoinicia in munca, harnicia, indemanarea si curatenia. Munca pamantului, grija pentru unelte si animale, cresterea vitelor, pescuitul, albinaritul, moraritul si, mai ales, vanatoarea, sunt descrise maiestrit in colinde. Prin acestea ele scot in evidenta doua din caracteristicile esentiale ale neamului nostru: munca si harnicia.

Alaturi de pace si de munca, din colinde desprindem ideea de dreptate. Colindele infiereaza pe cei care o calca in picioare pagubind pe semenii lor prin furt, inselaciune sau in alt chip. Prin colinde, poporul pretuind la justa ei valoare functia sociala a dreptatii, a luptat continuu impotriva abuzurilor si nedreptatii.

Colindele noastre romanesti sunt valoroase si pentru ideile patriotice pe care le exprima. Originea, viata, graiul si obiceiurile poporului roman, dragostea pentru tara si jertfirea pentru ea, frumusetile patriei, vitejia si eroismul poporului raman doar cateva din aceste idei care se oglindesc in colinde. Astfel, in unul din ele, tara noastra este numita "mosie dumnezeiasca" si "asezare stramoseasca". Prin intruparea si nasterea, Mantuitorului, Dumnezeu coboara in lume ca sa o binecuvinteze. Printre altele, El binecuvinteaza si tara noastra. Iata cum descrie aceasta scena un colind de prin partile Albei:

 "Dumnezeu s-a desteptat 
  Mana stinga-a scuturat, 
  Trei inele i-au picat. 

  Randuneaua le-a luat 
  Si le-a dus in departare,
  Sa le-aseze pe hotare 
  Unu-n tara Nilului 
  Altu-intr-a Iordanului 
  Unu-n Tara Romaneasca,
  Asezare stramoseasca".

Pe aceasta mosie se preumbla Dumnezeu cu Sfantul Petru, iar Maica Domnului, urmarita de mana ucigatoare a lui Irod, gaseste scapare si adapost, impreuna cu Fiul sau in muntii romanesti in casa unui roman care ii primeste la caldura vetrei lui.

Frumusetile Carpatilor nostri cu bogata lor fauna si flora, sunt prinse cu maiestrie in tezaurul colindelor. Caprioarele, cerbii si iepurasii sunt doar cateva din vietuitoarele lor, iar "Cetinita cetioara" si "Coroana de trandafiri" sunt buchete din resursele naturale ale patriei. Copiii care colinda traiesc o lume de basm:

 "In poiana muntelui,
  Iese cerbul Domnului".

sau:

 "Sus in varful muntelui
  Pe la crucea bradului, 
  Pe o scara de argint 
  Se coboara Domnul Sfant".

Colindele infatiseaza si pilde.de patriotism si eroism din trecutul nostru istoric, preamarind, de exemplu, figura legendara a voievodului Moldovei, Stefan cel Mare, in colindul "La poarta lui Stefan Voda":

 "Atunci Stefan Domn cel Sfant
  Despre ruga auzind, 
  El pe data a plecat
  Si cu toti s-au inchinat".

Ele amintesc de lupta poporului pentru independenta nationala si pentru apararea pamantului stramosesc si jertfirea pentru patrie:

 "Cand cu turcii ne-am batut,
  Bulzul marii ne-o-imbulzit, 
  Multi voinici s-or prapadit".

Ele scot in evidenta vitejia poporului roman care, lasand totul acasa, pornea la razboi pentru a apara tot ce avea mai scump si pentru a alunga si a invinge pe dusmani:

 "Vifor la razboi pornea,
  Pe dusmani mi-i prapadea
  De-o mers vestea-n tara noua,
  Cum va colindaram voua".

Din istoria contemporana a neamului, colindele mai noi amintesc lupta pentru reintregire, asa cum vedem din cantecul soldatului care isi cara pe mormant:

 "Busuioc, margaritar, 
  C-a murit pentru Ardeal. 
  Pe plaiul muntilor, 
  In desimea brazilor, 
  In mijlocul florilor 
  Aparand un tricolor".

Frumuseţea colindelor ne aduce aminte de afirmaţia marelui Dostoievski, potrivit căreia frumuseţea salvează lumea