Ciprian al Cartaginei

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 3 martie 2010 23:03, autor: Inistea (Discuție | contribuții) (Scrieri)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză!

Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.
De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

Sfântul Ciprian, după numele său latinesc Thascius Caecilius Cyprianus, s-a născut către anul 200 şi a murit mucenic la 14 septembrie 258. A fost episcop de Cartagina în timpul persecuţiei lui Valerian. După Sfântul Augustin, el este unul din cei mai importanţi mărturisitori ai Bisericii în Occident în primele secole ale creştinismului. În Biserica Ortodoxă prăznuirea lui se face la 16 septembrie.

Nu trebuie confundat cu Sf. Ciprian, fostul vrăjitor, pomenit de Biserică pe 2 octombrie.

Ciprian al Cartaginei


Viaţa şi mucenicia

Sfântul Ciprian s-a născut în Africa de Nord către anul 200, din părinți păgâni, foarte probabil de origină berberă [1]. A făcut mai întâi o carieră de retor la Cartagina. A profesat retorica mulți ani înainte de a se converti la creștinism la o vârstă matură, având între 40 și 50 de ani.

Devine mai întâi preot, iar apoi episcop de Cartagina în 248 sau 249. Este urmărit, interogat și persecutat în timpul împăratului Deciu, și este forțat la exil, din care se întoarce după puțină vreme ca să combată ereziile instalate în cetate lipsa sa.

Personalitate puternică a Bisericii creștine a mitropoliei Africii de Nord, sfântul Ciprian a purtat o dispută teologică acută cu papa Ștefan I al Romei (254-257) cu privire la validitatea botezului făcut de eretici, sfântul Ciprian susținând că acest botez nu este valid.

Sub împăratul Valerian, în timpul persecuțiilor, este mai întâi condamnat la exil (august 257), iar mai apoi decapitat împreună cu alți clerici responsabili ai Bisericii Cartaginei (între care și Flavian), în ziua de 14 septembrie 258, fiind acuzați de tulburările apărute în cetate.

Viața sa a fost scrisă de ucenicul și diaconul său, Pontius, și s-a transmis în latină sub numele de Vita Cypriani. S-au păstrat de asemenea și Actele proconsulare ale patimii sale dimpreună cu originalul autentic al interogatoriilor la care a fost supus.

Scrieri

Sfântul Ciprian a scris în latină numeroase tratate și scrisori, mai puțin cunoscute de Biserica Răsăriteană, dar recuperate de teologia ortodoxă din secolul XX. Scopul lor principal este apărarea creștinismului în fața păgânilor, dar și întărirea creștinilor și apărarea credinței Bisericii în fața ereziilor.

  • Tratatul Ad Donatum cuprinde o frescă a decadenței morale a societății timpului său.
  • Ad Fortunanum este un îndemn la mucenicia creștină.

Scrisorile sfântului Ciprian sunt documente istorice prețioase [2] și importante pentru înțelegerea evoluției dreptului canonic biseriesc și a ecleziologiei.

Le traité De l'unité de l'Église catholique (De Catholicae Ecclesiae unitate publié en 251) est l'une de ses œuvres clés, saint Cyprien n'ayant de cesse de rappeler l'unité de l'Église. Il met en garde ses contemporains chrétiens contre l'orgueilleuse tentation de créer une église parallèle à la « grande Église ». Cela n'aboutirait à rien car « hors de l'Église, il n'y a pas de salut » (personne ne peut se sauver en dehors de l'Église). Cette expression (en latin extra Ecclesiam nulla salus) a souvent été mal comprise.

Il a laissé quelques écrits dont les principaux sont :

  • Des Tombés (on nommait ainsi ceux qui avaient fléchi pendant la persécution de Dèce)
  • Contre les Spectacles
  • De l'Unité de l'Église
  • De l'Oraison dominicale

Le style de saint Cyprien est célébré notamment par le poète Prudence. Jusqu'à saint Augustin, il est le modèle incontesté des écrivains ecclésiastiques latins. Ses Œuvres ont été imprimées plusieurs fois, la meilleure édition signalée au Format:XIXe siècle par le Dictionnaire Bouillet est celle qui fut commencée par Étienne Baluze et terminée par dom Maran (publiée à Paris en 1726). Une partie de ses Œuvres a été traduite en français par Jacques Tigeon en 1574 et par Lambert en 1672. L'abbé Marie-Nicolas-Silvestre Guillon en a donné une traduction complète en 1838.

Cult

Saint Cyprien a été enterré à Carthage, dans le cimetière de Macrobius Candidianus, à la rue des Mappales. C'est là que commence son culte, immédiatement après son martyre, le 14 septembre 258. Lors de la Paix de l'Église, on y construira une basilique et on établira une mensa Cypriani (mémorial) sur le lieu de son supplice (in agro Sexti).

Saint Cyprien, évêque, martyr et Docteur de l'Église, est fêté le 16 septembre. Cette fête est inscrite dans les plus anciens calendriers liturgiques.

Cyprien est nommé au canon romain de la messe de rite latin.

Prudence consacre à saint Cyprien le poème Peristephanon 13 où il évoque sa conversion, son éloquence et son martyre. Ennodius fait de même (Hymne 1, 12).

Bibliografie

  • Vincent Serralda et André Huard, Le Berbère...Lumière de l'Occident, éd. Nouvelles Éditions Latines, Paris, 1990, 63 p. Format:ISBN

Voir aussi

Notes

  1. Sfântul Ciprian este considerat ca berber de mulți autori anglo-saxoni și francezi, între care istoricii Gabriel Camps și Eugène Guernier.
  2. Scrisoarea Sfântului Ciprian (Epistula LXVIII) adresată papei Ștefan I precizează, de exemplu, numele primului episcop de Arles cunoscut în istorie: episcopul Marcianus: „Fratele Ciprian lui Ștefan. Colegul nostru Faustinus din Lyon, un frate care ne este foarte drag, mi-a scris în două rânduri spunându-mi că Marcianus, care este la Arles, aduce asupra creștinilor care se pocăiesc [după abjurarea din timpul persecuțiilor] foarte grava acuzație de erezie. Deși slujitorii lui Dumnezeu se pocăiesc, suferă și imploră Biserica cu lacrimi, suspinuri și durere, ei își văd refuzate mângâierea și ajutorul pietății divine și a milei Părintelui. Deși sunt răniți, ei nu au dreptul să-și mângâie rănile, ci sunt lăsați pradă lupilor și aruncați în fața diavolului neavând dreptul de a veni să-și tămăduiească rănile și fiind fără nădejde de mângâiere și de împărtășire.”

Legături externe