Modificări

'''Chipul''' [gr. ''eikon'' ; lat. ''imago'' = imagine, icoană, chip] : pe este o noțiune teologică importantă în învățătura ortodoxă. Pe temeiul Revelaţiei biblice, Biserica învaţă că Dumnezeu a creat omul «după chipul» (gr; ''kat'eikona'') Său propriu (Fac. [[Facere]] 1, 26). Expresia aceasta se referă la conaturalitatea funciară dintre Dumnezeu şi om. Omul este imaginea în care se reflectă fiinţa personală, liberă şi de comuniune a lui Dumnezeu (II Cor. 3, 18). [[Antropologia creştină ]] are un caracter «teologic», adică depinde de concepţia despre Dumnezeu şi în mod special de [[hristologie]], deoarece [[Logosul ]] este «chipul» perfect al Tatălui (II Cor. 4, 4). Proprietatea esenţială a Fiului este de a fi chipul întru totul identic, consubstanţial cu Tatăl. [[Dumnezeu-Tatăl ]] ne-a creat întru asemănarea «chipului» Fiului Său : «Tatăl, Care Te-a născut din Sânurile Sale, fără de ani şi mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale» (Sfântul [[Efrem Sirul]]).

Pentru teologia răsăriteană, chipul, ca proprietate ontologică ce defineşte omul (v. ANTROPOLOGIEvezi [[Antropologie]]) în raportul său cu Dumnezeu şi cu celelalte creaturi, deşi constitutiv, totuşi are un caracter potenţial, dinamic. Începând cu sfântul [[Irineude Lyon]], părinţii [[Părinţii Bisericii ]] subliniază ideea că chipul nu este un termen de limită al umanului, o stare definitivă, deoarece firea omenească era destinată asemănării (v. ASEMĂNAREvezi [[Asemănare]]), ca fruct al libertăţii. Omul era în stare să câştige voluntar asemănarea, după cum a pierdut voluntar forma originară a chipului său.

Cum a fost afectat chipul de căderea în păcat ? Părinţii răsăriteni (precum [[Atanasiecel Mare]], [[Chiril al Alexandriei]] şi [[Grigorie de Nyssa]]) susţin că chipul a fost desfigurat, dar nu pierdut: «Chipul slavei Tale sunt, deşi port ranele păcatului»(imnografie - Binecuvântările morților). Nu este vorba de dispariţia chipului, de dezintegrarea umanului în neant, ci de ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu, de pierderea stabilităţii ontologice şi a sensului existenţei. Căderea (v. CĂDERE) modifică condiţia chipului de la început, introduce o dezordine existenţială, omul se îndepărtează de punctul său de referinţă originar : asemănarea cu Dumnezeu. De aceea restaurarea chipului, organul prin care Dumnezeu este accesibil omului, este o condiţie absolut necesară pentru reconstituirea drumului spre a-semănare. Cu toată opacitatea chipului, omul >cel vechi poate mărturisi : «însemnatu«Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne» (Ps. 4, 6).