Chip: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Surse)
(Surse)
Linia 22: Linia 22:
  
 
==Surse==
 
==Surse==
* Pr. Prof. Dr. [[Ion Bria]], [[Dicționar de teologie ortodoxă]], EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Chip”  
+
* Pr. Prof. Dr. [[Ion Bria]], ''Dicționar de teologie ortodoxă'', EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Chip”  
  
 
[[Categorie:Teologie]]
 
[[Categorie:Teologie]]

Versiunea de la data 16 ianuarie 2010 14:30

Chipul [gr. eikon ; lat. imago = imagine, icoană, chip] : pe temeiul Revelaţiei biblice, Biserica învaţă că Dumnezeu a creat omul «după chipul» (kat'eikona) Său propriu (Fac. 1, 26). Expresia aceasta se referă la conaturalitatea funciară dintre Dumnezeu şi om. Omul este imaginea în care se reflectă fiinţa personală, liberă şi de comuniune a lui Dumnezeu (II Cor. 3, 18). Antropologia creştină are un caracter «teologic», adică depinde de concepţia despre Dumnezeu şi în mod special de hristologie, deoarece Logosul este «chipul» perfect al Tatălui (II Cor. 4, 4). Proprietatea esenţială a Fiului este de a fi chipul întru totul identic, consubstanţial cu Tatăl. Dumnezeu-Tatăl ne-a creat întru asemănarea «chipului» Fiului Său : «Tatăl, Care Te-a născut din Sânurile Sale, fără de ani şi mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale» (Sfântul Efrem Sirul).

Pentru teologia răsăriteană, chipul, ca proprietate ontologică ce defineşte omul (v. ANTROPOLOGIE) în raportul său cu Dumnezeu şi cu celelalte creaturi, deşi constitutiv, totuşi are un caracter potenţial, dinamic. Începând cu sfântul Irineu, părinţii Bisericii subliniază ideea că chipul nu este un termen de limită al umanului, o stare definitivă, deoarece firea omenească era destinată asemănării (v. ASEMĂNARE), ca fruct al libertăţii. Omul era în stare să câştige voluntar asemănarea, după cum a pierdut voluntar forma originară a chipului său.

Fericitul Augustin, vorbind de «starea originară», afirmă că în rai omul a avut o perfecţiune supranaturală realizată, adică poseda înţelepciunea şi cunoaşterea, posibile umanului. Teologia apuseană identifică în general chipul cu totalitatea virtuţilor şi însuşirilor supranaturale de la început. Ortodoxia vede chipul în fixarea «naturală» a omului în comuniunea de viată a lui Dumnezeu ; de aceea, şi păcatul este înţeles ca o degradare ontologică, şi nu o simplă corupţie etică.

Cum a fost afectat chipul de căderea în păcat ? Părinţii răsăriteni (Atanasie, Chiril şi Grigorie de Nyssa) susţin că chipul a fost desfigurat, dar nu pierdut: «Chipul slavei Tale sunt, deşi port ranele păcatului». Nu este vorba de dispariţia chipului, de dezintegrarea umanului în neant, ci de ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu, de pierderea stabilităţii ontologice şi a sensului existenţei. Căderea (v. CĂDERE) modifică condiţia chipului de la început, introduce o dezordine existenţială, omul se îndepărtează de punctul său de referinţă originar : asemănarea cu Dumnezeu. De aceea restaurarea chipului, organul prin care Dumnezeu este accesibil omului, este o condiţie absolut necesară pentru reconstituirea drumului spre a-semănare. Cu toată opacitatea chipului, omul >cel vechi poate mărturisi : «însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne» (Ps. 4, 6).

Citate

«Dumnezeu — fiind Minte şi mai presus de făpturile zidite de El intru înţelepciune şi născând fără curgere pe Cuvântul spre dăinuirea lor, şi trimiţând, cum s-a scris, pe Duhul Sfânt spre puterea lor — este atât în afară cit şi în lăuntrul tuturor. Tot aşa şi omul cel părtaş de firea dumnezeiască, fiind chip al Lui după partea înţelegătoare, adică după sufletul mintal, netrupesc şi nemuritor, şi având prin fire mintea care naşte raţiunea din fiinţa sa, iar prin acestea susţinându-se toată puterea trupului, este şi în afara şi în lăuntrul celor materiale şi văzute. Şi precum Cel ce 1-a zidit pe el este nedespărţit de ipostasurile Sale, adică de Cuvântul şi de Duhul, la fel şi omul este netăiat cu sufletul de minte şi de cuvânt (raţiune), fiind o singură fire şi fiinţă, nehotărnicită de trup.
Precum Dumnezeu e închinat în trei ipostasuri: în Tatăl, în Fiul şi in Duhul Sfânt, aşa şi chipul zidit de El, adică omul, e văzut în trei părţi: în suflet, în minte şi în cuvânt, dar, ca cel ce se închină lui Dumnezeu, Care a făcut toate din cele ce nu sunt. Deci cele ce sunt împreună-veşnice şi de o fiinţă cu Dumnezeu (Tatăl) după fire, acelea sunt de o fire şi de o fiinţă şi cu chipul Lui. Din acestea se vede în noi chipul şi prin ele suntem icoana lui Dumnezeu, deşi sunt amestecate cu lutul» (Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, suta a treia, 6—7, în Filocalia rom., vol. VI, p. 305—306).

Bibliografie

  • W. J. Burghardt, The image of God in Man According to Cyril of Alexandria, Washington, Catholic University Press, 1957 ;
  • Dumitru Stăniloae, L'homme, image de Dieu dans le monde, în «Contacts», 84 (1973), p. 287—309;
  • Maximos Aghiorgoussis, Image as Sign (Semeion) of God : Knowledge of God through the Image according to the Saint Basil the Great, în «Greek Orthodox Theologioal Review», 21 (1976), nr. 1, p. 19—54;
  • Idem, Applications of the Theme «Eikon Theou» (Image of God) According to Saint Basil the Great, în rev. cit., nr. 3, 1976, p. 63—86 ;
  • N. Nissiotis, The Importance of the Doctrine of the Trinity for the Church Lite and Theology, în vol. «The Orthodox Ethos», ed. A. J. Philippou, Oxford, 1964, p. 32—69;
  • Ioan Turcu, Conceptul de «chip» şi implicaţiile lui soterialogice, în «Ortodoxia», XI (1967), nr. 3, p. 414—430;
  • D. Stăniloae, Chipul lui Dumnezeu şi responsabilitatea lui în lume, în «Ortodoxia», XXV (1973), nr.3, p.347-362.

Surse

  • Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Chip”