Chinovie

Monahismul cenobitic, de chinovie sau de obşte este o tradiţie monahală caracterizată prin viaţa în comun a călugărilor. Aceştia locuiesc fiecare în chilii din incinta mănăstirii, nu au avere personală, se roagă împreună, muncesc împreună, mănâncă împreună la trapeză şi trebuie să se supună în toate mai-marelui mănăstirii – stareţului (stareţei) sau egumenului (egumenei) – care trebuie să se îngrijească de organizarea şi buna funcţionare a întregii mănăstiri.

Etimologie

Termenii de "cenobit", "chinovit" sau "cenobitic" provin din termenii grecesti koinos (κοινός), "comun" şi bios (βίος), "viaţă". În limba greacă, adjectivul este κοινοβιακός (koinobiakos), în română „chinovial”. Despre un grup de călugări care urmează viaţa de tip comunitar se spune că sunt cenobiţi sau că trăiesc în "chinovie" ori în viaţa de obşte.

Particularităţi

Viaţa în chinovie sau viaţde obşte este astăzi principala formă de vieţuire monastică, în care călugării pun toate în comun şi fac toate în comun (i.e. "de obşte"): slujbele de la biserică, masa, lucrul şi toate cele necesare vieţii comunităţii.

Viaţa de obşte este considerată foarte diferită şi chiar opusă vieţii de sine. Într-o mănăstire de sine, uneori numită lavră, călugării duc o viaţă monastică semi-anahoretică, adică nu slujesc cu toţii împreună toate slujbele, nu mănâncă împreună la toate mesele, ci doar în duminici şi sărbători. Uneori, dacă în lavră sunt mai mulţi părinţi duhovniceşti, mai multe grupuri se formează în jurul lor. Odată cu revigorarea monahismului ortodox în secolele IX-X, la Studion (Constantinopol), sub sfântul Teodor Studitul, şi la Muntele Athos, sub Atanasie Athonitul, această formă monastică a început a fi descurajată şi abandonată.

Originile

Se consideră în general că monahismul creştin cenobitic organizat a apărut în Egipt, în secolul al IV-lea d.Hr. Până atunci, monahii creştini fuseseră de obicei eremiţi, trăindu-şi viaţa în singurătate sau câte doi-trei laolaltă, îndeosebi în Orientul Mijlociu. Tradiţia s-a păstrat, mai ales în părţile orientale ale Imperiului Roman, însă a intrat în declin după cucerirea acestora de către arabi. Însă, pe de o parte, această formă de viaţă în singurătate nu era potrivită pentru oricine, atât datorită lipsurilor materiale, cât şi datorită dificultăţilor spirituale şi psihice pe care le punea viaţa în singurătate. Pe de altă parte în jurul unor părinţi duhovniceşti mai vestiţi tindeau să se adune mai mulţi monahi care căutau să se pună sub ascultarea lor, pentru a putea înainta în viaţa duhovnicească.

Astfel au început să apară comunităţile monahale organizate, care le puteau oferi monahilor mai mult sprijin în nevoinţele lor spirituale, dar şi în viaţa lor zilnică. În timp ce monahii eremiţi se întâlneau de obicei doar o dată pe săptămână, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie, a se ruga împreună şi a se împărtăşi, monahii din viaţa chinovială se adunau la rugăciune mai frecvent. Mănăstirile de tip cenobitic erau de obicei construite în sate sau în apropierea acestora, şi aveau astfel şi legături mai frecvente cu lumea din afară. Astfel, într-o versiune a Vieţii lui Pahomie se relatează că monahii de la mănăstirea din Tavenisi au construit o biserică pentru sătenii locaităţii din apropiere chiar "înainte să fi construit una pentru sine."

Întemeietorii

Sfântul Pahomie cel Mare

Sf. Pahomie cel Mare, întemeietorul monahismului cenobitic

Deşi primele forme de monahism au fost eremitismul şi anaroretismul, mai ales în deşerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă, relativ repede, deja din secolul al IV-lea, în jurul unor mari părinţi duhovniceşti s-au strâns mai mulţi ucenici. Chilia bătrânului – avva, lărgită, devine o mică mănăstire, cu viaţă de obşte sau semi-anahoretică.

Astfel, Sf. Isaia Pustnicul trăia cu 12 ucenici în jurul său, formând împreună o mică mănăstire. La fel, sfântul Antonie cel Mare, deşi a trăit tot timpul ca anahoret, după ce s-a mutat în Muntele Pispir, cobora din când în când să-i vadă pe fraţii care trăiau în mănăstire lângă Marea Roşie.

Dezvoltarea mănăstirilor a luat un mare avânt odată cu Pahomie cel Mare şi ucenicul său Teodor. S-au format mănăstiri cu sute de vieţuitori, a căror viaţă era la fel de complexă cu cea a unui oraş sau sat creştin.

Monahii care trăiau în chinovie se distingeau de predecesorii lor care urmau viaţa eremitică şi prin modul în care îşi organizau viaţa zilnică. În timp ce eremiţii trăiau singuri într-o aşezare alcătuită doar dintr-o chilie (o colibă sau o peşteră) şi îşi petreceau viaţa în cea mai mare parte în singurătate, cenobiţii trăiau laolaltă într-o mănăstire mai mare, formată dintr-un complex de clădiri specializate. Chinoviile erau organizate în mai multe „case” în care trăiau până la douăzeci de călugări, iar în fiecare casă existau chilii în care trăiau câte doi sau trei călugări, potrivit unei rânduieli atribuite „părintelui monahismului cenobitic”, Sf. Pahomie cel Mare. Se crede că Sf. Pahomie s-ar fi inspirat în organizarea locuinţelor monahilor din experienţa sa în armata romană. Unii specialişti au observat că acest gen de organizare aminteşte foarte mult de viaţa de cazarmă.

Sf. Pahomie (292-346) a fost probabil părintele monahismului de tip cenobitic organizat, întrucât el a fost primul care a reunit mai multe grupuri restrânse de monahi care urmau o formă de viaţă comună şi le-a organizat în comunităţi mai mari, potrivit unor reguli comune bine stabilite.

Potrivit Istoriei lausiace a lui Paladie din Galatia, Sf. Pahomie a întemeiat prima mănăstire cu viaţă chinovială la îndemnul unui înger. Potrivit unor surse, în vremea Sf. Pahomie existau şi alte comunităţi monahale, iar trei din cele nouă mănăstiri care s-au alăturat federaţiei de mănăstiri cenobitice a Sf. Pahomie nu au fost întemeiate de el.

Sf. Pahomie a fost însă primul care a stabilit o organizare clară şi unitară a vieţii comune, furnizându-i o serie de reguli clare. De aceea, el este considerat întemeietorul vieţii chinoviale.

Sfântul Vasile cel Mare

Alături de Sf. Pahomie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare (330-379) este considerat unul din întemeietorii monahismului răsăritean de tip cenobitic. Inspirându-se din regulile Sf. Pahomie cel Mare, a scris la rândul său două lucrări cuprinzând rânduielile de organizare a vieţii monahale de obşte, Regulile mici şi Regulile mare. Ambele stau la baza sistemului de organizare a vieţii monahale din Biserica Ortodoxă până în zilele noastre.

Sfântul Ioan Casian

Regulile de organizare a vieţii monahale de tip cenobitic ale Sf. Pahomie şi ale Sf. Vasile cel Mare au fost transmise în Apus prin intermediul „Instituţiilor vieţii monahale” (lat. De institutionis cenobiorum) ale Sf. Ioan Casian (cca. 360-435), precum şi ale altor scriitori bisericeşti ca Rufin, la sfârşitul secolului al IV-lea.

Sfântul Benedict de Nursia

Sfântul Benedict de Nursia (480-543), întemeietorul monahismului apusean a fost influenţat în mod hotărâtor de regulile Sf. Vasile cel Mare în scrierea propriei sale Reguli monahale, lucrare fundamentală pentru organizarea monahismului apusean.

Răspândire

Pe lângă mănăstirile întemeiate de Sf. Pahomie sau care s-au alăturat federaţiei de mănăstiri cenobitice fondate de el, au existat şi unele grupări creştine care urmau o formă sau alta de viaţă comună. Între aceştia se găseau şi ereticii meletieni şi manihei. Meletienii au încercat chiar, fără succes, să îl atragă pe Sf. Pahomie de partea lor. .

Tradiţia monahală de tip cenobitic s-a răspândit şi se întâlneşte atât în Răsăritul cât şi în Apusul creştin, dar este deosebit de dezvoltat şi în alte tradiţii religioase, precum cea budistă.

Bibliografie

• Attridge, Harold W. and Gohei Hata. “The Origins of Monasticism” in Ascetics, Society, and the Desert : Studies in Egyptian monasticism. Harrisburg, PA: Trinity Press International, 1999.

• Dunn, Marilyn. The Emergence of Monasticism: From the Desert Fathers to the Early Middle Ages. Malden, Mass.: Blackwell Publishers, 2000.

• Goehring, James E. "Withdrawing from the Desert: Pachomius and the development of Village Monasticism in Upper Egypt." Harvard Theological Review 89(1996): 267-285.

• Halsall, Paul. “Chapter XXXII: Pachomius and Tabennesiots” in Palladius: The Lausiac History. September 1998. Internet Medieval Sourcebook. 30 March 2007 <http://www.fordham.edu/halsall/basis/palladius-lausiac.html>.

• Harmless, William, S.J. “Chapter 5: Pachomius” in Desert Christians - An Introduction to the Literature of Early Monasticism. New York: Oxford University Press, 2004.

• Lawrence, C.H. “Chapter 1: The Call of the Desert” in Medieval Monasticism. 3rd edition. Toronto: Pearson Education Limited, 2001.

Surse

• Wikipedia:Cenobitic monasticism

A se vedea şi

• Monahism
• Mănăstire
• Lavră
• Isihasm

Legături externe

• Opera Omnia of St. Pacomius by Migne Patrologia Latina with analytical index
• Noua sinteză monastică athonită. Monahismul athonit astăzi - interviu cu părintele ieromonah Macarie Simonopetritul