Chinovie: Diferență între versiuni
m (legături interne) |
(diacritice noi (cu virgulă)) |
||
| (Nu s-au afișat 4 versiuni intermediare efectuate de alți 2 utilizatori) | |||
| Linia 1: | Linia 1: | ||
| − | + | [[Monahism]]ul '''cenobitic''', de '''chinovie''' sau '''de obște''' este o tradiție [[monah]]ală caracterizată prin viața în comun a [[călugăr]]ilor. Aceștia locuiesc fiecare în chilii din incinta [[mănăstire|mănăstirii]], nu au avere personală, se roagă împreună, muncesc împreună, mănâncă împreună la [[trapeză]] și trebuie să se supună în toate mai-marelui mănăstirii – [[stareț]]ului (stareței) sau [[egumen]]ului (egumenei) – care trebuie să se îngrijească de organizarea și buna funcționare a întregii mănăstiri. | |
==Etimologie== | ==Etimologie== | ||
| − | Termenii de "cenobit", "chinovit" sau "cenobitic" provin din termenii grecesti koinos (κοινός), "comun" | + | Termenii de "cenobit", "chinovit" sau "cenobitic" provin din termenii grecesti koinos (κοινός), "comun" și bios (βίος), "viață". În limba greacă, adjectivul este κοινοβιακός (''koinobiakos''), în română „chinovial”. Despre un grup de călugări care urmează viața de tip comunitar se spune că sunt cenobiți sau că trăiesc în "chinovie" ori în viața de obște. |
| + | |||
| + | ==Particularități== | ||
| + | |||
| + | Viața în chinovie sau viața de obște este astăzi principala formă de viețuire monastică, în care călugării pun toate în comun și fac toate în comun (i.e. "de obște"): slujbele de la biserică, [[trapeză|masa]], lucrul și toate cele necesare vieții comunității. | ||
| + | |||
| + | Viața de obște este considerată foarte diferită și chiar opusă vieții de sine. Într-o mănăstire de sine, uneori numită [[lavră]], călugării duc o viață monastică semi-anahoretică, adică nu slujesc cu toții împreună toate slujbele, nu mănâncă împreună la toate mesele, ci doar în duminici și sărbători. Uneori, dacă în lavră sunt mai mulți părinți duhovnicești, mai multe grupuri se formează în jurul lor. Odată cu revigorarea monahismului ortodox în secolele IX-X, la Studion (Constantinopol), sub sfântul [[Teodor Studitul]], și la [[Muntele Athos]], sub [[Atanasie Athonitul]], această formă monastică a început a fi descurajată și abandonată. | ||
==Originile== | ==Originile== | ||
| − | Se consideră în general că monahismul | + | Se consideră în general că monahismul creștin cenobitic organizat a apărut în Egipt, în secolul al IV-lea d.Hr. Până atunci, monahii creștini fuseseră de obicei eremiți, trăindu-și viața în singurătate sau câte doi-trei laolaltă, îndeosebi în Orientul Mijlociu. Tradiția s-a păstrat, mai ales în părțile orientale ale [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman]], însă a intrat în declin după cucerirea acestora de către arabi. Însă, pe de o parte, această formă de viață în singurătate nu era potrivită pentru oricine, atât datorită lipsurilor materiale, cât și datorită dificultăților spirituale și psihice pe care le punea viața în singurătate. <ref>C.H. Lawrence, “Chapter 1: The Call of the Desert” in ''Medieval Monasticism'', 3rd edition, (Toronto: Pearson Education Limited, 2001), 7. </ref> Pe de altă parte în jurul unor părinți duhovnicești mai vestiți tindeau să se adune mai mulți monahi care căutau să se pună sub ascultarea lor, pentru a putea înainta în viața duhovnicească. |
| − | Astfel au început să apară | + | Astfel au început să apară comunitățile monahale organizate, care le puteau oferi monahilor mai mult sprijin în nevoințele lor spirituale, dar și în viața lor zilnică. În timp ce monahii eremiți se întâlneau de obicei doar o dată pe săptămână, pentru a lua parte la [[Sfânta Liturghie]], a se ruga împreună și a se împărtăși, monahii din viața chinovială se adunau la rugăciune mai frecvent. <ref>James E. Goehring, "Withdrawing from the Desert: Pachomius and the development of Village Monasticism in Upper Egypt," ''Harvard Theological Review'' 89(1996), 275.</ref> Mănăstirile de tip cenobitic erau de obicei construite în sate sau în apropierea acestora, și aveau astfel și legături mai frecvente cu lumea din afară. Astfel, într-o versiune a ''Vieții lui Pahomie'' se relatează că monahii de la mănăstirea din Tavenisi au construit o biserică pentru sătenii locaității din apropiere chiar "înainte să fi construit una pentru sine."<ref>Goehring, "Withdrawing from the Desert," 282.</ref> |
==Întemeietorii== | ==Întemeietorii== | ||
===Sfântul Pahomie cel Mare=== | ===Sfântul Pahomie cel Mare=== | ||
| − | + | [[Image:StPakhom.jpg|thumb|right|1200px|Sf. Pahomie cel Mare, întemeietorul monahismului cenobitic]] | |
| + | |||
| + | Deși primele forme de monahism au fost eremitismul și anaroretismul, mai ales în deșerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă, relativ repede, deja din secolul al IV-lea, în jurul unor mari părinți duhovnicești s-au strâns mai mulți ucenici. Chilia bătrânului – [[avva]], lărgită, devine o mică mănăstire, cu viață de obște sau semi-anahoretică. | ||
| − | Sf. | + | Astfel, Sf. [[Isaia Pustnicul]] trăia cu 12 ucenici în jurul său, formând împreună o mică mănăstire. La fel, sfântul [[Antonie cel Mare]], deși a trăit tot timpul ca anahoret, după ce s-a mutat în Muntele Pispir, cobora din când în când să-i vadă pe frații care trăiau în mănăstire lângă Marea Roșie. |
| − | + | Dezvoltarea mănăstirilor a luat un mare avânt odată cu [[Pahomie cel Mare]] și ucenicul său Teodor. S-au format mănăstiri cu sute de viețuitori, a căror viață era la fel de complexă cu cea a unui oraș sau sat creștin. | |
| − | Sf. Pahomie a fost însă primul care a stabilit o organizare clară | + | Monahii care trăiau în chinovie se distingeau de predecesorii lor care urmau viața eremitică și prin modul în care își organizau viața zilnică. În timp ce eremiții trăiau singuri într-o așezare alcătuită doar dintr-o chilie (o colibă sau o peșteră) și își petreceau viața în cea mai mare parte în singurătate, cenobiții trăiau laolaltă într-o mănăstire mai mare, formată dintr-un complex de clădiri specializate. Chinoviile erau organizate în mai multe „case” în care trăiau până la douăzeci de călugări, iar în fiecare casă existau chilii în care trăiau câte doi sau trei călugări,<ref>Lawrence, 8; Marilyn Dunn, “Chapter 2: The Development of Communal Life” in ''The Emergence of Monasticism: From the Desert Fathers to the Early Middle Ages'', (Malden, MA: Blackwell Publishers Incorporated, 2000), 30.</ref> potrivit unei rânduieli atribuite „părintelui monahismului cenobitic”, Sf. [[Pahomie cel Mare]]. Se crede că Sf. Pahomie s-ar fi inspirat în organizarea locuințelor monahilor din experiența sa în armata romană. Unii specialiști au observat că acest gen de organizare amintește foarte mult de viața de cazarmă.<ref>Dunn, 29.</ref> |
| + | |||
| + | Sf. Pahomie (292-346) a fost probabil părintele monahismului de tip cenobitic ''organizat'', întrucât el a fost primul care a reunit mai multe grupuri restrânse de monahi care urmau o formă de viață comună și le-a organizat în comunități mai mari, potrivit unor reguli comune bine stabilite.<ref>Dunn, 26.</ref> | ||
| + | |||
| + | Potrivit ''Istoriei lausiace'' a lui Paladie din Galatia, Sf. Pahomie a întemeiat prima mănăstire cu viață chinovială la îndemnul unui [[înger]].<ref>Paul Halsall, “Chapter XXXII: Pachomius and Tabennesiots” in ''Palladius: The Lausiac History'', September 1998. Internet Medieval Sourcebook. 15 februarie 2007 <http://www.fordham.edu/halsall/basis/palladius-lausiac.html>.</ref> Potrivit unor surse, în vremea Sf. Pahomie existau și alte comunități monahale, iar trei din cele nouă mănăstiri care s-au alăturat federației de mănăstiri cenobitice a Sf. Pahomie nu au fost întemeiate de el.<ref>Harold W. Attridge and Gohei Hata, “The Origins of Monasticism” in ''Ascetics, Society, and the Desert : Studies in Egyptian monasticism'', (Harrisburg, PA: Trinity Press International, 1999), 28.</ref> | ||
| + | |||
| + | Sf. Pahomie a fost însă primul care a stabilit o organizare clară și unitară a vieții comune, furnizându-i o serie de reguli clare. De aceea, el este considerat întemeietorul vieții chinoviale. | ||
===Sfântul Vasile cel Mare=== | ===Sfântul Vasile cel Mare=== | ||
| − | Alături de Sf. Pahomie cel Mare, Sf. [[Vasile cel Mare]] (330-379) este considerat unul din întemeietorii monahismului răsăritean de tip cenobitic. Inspirându-se din regulile Sf. Pahomie cel Mare, a scris la rândul său două lucrări cuprinzând rânduielile de organizare a | + | |
| + | Alături de Sf. Pahomie cel Mare, Sf. [[Vasile cel Mare]] (330-379) este considerat unul din întemeietorii monahismului răsăritean de tip cenobitic. Inspirându-se din regulile Sf. Pahomie cel Mare, a scris la rândul său două lucrări cuprinzând rânduielile de organizare a vieții monahale de obște, Regulile mici și Regulile mare. Ambele stau la baza sistemului de organizare a vieții monahale din [[Biserica Ortodoxă]] până în zilele noastre. | ||
===Sfântul Ioan Casian=== | ===Sfântul Ioan Casian=== | ||
| − | Regulile de organizare a | + | |
| + | Regulile de organizare a vieții monahale de tip cenobitic ale Sf. Pahomie și ale Sf. Vasile cel Mare au fost transmise în Apus prin intermediul „Instituțiilor vieții monahale” (lat. De institutionis cenobiorum) ale Sf. [[Ioan Casian]] (cca. 360-435), precum și ale altor scriitori bisericești ca Rufin, la sfârșitul secolului al IV-lea. | ||
===Sfântul Benedict de Nursia=== | ===Sfântul Benedict de Nursia=== | ||
| − | Sfântul [[Benedict de Nursia]] (480-543), întemeietorul monahismului apusean a fost | + | Sfântul [[Benedict de Nursia]] (480-543), întemeietorul monahismului apusean a fost influențat în mod hotărâtor de regulile Sf. Vasile cel Mare în scrierea propriei sale Reguli monahale, lucrare fundamentală pentru organizarea monahismului apusean.<ref>K.E. Kirk, The Vision of God: The Christian Document of the summum bonun, (London, 1931), 9.118</ref> |
==Răspândire== | ==Răspândire== | ||
| − | Pe lângă mănăstirile întemeiate de Sf. Pahomie sau care s-au alăturat | + | Pe lângă mănăstirile întemeiate de Sf. Pahomie sau care s-au alăturat federației de mănăstiri cenobitice fondate de el, au existat și unele grupări creștine care urmau o formă sau alta de viață comună. Între aceștia se găseau și [[eretic]]ii meletieni și [[maniheism|manihei]]. Meletienii au încercat chiar, fără succes, să îl atragă pe Sf. Pahomie de partea lor. .<ref>William, S.J. Harmless, “Chapter 5: Pachomius” in ''Desert Christians - An Introduction to the Literature of Early Monasticism''. (New York: Oxford University Press, 2004), 118.</ref> |
| − | + | Tradiția monahală de tip cenobitic s-a răspândit și se întâlnește atât în Răsăritul cât și în Apusul creștin, dar este deosebit de dezvoltat și în alte tradiții religioase, precum cea budistă. | |
==Note== | ==Note== | ||
| Linia 57: | Linia 73: | ||
*[[w:Cenobitic monasticism|Wikipedia:Cenobitic monasticism]] | *[[w:Cenobitic monasticism|Wikipedia:Cenobitic monasticism]] | ||
| + | |||
| + | ==A se vedea și== | ||
| + | |||
| + | *[[Monahism]] | ||
| + | *[[Mănăstire]] | ||
| + | *[[Lavră]] | ||
| + | *[[Isihasm]] | ||
==Legături externe== | ==Legături externe== | ||
*[http://www.documentacatholicaomnia.eu/04z/z_0292-0348__Pachomius__Regule_Hieronymo_In_Latinum_Sermone_Conversa__MLT.pdf.html Opera Omnia of St. Pacomius by Migne Patrologia Latina with analytical index] | *[http://www.documentacatholicaomnia.eu/04z/z_0292-0348__Pachomius__Regule_Hieronymo_In_Latinum_Sermone_Conversa__MLT.pdf.html Opera Omnia of St. Pacomius by Migne Patrologia Latina with analytical index] | ||
| + | * [http://www.nistea.com/monahismul_athonit.html Noua sinteză monastică athonită. Monahismul athonit astăzi] - interviu cu părintele ieromonah Macarie [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Simonopetritul]] | ||
[[Categorie:Monahism]] | [[Categorie:Monahism]] | ||
[[Categorie:Ascetism]] | [[Categorie:Ascetism]] | ||
[[Categorie:Termeni din limbajul bisericesc]] | [[Categorie:Termeni din limbajul bisericesc]] | ||
Versiunea de la data 8 aprilie 2019 14:20
Monahismul cenobitic, de chinovie sau de obște este o tradiție monahală caracterizată prin viața în comun a călugărilor. Aceștia locuiesc fiecare în chilii din incinta mănăstirii, nu au avere personală, se roagă împreună, muncesc împreună, mănâncă împreună la trapeză și trebuie să se supună în toate mai-marelui mănăstirii – starețului (stareței) sau egumenului (egumenei) – care trebuie să se îngrijească de organizarea și buna funcționare a întregii mănăstiri.
Cuprins
Etimologie
Termenii de "cenobit", "chinovit" sau "cenobitic" provin din termenii grecesti koinos (κοινός), "comun" și bios (βίος), "viață". În limba greacă, adjectivul este κοινοβιακός (koinobiakos), în română „chinovial”. Despre un grup de călugări care urmează viața de tip comunitar se spune că sunt cenobiți sau că trăiesc în "chinovie" ori în viața de obște.
Particularități
Viața în chinovie sau viața de obște este astăzi principala formă de viețuire monastică, în care călugării pun toate în comun și fac toate în comun (i.e. "de obște"): slujbele de la biserică, masa, lucrul și toate cele necesare vieții comunității.
Viața de obște este considerată foarte diferită și chiar opusă vieții de sine. Într-o mănăstire de sine, uneori numită lavră, călugării duc o viață monastică semi-anahoretică, adică nu slujesc cu toții împreună toate slujbele, nu mănâncă împreună la toate mesele, ci doar în duminici și sărbători. Uneori, dacă în lavră sunt mai mulți părinți duhovnicești, mai multe grupuri se formează în jurul lor. Odată cu revigorarea monahismului ortodox în secolele IX-X, la Studion (Constantinopol), sub sfântul Teodor Studitul, și la Muntele Athos, sub Atanasie Athonitul, această formă monastică a început a fi descurajată și abandonată.
Originile
Se consideră în general că monahismul creștin cenobitic organizat a apărut în Egipt, în secolul al IV-lea d.Hr. Până atunci, monahii creștini fuseseră de obicei eremiți, trăindu-și viața în singurătate sau câte doi-trei laolaltă, îndeosebi în Orientul Mijlociu. Tradiția s-a păstrat, mai ales în părțile orientale ale Imperiului Roman, însă a intrat în declin după cucerirea acestora de către arabi. Însă, pe de o parte, această formă de viață în singurătate nu era potrivită pentru oricine, atât datorită lipsurilor materiale, cât și datorită dificultăților spirituale și psihice pe care le punea viața în singurătate. [1] Pe de altă parte în jurul unor părinți duhovnicești mai vestiți tindeau să se adune mai mulți monahi care căutau să se pună sub ascultarea lor, pentru a putea înainta în viața duhovnicească.
Astfel au început să apară comunitățile monahale organizate, care le puteau oferi monahilor mai mult sprijin în nevoințele lor spirituale, dar și în viața lor zilnică. În timp ce monahii eremiți se întâlneau de obicei doar o dată pe săptămână, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie, a se ruga împreună și a se împărtăși, monahii din viața chinovială se adunau la rugăciune mai frecvent. [2] Mănăstirile de tip cenobitic erau de obicei construite în sate sau în apropierea acestora, și aveau astfel și legături mai frecvente cu lumea din afară. Astfel, într-o versiune a Vieții lui Pahomie se relatează că monahii de la mănăstirea din Tavenisi au construit o biserică pentru sătenii locaității din apropiere chiar "înainte să fi construit una pentru sine."[3]
Întemeietorii
Sfântul Pahomie cel Mare
Deși primele forme de monahism au fost eremitismul și anaroretismul, mai ales în deșerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă, relativ repede, deja din secolul al IV-lea, în jurul unor mari părinți duhovnicești s-au strâns mai mulți ucenici. Chilia bătrânului – avva, lărgită, devine o mică mănăstire, cu viață de obște sau semi-anahoretică.
Astfel, Sf. Isaia Pustnicul trăia cu 12 ucenici în jurul său, formând împreună o mică mănăstire. La fel, sfântul Antonie cel Mare, deși a trăit tot timpul ca anahoret, după ce s-a mutat în Muntele Pispir, cobora din când în când să-i vadă pe frații care trăiau în mănăstire lângă Marea Roșie.
Dezvoltarea mănăstirilor a luat un mare avânt odată cu Pahomie cel Mare și ucenicul său Teodor. S-au format mănăstiri cu sute de viețuitori, a căror viață era la fel de complexă cu cea a unui oraș sau sat creștin.
Monahii care trăiau în chinovie se distingeau de predecesorii lor care urmau viața eremitică și prin modul în care își organizau viața zilnică. În timp ce eremiții trăiau singuri într-o așezare alcătuită doar dintr-o chilie (o colibă sau o peșteră) și își petreceau viața în cea mai mare parte în singurătate, cenobiții trăiau laolaltă într-o mănăstire mai mare, formată dintr-un complex de clădiri specializate. Chinoviile erau organizate în mai multe „case” în care trăiau până la douăzeci de călugări, iar în fiecare casă existau chilii în care trăiau câte doi sau trei călugări,[4] potrivit unei rânduieli atribuite „părintelui monahismului cenobitic”, Sf. Pahomie cel Mare. Se crede că Sf. Pahomie s-ar fi inspirat în organizarea locuințelor monahilor din experiența sa în armata romană. Unii specialiști au observat că acest gen de organizare amintește foarte mult de viața de cazarmă.[5]
Sf. Pahomie (292-346) a fost probabil părintele monahismului de tip cenobitic organizat, întrucât el a fost primul care a reunit mai multe grupuri restrânse de monahi care urmau o formă de viață comună și le-a organizat în comunități mai mari, potrivit unor reguli comune bine stabilite.[6]
Potrivit Istoriei lausiace a lui Paladie din Galatia, Sf. Pahomie a întemeiat prima mănăstire cu viață chinovială la îndemnul unui înger.[7] Potrivit unor surse, în vremea Sf. Pahomie existau și alte comunități monahale, iar trei din cele nouă mănăstiri care s-au alăturat federației de mănăstiri cenobitice a Sf. Pahomie nu au fost întemeiate de el.[8]
Sf. Pahomie a fost însă primul care a stabilit o organizare clară și unitară a vieții comune, furnizându-i o serie de reguli clare. De aceea, el este considerat întemeietorul vieții chinoviale.
Sfântul Vasile cel Mare
Alături de Sf. Pahomie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare (330-379) este considerat unul din întemeietorii monahismului răsăritean de tip cenobitic. Inspirându-se din regulile Sf. Pahomie cel Mare, a scris la rândul său două lucrări cuprinzând rânduielile de organizare a vieții monahale de obște, Regulile mici și Regulile mare. Ambele stau la baza sistemului de organizare a vieții monahale din Biserica Ortodoxă până în zilele noastre.
Sfântul Ioan Casian
Regulile de organizare a vieții monahale de tip cenobitic ale Sf. Pahomie și ale Sf. Vasile cel Mare au fost transmise în Apus prin intermediul „Instituțiilor vieții monahale” (lat. De institutionis cenobiorum) ale Sf. Ioan Casian (cca. 360-435), precum și ale altor scriitori bisericești ca Rufin, la sfârșitul secolului al IV-lea.
Sfântul Benedict de Nursia
Sfântul Benedict de Nursia (480-543), întemeietorul monahismului apusean a fost influențat în mod hotărâtor de regulile Sf. Vasile cel Mare în scrierea propriei sale Reguli monahale, lucrare fundamentală pentru organizarea monahismului apusean.[9]
Răspândire
Pe lângă mănăstirile întemeiate de Sf. Pahomie sau care s-au alăturat federației de mănăstiri cenobitice fondate de el, au existat și unele grupări creștine care urmau o formă sau alta de viață comună. Între aceștia se găseau și ereticii meletieni și manihei. Meletienii au încercat chiar, fără succes, să îl atragă pe Sf. Pahomie de partea lor. .[10]
Tradiția monahală de tip cenobitic s-a răspândit și se întâlnește atât în Răsăritul cât și în Apusul creștin, dar este deosebit de dezvoltat și în alte tradiții religioase, precum cea budistă.
Note
- ↑ C.H. Lawrence, “Chapter 1: The Call of the Desert” in Medieval Monasticism, 3rd edition, (Toronto: Pearson Education Limited, 2001), 7.
- ↑ James E. Goehring, "Withdrawing from the Desert: Pachomius and the development of Village Monasticism in Upper Egypt," Harvard Theological Review 89(1996), 275.
- ↑ Goehring, "Withdrawing from the Desert," 282.
- ↑ Lawrence, 8; Marilyn Dunn, “Chapter 2: The Development of Communal Life” in The Emergence of Monasticism: From the Desert Fathers to the Early Middle Ages, (Malden, MA: Blackwell Publishers Incorporated, 2000), 30.
- ↑ Dunn, 29.
- ↑ Dunn, 26.
- ↑ Paul Halsall, “Chapter XXXII: Pachomius and Tabennesiots” in Palladius: The Lausiac History, September 1998. Internet Medieval Sourcebook. 15 februarie 2007 <http://www.fordham.edu/halsall/basis/palladius-lausiac.html>.
- ↑ Harold W. Attridge and Gohei Hata, “The Origins of Monasticism” in Ascetics, Society, and the Desert : Studies in Egyptian monasticism, (Harrisburg, PA: Trinity Press International, 1999), 28.
- ↑ K.E. Kirk, The Vision of God: The Christian Document of the summum bonun, (London, 1931), 9.118
- ↑ William, S.J. Harmless, “Chapter 5: Pachomius” in Desert Christians - An Introduction to the Literature of Early Monasticism. (New York: Oxford University Press, 2004), 118.
Bibliografie
- Attridge, Harold W. and Gohei Hata. “The Origins of Monasticism” in Ascetics, Society, and the Desert : Studies in Egyptian monasticism. Harrisburg, PA: Trinity Press International, 1999.
- Dunn, Marilyn. The Emergence of Monasticism: From the Desert Fathers to the Early Middle Ages. Malden, Mass.: Blackwell Publishers, 2000.
- Goehring, James E. "Withdrawing from the Desert: Pachomius and the development of Village Monasticism in Upper Egypt." Harvard Theological Review 89(1996): 267-285.
- Halsall, Paul. “Chapter XXXII: Pachomius and Tabennesiots” in Palladius: The Lausiac History. September 1998. Internet Medieval Sourcebook. 30 March 2007 <http://www.fordham.edu/halsall/basis/palladius-lausiac.html>.
- Harmless, William, S.J. “Chapter 5: Pachomius” in Desert Christians - An Introduction to the Literature of Early Monasticism. New York: Oxford University Press, 2004.
- Lawrence, C.H. “Chapter 1: The Call of the Desert” in Medieval Monasticism. 3rd edition. Toronto: Pearson Education Limited, 2001.
Surse
A se vedea și
Legături externe
- Opera Omnia of St. Pacomius by Migne Patrologia Latina with analytical index
- Noua sinteză monastică athonită. Monahismul athonit astăzi - interviu cu părintele ieromonah Macarie Simonopetritul
