Calinic de la Cernica

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 31 august 2011 07:50, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (Anularea modificării 25592 făcute de Vladimir-Adrian (discuţie) Nu e Nectarie din Egina, ci mitropolitul Ţ. Româneşti)
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.


Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica
Date personale
Naștere 7 octombrie, 1787, Bucureşti
Mutare la Domnul (†) 11 aprilie, 1868, Mănăstirea Cernica
Localizare România
Naționalitate română
Date cult
Tip ierarh, cuvios
Data canonizării 21 - 23 octombrie, 1955
Prăznuire la data de 11 aprilie
Recunoaștere BOR
Biserici patronate biserica Sfântul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica


Sfântul Ierarh Calinic, cunoscut şi sub numele de Sfântul Calinic de la Cernica, a fost stareţ (apoi arhimandrit) al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă şi renumită obşte monahală. Mai târziu a fost ales Episcop de Râmnicu-Vâlcea. A fost unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti români ai veacului al XIX-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 28 februarie 1950. Prăznuirea lui se face pe data de 11 aprilie.

Viaţa

Sfântul Calinic s-a născut pe data de 7 octombrie 1787, în Bucureşti, (suburbia Sântul Visarion, uliţa Lefterescu). Părinţii săi, Antonie şi Floarea Antonescu, erau oameni de condiţie mijlocie. La botez a primit numele de Constantin, naşă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soţia Marelui Ban Barbu Văcărescu şi mama primului poetul român, Ienăchiţă Văcărescu. Mai târziu, mama sfântului s-a călugărit la Mănăstirea Pasărea, devenind monahia Filofteia şi mutându-se la Domnul în data de 8 noiembrie 1833. Constantin a fost astfel de mic copil crescut într-un mediu creştin, sub ochii atenţi ai unei mame evlavioase şi iubitoare de copii, în cinstirea şi dragostea de Dumnezeu şi de oameni. Fratele cel mai mare al lui Constantin a fost mai întâi preot de mir, apoi a intrat şi el în viaţa monahală, călugărindu-se cu numele de Acachie.

Constantin Antonescu a urmat cursurile unei şcoli românești de pe lângă o biserică (probabil Colţea, sau poate Sfântul Gheorghe Nou), aici învăţând şi limba greacă. În 1807, mai înainte să fi împlinit 20 de ani, tânărul Constantin şi-a urmat chemarea lăuntrică şi a intrat ca frate la Mănăstirea Cernica. Pe 12 noiembrie 1808, el este tuns călugăr sub numele de Calinic, iar după o lună este hirotonit ierodiacon la Biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, de către mitropolitul bulgar Sofronie al Vraţei, refugiat la Bucureşti din cauza turcilor (scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti fiind vacant în acel moment). Îndrumat de duhovnicul său, Calinic a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinţilor Părinţi. În anul 1812 a fost trimis, împreună cu părintele său duhovnicesc, la Mănăstirea Neamţ din Moldova pentru a strânge ajutoare necesare refacerii bisericii Sfântul Nicolae de la Cernica distrusă de cutremurul din acel an. Cu acest prilej a cunoscut străvechea ctitorie domnească de la Neamţ, cu aleasă viaţă duhovnicească, precum şi alte mănăstiri moldoveneşti.

În anul 1813, după ce epidemia de ciumă ("ciuma lui Vodă Caragea") ucisese și mulți preoți, Calinic a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, iar după doi ani a fost hirotonit duhovnic şi rânduit mare eclesiarh al mănăstirii Cernica. A servit ca duhovnic nu numai a călugărilor, dar și a celor din afara mânăstirii, chiar și mitropolitului de la acea dată, Nectarie. În acel moment, Sfântul Calinic ajunsese cârmuitorul de facto al mânăstirii, deoarece bătrânul stareț Dorotei îi încredințase conducerea tuturor treburilor mânăstirii.

În cursul anului 1817 a plecat la Muntele Athos, stând acolo aproape un an şi reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărilor de acolo și asprele lor rânduieli. A cules astfel o învăţătură care îi va fi de folos în ostenelile sale de mai târziu.

Pe 14 decembrie 1818, după moartea stareţului Dorotei, întreaga obşte de la Cernica l-a ales ca stareț pe ieromonahul Calinic. Deşi avea doar 31 de ani (din care 11 petrecuţi în mânăstire), noul stareț a încercat să impună ordine și disciplină duhovnicească, alcătuind regulamente scrise cuprinzătoare. S-a îngrijit de înființarea unei biblioteci care să cuprindă cele mai importante cărți de cultură teologică. Doi ani mai târziu a fost hirotonit ca arhimandrit, de către mitropolitul Ţării Româneşti, Dionisie Lupu (pe 9 aprilie 1820).

Sfântul Calinic a fost un neobosit organizator, constructor și restaurator de biserici. În mai puțin de doi ani a reușit să ducă la bun sfârșit lucrările de restaurare și de pictură ale bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de pe insula mare de la Cernica. Poate cea mai importantă ctitorie a sa a fost biserica cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruinţă, zidită între anii 1831-1832, și refăcută în anul 1838, în urma cutremurului de atunci. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreţie, clopotniţa, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniţă. În 1846, neobositul stareț a început să construiască biserica Mânăstirii Pasărea, sfinţită un an mai târziu. Tot prin grija lui s-a ctitorit și Mănăstirea Ghighiu de lângă Ploieşti. Ca stareţ, Calinic s-a remarcat nu numai ca un bun administrator, dar și ca un constructor talentat, el fiind cel care întocmea planurile bisericilor pe care le ctitorea. Era un bun îndrumător al credincioşilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi, refugiaţi la Cernica de frica turcilor care intraseră în Bucureşti.

În anul 1850, după 43 de ani de viaţă în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obştii monahale de la Cernica, stareţul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. De fapt, încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Ghica, îi ceruse să primească scaunul mitropolitan, dar Calinic refuzase, socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. Dar, în 1850, când toate cele patru scaune vlădiceşti din Ţara Românească rămpseseră vacante , Barbu Ştirbei, domnitorul de atunci, având o mare admiraţie faţă de stareţul mănăstirii ctitorite de strămoşul său (vornicul Cernica Ştirbei), l-a convins pe Calinic să accepte cârmuirea unei eparhii. Pe 15 septembrie 1850 Calinic a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea, fiind hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Bucureşti la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Deoarece reşedinţa episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la Craiova, pe 26 noiembrie; noul episcop avea vârsta de 63 de ani.

Imediat după înscăunare, noul ierarh a găsit în eparhie o moştenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locţiitori, resedinţa şi catedrala episcopală erau distruse, numărul preoţilor era insuficient, puţin pregătiţi şi cu o stare materială grea, seminarul era închis în urma revoluţiei din 1848, lăcaşurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoţi. În 1851 a redeschis seminarul, mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis şi şcoli pentru pregătirea cântăreţilor bisericeşti.

În 1854, după mutarea reşedinţei episcopale înapoi la Râmnicu-Vâlcea, episcopul Calinic s-a preocupat de ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuşi; pictura avea să fie făcută de marele pictor român Gheorghe Tattarescu.

Între 1859-1864 a refăcut și redeschis schitul Frăsinei, construit în 1763, dar părăsit mai apoi. Astfel, în 1863, a construit la Frăsinei o biserică nouă, o clopotniţă și noi chilii. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredinţat-o pictorului braşovean Mişu Popp. La acest schit, Calinic a introdus regulile aspre de vieţuire de la Muntele Athos, pe care el însuşi le respecta de când intrase în mănăstire. Pentru că în acea perioadă a intrat în vigoare "Legea secularizării averilor mânăstirești", episcopul Calinic a cerut domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca schitului Frăsinei să i se permită să rămână cu toate bunurile, excepţie aprobată de domn.

Mare iubitor de carte şi sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simţit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareţ şi apoi ca episcop, a tipărit câteva cărţi la Bucureşti (cum a fost "Pravoslavnica mărturisire", tipărită în anul 1859, pe cheltuiala sa). În 1860, a reuşit să deschidă ("cu bani împrumutaţi", după cum mărturisea el însuşi) tipografia Kallinik Rîmnik, proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură, ca: Tipicul bisericesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet, Învățătură pentru duhovnici şi Pravila mânăstirească, pravilă după care s-a condus obștea mânăstirii Cernica și cea a schitului de la Frăsinei.

Calinic intenţiona să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintaşi din secolul al XVIII-lea: episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie și Filaret. Cu un an înainte de moarte a donat tipografia sa oraşului Râmnic, cu tot inventarul şi cu toate cărţile aflate în depozit, cu condiţia ca tipografia să-i poarte numele şi ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreţinerea şcolilor din oraş şi a elevilor săraci, precum şi a seminariştilor, iar cealaltă jumătate să fie folosită pentru întreţinerea schitului Frăsinei.

Episcopul Calinic a fost și un însufleţit patriot. În calitatea sa de episcop, Calinic a participat la Adunările obștești ale Ţării Româneşti şi a fost deputat în Divanul ad-hoc, care a pregătit Unirea Principatelor. Încă din primăvara anului 1857 el a trimis o circulară către protopopi şi egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni "pentru unirea românilor într-o singură voinţă şi cuget, ca să ceară pe cale legiuită viaţă patriei lor". A făcut parte şi din Adunarea electivă a ţării care l-a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859. Într-o pastorală adresată protopopilor şi preoţilor din eparhia sa, îi îndemna pe aceştia să-şi cinstească patria şi pe cârmuitorii ei şi să nu cruţe nici o jertfă pentru binele obştesc pentru că: "cine este un bun creştin, este şi un bun patriot".

Trebuie subliniată şi pusă în lumină sfinţenia vieţii lui Calinic. Cei care l-au cunoscut au rămas impresionaţi de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi blândeţea sa, de rugăciunile sale tămăduitore, de posturile şi privegherile sale. Anastasie Baldovin, biograful său, scria că episcopul avea liste de persoane cărora le împărţea permanent ajutoare şi că atunci când hirotonea preoţi le dăruia cărţi şi chiar bani de drum. "Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, îşi da hainele de pe prea Sfinţia Sa şi plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi şti, ca să aibă ce să dea la fraţii lui în Hristos, pentru că aşa numea pe săraci şi neputincioşi". Conform cu mărturiile contemporanilor, Sfântul Calinic fusese binecuvântat și cu darul dumnezeiesc al facerii de minuni: exorcizări, tămăduiri și altele. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost o tânără din satul Muiereasca sau fiul meşterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnicu-Vâlcea.

Simţind că i se apropie sfârşitul vieţii pământeşti, pe 24 mai 1867, Sfântul Calinic s-a retras la Mânăstirea Cernica. Din respect pentru marile sale realizări, lui Calinic nu i s-a retras titulatura, rămânând până la sfârșitul vieţii episcop titular al Râmnicului. A murit pe 11 aprilie 1868. A fost înmormântat două zile mai târziu în tinda ctitoriei sale, biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, în prezența mitropolitului primat al României, Nifon, şi a unei mari mulţimi de credincioşi.

Proslăvirea ca sfânt

Pentru viaţa sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, şi pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 28 februarie 1950, a hotărât ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinţilor, cu data de prăznuire la 11 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 octombrie 1955.

Festivităţile proclamării solemne a canonizării sale (proslăvirea ca sfânt) au avut loc la Mănăstirea Cernica în zilele de 21 - 23 octombrie 1955, în prezenţa multor ierarhi români şi străini, a numeroşi călugări, preoţi şi credincioşi. Tot atunci au fost dezgropate şi moaştele sale, care au fost aşezate spre cinstire şi închinare în biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, ctitoria sa; racla cu sfintele moaşte este păstrată şi astăzi în această biserică.

Astfel, smeritul stareţ şi ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii. Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. Este cinstit prin cântări de laudă, în Minei şi prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstireşti şi parohiale, iar numele său este purtat de mulţi credincioşi care îmbracă îngerescul chip al călugăriei.

Prin faptele sale, Sfântul Calinic a strălucit ca o stea luminoasă pe firmamentul întregii Biserici Ortodoxe Ecumenice, fiind în acelaşi timp şi o podoabă aleasă a Bisericii Româneşti şi un ocrotitor puternic al poporului român. De aceea şi Însuşi Dumnezeu l-a proslăvit, dăruind sfintelor sale moaşte puterea săvârşirii de minuni.

Scrieri

Imnografie

Tropar (glasul 1):

De Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Calinic, povăţuitorule al călugărilor, podoaba cuvioşilor şi lauda arhiereilor, ajutătorule al celor din nevoi şi făcătorule de minuni, cu nevoinţele tale chip de sfinţenie te-ai arătat, iar acum cu îngerii în Ceruri te veseleşti; cu care roagă pe Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască pace şi mare milă.

Condac (glasul al 8-lea):

Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veseleşte sufletele celor credincioşi, şi atingerea sicriului sfintelor tale moaşte sfinţeşte simţurile şi dăruieşte tămăduiri. Pentru aceasta, după datorie te cinstim pe tine şi cu bucurie îţi cântăm:
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înţelepţite!

Iconografie

Surse

Legături externe