Căderea Constantinopolului: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (Referinţe)
(Referinţe)
Linia 37: Linia 37:
 
*Steven Runciman: ''The Fall of Constantinople, 1453''. CUP. ISBN 0521398320
 
*Steven Runciman: ''The Fall of Constantinople, 1453''. CUP. ISBN 0521398320
 
*Franz Babinger: ''Mehmed the Conqueror and His Time'' Princeton University Press.  1992.  ISBN 0691010781  
 
*Franz Babinger: ''Mehmed the Conqueror and His Time'' Princeton University Press.  1992.  ISBN 0691010781  
*[http://en.wikipedia.org/wiki/Fall_of_Constantinople Fall of Constantinople at Wikipedia]]
+
*[http://en.wikipedia.org/wiki/Fall_of_Constantinople Fall of Constantinople at Wikipedia]
 
*[http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83derea_Constantinopolului Căderea Constantinopolului la Wikipedia]
 
*[http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83derea_Constantinopolului Căderea Constantinopolului la Wikipedia]
  

Versiunea de la data 26 decembrie 2006 14:04

Asediul Constantinopolului (pictură din 1499)

Căderea Constantinopolului este numele sub care e cunoscută cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de forţele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea. Evenimentul a avut loc în ziua de marţi, 29 mai 1453. Căderea Constantinopolului a însemnat nu numai sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit şi moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea, dar şi o victorie strategică de o importanţă crucială pentru cucerirea estului mediteranean şi al Balcanilor de către otomani.

Situaţia Imperiului Bizantin

În cei aproximativ 1.000 de ani de existenţă a Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori; a fost cucerit doar de două ori, prima dată în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini, câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, Imperiul a fost măcinat şi cucerit de un nou inamic, Imperiul Otoman. În 1453 "imperiul" era format doar din oraşul în sine şi o porţiune a Peloponezului din jurul cetăţii Mystras; Imperiul Trebizondei, un stat succesor complet independent, format ca urmare a celei de-a patra Cruciade, a supravieţuit pe coasta Mării Negre.

Pregătirile

Mehmed, al cărui străbunic Baiazid construise o fortăreaţă pe malul asiatic al Bosforului, numită Anadolu Hisari, a construit încă o cetate nu departe de zidurile Constantinopolului, pe malul european, care a crescut influenţa turcă asupra strâmtorii. Un aspect foarte important al fortăreţei a fost faptul că împiedica ajutorul coloniilor genoveze de pe coasta Mării Negre, să ajungă la oraş. Această fortăreaţă se numea Rumeli Hisari; Rumelia (Rumeli) şi Anatolia (Anadolu) fiind numele porţiunilor europene şi asiatice ale Imperiului Otoman, respectiv. Noua fortăreaţă este cunoscută şi sub denumirea Boğazkesen, ceea ce în limba turcă are o dublă semnificaţie: "blocarea strâmtorii" şi "tăierea gâtului", subliniindu-i poziţia strategică. Numele grecesc, Laimokopia, are acelaşi sens dublu.

Împăratul Constantin a cerut ajutorul ţărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenţia cuvenită. Papa Nicolae V nu a dorit sa îl ajute. După Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică din 1054, vestul Romano-Catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea Conciliu din Lyon în 1274, după care unii împăraţi Paleologi au fost acceptaţi în Biserica Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea, iar Consiliul din Basel din 1439 a avut ca rezultat proclamaţia unei "Bule Papale de Uniune" la Florenţa.

Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existenţă pe atunci. Otomanii, la rândul lor, aveau o armată uriaşă. S-a estimat că număra aproximativ 100.000 de oameni, inclusiv 20.000 de ieniceri. Mehmed a construit şi o flotă pentru a asedia oraşul de pe mare, compusă în majoritate din mercenari greci.

Otomanii au angajat un inginer maghiar pe nume Urban, care era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Urban a construit un tun enorm, botezat "tunul Basilic", măsurând peste 8 metri lungime şi circa 75 cm diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanţă de aproape doi kilometri. Deşi bizantinii aveau şi ei tunuri, acestea erau mult mai mici iar reculul lor avea tendinţa să slăbească zidurile proprii. Tunul lui Urban avea totuşi câteva probleme: nu avea precizie, încărcarea dura trei ore şi ghiulelele erau puţine; s-a prăbuşit sub reculul său după numai şase săptămâni.

Asediul şi Atacul decisiv

Planul lui Mehmed a fost să atace zidurile lui Theodosian, seria complexă de ziduri şi şanţuri care protejau Constantinopolul de un atac dinspre vest, singura parte a cetăţii care nu era înconjurată de apă. Armata otomană şi-a aşezat tabăra nu departe de oraş, în lunea Paştelui, 2 aprilie 1453. Timp de mai multe săptămâni tunul Basilic a tras asupra zidurilor, dar nu a reuşit să provoace suficiente distrugeri, iar datorită ratei de încărcare extrem de scăzute, bizantinii au reuşit să repare majoritatea distrugerilor în intervalul dintre fiecare lovitură. În acest timp flota lui Mehmed nu a putut penetra Cornul de Aur datorită barierelor plutitoare plasate de bizantini la intrarea în strâmtoare. Pentru a evita aceste bariere, Mehmed a dat ordin armatei sale să construiască un drum din trunchiuri de copac unse care traversa Galata la nord de Cornul de Aur, şi şi-a transportat navele peste acesta. Această acţiune a avut ca rezultat oprirea aprovizionării de la corăbiile genoveze trimise în ajutor şi a demoralizat apărătorii bizantini. În plus, apărătorii au fost nevoiţi să-şi disperseze o parte din forţe la zidurile maritime de lângă Cornul de Aur, slăbind astfel apărarea altor secţiuni. Mehmed a făcut o ofertă de a renunţa la asediu contra unui tribut astronomic, pe care a ştiut că oraşul nu-l va putea plăti. Odată ce oferta a fost refuzată, Mehmed a plănuit să copleşească numeric zidurile, ştiind că apărătorii bizantini vor fi epuizaţi înainte ca el să-şi termine trupele.

În 22 mai 1453, luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în eclipsă, confirmând o profeţie despre sfârşitul oraşului. În dimineaţa zilei de 29 mai a început atacul final. Primul val de atacatori a fost format din trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiţi şi echipaţi, şi au avut doar rolul de a ucide cât mai mulţi apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secţiuni de ziduri din nord-vestul oraşului, care era parţial prăbuşită în urma loviturilor de tun. Această secţiune de ziduri fusese ridicată mai recent, în secolul XI, şi era mult mai slăbită; cruciaţii din 1204 au spart zidurile în acelaşi loc. Otomanii au reuşit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost respinşi după scurt timp de apărătorii bizantini. Bizantinii au făcut faţă celui de-al treilea val de atacatori, trupele de elită ale sultanului - ienicerii, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanţii armatei bizantine, a fost rănit grav în timpul atacului şi evacuarea sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor.

Unii istorici sugerează că poarta din acea secţiune a rămas neblocată, iar otomanii au descoperit repede această eroare (nu s-a pus problema mituirii de către turci; poarta a fost pur şi simplu uitată, probabil datorită ruinelor cauzate în urma atacurilor de tun, care au blocat sau acoperit parţial poarta). Otomanii au dat năvală în cetate. Împăratul Constantin al XI-lea însuşi a condus ultima apărare a oraşului, murind în luptă pe străzile oraşului său, alături de soldaţii săi.

Consecinţe

Mehmed a promis armatei sale că pot prăda oraşul în voie timp de trei zile, conform tradiţiei militare antice. Un număr mare de localnici au fost masacraţi de turci după ce aceştia au intrat în cetate şi au capturat turnurile de la zidurile terestre, deşi ordinea a fost restaurată la scurt timp după aceea - adica în 24 de ore. Din nefericire până atunci o mare parte a locuitorilor fusese fie violată, jefuită sau robită. Din populaţia estimată la 50.000 locuitori ai oraşului la momentul respectiv, aproximativ jumătate erau încă liberi când Mehmed a ordonat încetarea ostilităţilor. Din fericire, o serie de valoroase comori Creştine au fost returnate Bisericii intacte, printre care şi preţioasele daruri ale celor 3 Magi. Mehmed a aşteptat până când situaţia a fost sub control şi a intrat în oraş într-o procesiune ceremonială în care populaţia locală i-a oferit flori ca felicitări.

În viziunea lui Mehmed, el era succesorul Împăratului Roman. S-a autointitulat "Kayzer-i Rum", adică Cezar (Împărat) Roman, dar a fost supranumit "Cuceritorul". Constantinopolul a devenit noua capitală a Imperiului Otoman. Hagia Sophia a fost transformată în moschee, deşi Biserica Ortodoxă greacă a fost lăsată intactă şi Patriarhul Ghenadius al II-lea (Ghenadius Scholarius) a fost numit Patriarhul Constantinopolului.

Mulţi greci au părăsit oraşul şi s-au refugiat Italia, ducând cu ei cultura şi documente din tradiţia greco-romană care au contribuit la începutul Renaşterii.Grecii care au rămas în Constantinopol au fost în majoritate locuitorii cartierelor Fanar şi Galata. Mulţi fanarioţi, cum au fost numiţi, s-au dovedit a fi sfetnici capabili ai sultanilor otomani, dar au fost consideraţi trădători de majoritatea grecilor.

Istoricii consideră căderea Constantinopolului ca fiind evenimentul care a încheiat Evul Mediu şi a început Renaşterea datorită sfârşitului vechii ierarhii religioase din Europa, precum şi folosirea tunurilor şi a prafului de puşcă.

Chiar şi în prezent un număr mare al populaţiei greceşti consideră ziua de marţi (ziua căderii Constantinopolului) ca fiind cea mai plină de ghinion a săptămânii.

Referinţe