Biserica cu Sfinți (București): Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(+categ.)
m (Note: categ.)
Linia 39: Linia 39:
 
<references/>
 
<references/>
  
[[Categorie:Biserici ortodoxe din România|Sfinți]]
+
[[Categorie:Biserici din București|Sfinți]]

Versiunea de la data 28 decembrie 2015 06:08

Biserica cu Sfinți este situată în București, pe Calea Moşilor, în apropierea Pieţei Rosetti, pe locul unde se afla un sfânt lăcaş din lemn, ridicat de preotul Fierea, în secolul al XVII-lea. Zidită în 1728, biserica a fost ctitorită de mitropolitul Daniil al Ţării Româneşti, care a înfrumuseţat-o cu picturi deosebite. Este cunoscută ca Biserica cu Sibile, deoarece în exterior au fost zugrăviţi filozofi şi sibile (profetese din antichitate), fiind printre puţinele lăcaşuri sfinte din ţară cu astfel de reprezentări. Din vechea pictură, care a fost făcută după canoanele bisericii răsăritene, nu se mai păstrează însă decât foarte puţin, deoarece nu a fost restaurată la timp. Întrucât enoriaşii nu înţelegeau aceste denumiri, i-au zis Biserica cu Sfinţi, şi aşa este cunoscută şi în prezent.

Istoric

Prima biserică înălţată în acest loc, la sfârşitul secolului al XVII-lea, avea hramul Intrarea Maicii Domnului în biserică şi era situată pe Podul Târgului de Afară, aflat atunci la marginea Bucureştiului. A fost ctitorită de unul dintre preoţii bogaţi din acea vreme, care se numea Fierea, şi de aceea era cunoscută ca Biserica lui Popa Fierea.[1]Potrivit documentelor istorice, zona în care se afla era cunoscută ca „mahalaua popii Fierii”, la fel ca şi alte mahalale din Bucureşti care şi-au luat numele de la unii dintre slujitorii mai de seamă ai sfintelor lăcaşuri.[2] Tradiţia spune că biserica ridicată de preotul Fierea (care apare în documente şi Hierea) era din lemn, dar nu se ştie în ce an a fost construită. Documentele din acea vreme arată că el era preot din anul 1677, iar după moartea soţiei s-a călugărit cu numele Filotei. De asemenea, se cunoaşte faptul că, în 1696, când era ieromonah, a lăsat biserica în grija Mitropoliei din Bucureşti şi fostei Mitropolii din Târgovişte, cu tot ce se afla în ea, pentru ca „mitropoliţii să aibă a căutarea de sfânta biserică aceasta şi purtarea grijă că de s-ar surpa sau descoperi, den venitui bisericii şi al moşiilor ei s-aibă ao ridica şi a o acoperi şi să nu stea făr-de preot”.[3] Ieromonahul Filotei a donat atunci sfântului lăcaş jumătate din moşia sa de la Băjeşti, judeţul Ilfov, şi cinci pogoane de vie din dealul Dobrotenilor, în judeţul Săcueni, iar această danie a fost întărită cu blestem de Atanasie, patriarhul Antiohiei, şi de Teodosie, mitropolitul Ungro-Vlahiei. Voia donatorului a fost împlinită, sfântul lăcaş fiind întreţinut din veniturile obţinute din această avere. Cu toate acestea, biserica ridicată de preotul Fierea s-a ruinat şi a fost nevoie de o altă construcţie.

Biserica în prezent

Despre noul sfânt lăcaş şi ctitorul său aflăm din pisania de deasupra uşii de la intrare: „S-a zidit această biserică din temelie şi s-a zugrăvit şi s-a înfrumuseţat precum se vede cu toată cheltuiala de către mitropolitul Daniil, la anul 1728, în zilele Domnitorului Nicolae Alexandru Mavrocordat”. În interior a fost zugrăvită în stil bizantin şi păstrează încă unele registre, iar în exterior a fost pictată cu unele personaje mai puţin obişnuite - filosofi şi sibile. De aceea este cunoscută ca Biserica Sibilelor, denumire care s-a păstrat până în secolul al XIX-lea. De-a lungul timpului, sfântul lăcaş a fost restaurat de mai multe ori. Până la secularizarea averilor mănăstireşti (1863), când biserica a trecut în grija statului, lucrările au fost executate prin grija Mitropoliei Ţării Româneşti, primele reparaţii fiind făcute în perioada 1812-1819. Următoarele restaurări au fost după cutremurul din 1838, iar în 1844 a fost reclădită turla din zid. După 1863, reparaţiile au fost făcute din fondurile primite de la stat, dar şi din donaţiile enoriaşilor, în bani, prăvălii şi case situate în jurul bisericii. Cu toate acestea, în 1897, zidurile crăpate ameninţau cu surparea, iar pictura era deteriorată din cauza apei care curgea prin acoperiş. Reparaţiile au fost făcute de Primărie, însă acestea s-au mărginit mai mult la pictura din interior şi exterior. Aşa încât, în 1912, când zidurile ruinate erau în pericol să se prăbuşească în timpul slujbelor, biserica a fost închisă şi a trecut printr-un amplu proces de restaurare. Astfel, în următorii 20 de ani au fost refăcute temeliile cu mortar de ciment, acoperişul şi turlele, precum şi zidul care împrejmuia biserica, lucrările fiind conduse de arhitectul Grigore Cerkez, sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice din Ministerul Cultelor şi Artelor. De asemenea, pictura a fost din nou restaurată, de data aceasta de către zugravul Paul Molda, însă chipurile filozofilor şi sibilelor din exteriorul bisericii nu au fost refăcute acolo unde era nevoie, ci doar au fost spălate. Aşa se explică de ce aceste unice zugrăveli sunt acum cu totul şterse. În interior, s-a spălat pictura pentru a se păstra ceea ce mai rămăsese din vechea zugrăveală şi s-au făcut tablouri noi acolo unde lipsea.

Anton Pann, cântăreţ în strana bisericii

De Biserica cu Sfinţi este legat şi numele compozitorului şi poetului Anton Pann, care a ajuns aici în iarna anului 1812. Avea doar 16 ani şi venea de la Chişinău cu mama lui, văduvă, unde au stat câţiva ani, după ce şi-au părăsit locurile natale din Bulgaria, în timpul războiului ruso-turc. Trăieseră momente grele, erau săraci şi nu cunoşteau pe nimeni în Bucureşti. Dar Anton Pann s-a făcut remarcat datorită vocii sale deosebite şi a reuşit să intre cântăreţ la această biserică, iar în anii următori s-a înscris la diferite şcoli.[4]

Sibilele şi filozofii antici

Biserica cu Sfinţi este printre puţinele din ţară cu pictură exterioară în care au fost reprezentaţi filozofi antici şi sibile. Se ştie că iniţial au fost zugrăvite 19 asemenea personaje -10 sibile şi 9 filozofi -, însă nu se cunoaşte care au fost acestea, documentele amintind doar de filozofii Thales, Hermes, Aristotel, Platon, stoicul Zenon, precum şi de sibilele Persica şi Cumea.[5] În prezent, sfântul lăcaş este în proces de resturarare şi nu se mai pot vedea decât sibila Persica şi unul dintre filozofi.

În România, sibilele au început să fie zugrăvite în bisericile ortodoxe din Bucovina, încă de la sfarsitul secolului al XVI-lea, şi stau alături de filozofii antici, ca la mănăstirile Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Humor. În Ţara Românească,acestea au fost pictate în Mănăstirea Lainici, Biserica Câineni-Argeş, Paraclisul Episcopiei din Râmnicu-Vâlcea, Schitul Aninoasa (Gorj), Biserica Sfântul Ştefan din Bucureşti. Filozofii şi sibilele nu au făcut parte din biserică, dar au prevestit-o. Şi de aceea sunt singurii din lumea păgână, dinaintea erei creştine, care s-au bucurat de cinstea de a fi reprezentaţi în pictura bizantină, de a figura pe suprafaţa exterioară a bisericii alături de sfinţii din Vechiul Testament. Dintre filozofii pictaţi, cei mai cunoscuţi sunt Platon, Plutarh, Tucidide, Solon, Aristotel, Sofocle, Diogene, Socrate, Pitagora.

Deşi nu au ajuns niciodată la rangul lor, sibilele erau considerate fecioarele profetese şi au dominat timp de câteva secole viaţa spirituală şi culturală în Grecia şi Roma antică. Nu erau venerate ca divinităţi, şi nu li se atribuia nici un fel de cult, iar puterea de a prezice viitorul era considerată un dar al castităţii lor. Cele mai cunoscute sibile erau: Persica, Libica, Dellica, Cimeriana, Eritreana, Sariena, Cuine, Helespontica, Frigiana si Tiburtina, numite aşa după regiunea în care trăiau. Prezicerile lor au fost scrise în cărţi numite Oracolele Sibiline, care conţin şi informaţii despre unele evenimente din Sfânta Scriptură: au profeţit venirea lui Mesia, Naşterea din Fecioară, Patimile şi Învierea Mântuitorului. O serie de Sfinţi părinţi şi scriitori bisericeşti, ca Sfântul Teofil al Antiohiei şi Sfântul Justin Martirul şi Filozoful, au afirmat că sibilele vorbeau sub inspiraţie dumnezeiască.

În cartea sa „Erminia picturii bizantine“, iconograful Dionisie din Furna îi îndrumă pe zugravii de biserici cum să reprezinte sibilele: înveşmântate ca împărătesele, cu văl pe cap şi coroană regală şi cu filacter în mâini cu prezicerea făcută. Nici o sibilă nu se reprezintă cu aureolă, ele fiind considerate doar femei înţelepte, şi nu sfinte. Sibila Persica, cea „plină de duh proorocesc de la Dumnezeu”, este astfel pictată cu următoarele stihuri pe care le-a scris: „"Iată va veni ziua cea prealuminată în care vreme Domnul cel de veci, pentru păcatele tuturor, va fi trimis şi va vieţui în lume trupeşte. O domniţă îl va avea şi-l va hrăni la sânul său, că aşa este hotărâtă taina rânduielii dumnezeieşti"”. Sibila Libiană va avea următorul text pe filacter: "Iată,... proorocul cel de hotar, de sus din nori se va naşte din curată fecioară, şi pe noi ne va împăca cu Dumnezeu Tatăl". În ceea ce priveşte reprezentarea filozofilor, aceştia trebuie să fie înveşmântaţi în costume antice sau ca împăraţii bizantini, cu coroane pe cap şi cu filactere în mâini. Astfel, Aristotel va avea scris pe pergament următoarea prezicere: „Firea naşterii lui Dumnezeu este fără de trudă, căci de la sineşi se înfiinţează însuşi Cuvântul”, iar Platon grăieşte: „Cel bătrân tânăr şi tânărul bătrân. Tatăl e întru fiul şi fiul în tatăl; cel unul se împarte în trei şi cei trei sunt unul, fără de trup, care se întrupează şi se naşte, făcător al pământului şi pământul l-a făcut cer”.

Surse

Note

  1. G.I.Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, Bucureşti 1899, pp.209-210.
  2. Constantin G. Giurescu, „Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.355.
  3. Dumitru L. loniţă „Biserica cu Sfinţi din Bucureşti”, Editura Seminarului de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Extras din revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-4, ianuarie-aprilie, 1938, p.7.
  4. Mihail Gr. Posluşnicu, „Istoria musicei la români de laştere până la epoca de consolidare a culturii artistice”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1928,pp.
  5. George Ioan Lahovari, „Marele dicţionar geografic al României” vol I, Bucureşti, 1898, p.724.