Biserica Sfântul Stelian (București)

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 17 iulie 2017 13:39, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (+categ.)
Salt la: navigare, căutare

Construită la început de un boier, apoi de un mitropolit, iar mai târziu de doi negustori macedoneni şi de breasla cofetarilor, Biserica „Sfântul Stelian“ - Lucaci, din București, mărturisește o istorie de aproape 400 de ani. Prima a fost construită din lemn, a doua a fost zidită în acelaşi loc și a dăinuit un secol, apoi a fost ridicată alta care a fost complet distrusă în marele incendiu din 1847, iar următoarea a fost înălţată în 1850 şi s-a păstrat până în zilele noastre. Este singurul lăcaş de cult din Bucureşti care are hramul Sfântul Cuvios Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul, ale cărui moaște se află aici spre închinare din anul 1736. Numele acestui aşezământ de închinăciune este legat şi de vestitul compozitor şi scriitor Anton Pann, autorul liniei melodice a imnului naţional al României, care a slujit aici ca dascăl.

Biserica Lucaci se află pe strada Logofăt Udrişte nr. 6-8 şi este inclusă în categoria monumentelor istorice, având codul de clasificare B-II-m-B-19073.[1]

Istoric

Rădăcinile Bisericii Lucaci merg până în secolul al XVII-lea, dar nu se ştie sigur anul în care a fost ridicată. Istoricii ne spun că un boier Lucache ar putea fi ctitorul, de la acesta fiind denumită biserica, pe atunci construită din lemn. De asemenea, mahalaua în care se afla, situată în acea vreme la marginea oraşului, se numea Lucaci, după cum menţionează un hrisov din secolul al XVII-lea, dar era cunoscută şi ca mahalaua Totoescu, probabil tot de la numele unui mare boier sau negustor care locuia acolo.[2] Peste timp, această biserică s-a deteriorat şi alta a fost înălţată, pe acelaşi amplasament, de data aceasta din zid. A fost clădită în 1736, de mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti, care i-a dăruit şi moaştele sfinţilor Stelian, Haralambie, Elefterie şi Onufrie. Noua biserică avea hramul Sfântul Ierarh Nicolae şi a dăinuit un secol, până când a fost surpată de cutremurul din 1838.

Biserica a fost reconstruită de parohul din acea vreme, loan Călărăşanu, cu sprijinul enoriaşilor, dar mai ales cu ajutorul a doi negustori macedoneni, Anghel Hagi Pandele şi Constantin Athanasiu, care erau stabiliţi în mahalaua Lucaci. Lăcaşul de cult a fost ridicat din temelie în doar patru ani, tot atunci fiind construite şi alte chili pentru preoţi, pe lângă cele existente deja. Ctitorii care au contribuit cu sume importante au adăugat atunci hramurile Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Noua biserică a fost sfinţită de mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, în 1842. Însă nu au trecut decât cinci ani, că aşezământul de închinăciune a fost complet distrus de „Focul cel mare”, care s-a produs în ziua de Paşti a anului 1847. Despre acele momente grele aminteşte preotul Ioan Călărăşanu în prefaţa scrisă la cartea „Condica de zestrea Sfintei Biserici Lucaci”, în 1876, în care afirmă că sfântul lăcaş a ars cu chiliile din jurul său şi cu toate podoabele pe care le avea în interior, rămânând numai zidurile goale. Istoricul George Potra descrie această catastrofă ca fiind „cel mai groaznic foc pe care l-a întâmpinat oraşul”, un incendiu în urma căruia se puteau vedea chiar şi după o lună „grămezi de lemnărie şi mărfuri care ardeau înăbuşit”.[3] Mai multe mahalale din Bucureşti au rămas atunci în ruine, iar printre cei care au avut de suferit s-au numărat şi ctitorii Bisericii Lucaci, Hagi Pandele şi Constantin Athanasiu, ale căror case, prăvălii şi mărfuri au fost distruse de flăcări. Deoarece şi în anii următori ctitorii s-au confruntat cu greutăţi financiare, preotul Ioan Călărăşanu a început să refacă sfântul lăcaş cu ajutorul enoriaşilor. În doar trei ani de la incendiu, biserica a fost zidită în stil neoclasic, cu coloane, şi aşa s-a menţinut până în zilele noastre. Fiind o perioadă dificilă, pentru înfrumuseţarea ei au fost aleşi doi zugravi fără pretenţii financiare mari. Însă din cauza materialului de slabă calitate pe care l-au folosit, pictura lor în tempera nu a rezistat mult timp. Biserica Lucaci a fost apoi înzestrată cu odoare necesare cultului religios, precum şi cu case donate de diferiţi credincioşi sau cumpărate de preotul Ioan Călărăşanu (la bătrâneţe acesta s-a călugărit la Mănăstirea Cernica). Printre enoriaşii care au oferit ajutoare semnificative s-a aflat şi Anton Pann, care era atunci cântăreţ la strană. Cu timpul, Biserica Lucaci a început să fie cunoscută şi ca Biserica Sfântul Stelian, deoarece evlavia credincioşilor faţă de acest sfânt era tot mai mare. Aşa încât, cinstirea acestui Cuvios, ocrotitor al copiilor, a devenit principalul hram.

Biserica în prezent

Din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea începe o perioadă înfloritoare pentru acest sfânt lăcaş, fiind sprijinit de unele bresle. Mai întâi a intrat în atenţia „tutungiilor şi cafegiilor”, apoi a cofetarilor, iar mai târziu a devenit loc de rugăciune şi pentru meseriaşii pielari, care au dăruit o icoană argintată a Sfântului Spiridon, patronul pielarilor şi al cizmarilor. Însă nu toate bisericile din acea zonă erau într-o situaţie atât de bună. Biserica Udricani, din vecinătate, şi-a pierdut veniturile din averea personală, prin prevederile Legii de secularizare din 1864, şi a ajuns într-o stare avansată de degradare. Pentru a nu cădea în ruină, a fost desemnată ca filială a Bisericii Lucaci, statut pe care l-a păstrat timp de 45 de ani, din 1879 până în 1938.

Puternicul cutremur din 4 martie 1977 a provocat Bisericii Lucaci pagube mari încât au fost necesare unele lucrări de consolidare şi restaurare. Părţi mari din tencuiala bolţilor şi din turlă s-au desprins atunci, o mare parte a zugrăvelii originale fiind distrusă. De aceea a fost nevoie de o nouă pictură, care a fost realizată prin contribuţia a numeroşi credincioşi, în perioada 1982-1986. De data aceasta a fost ales Dumitru Bănică, un pictor cunoscut, care a executat o lucrare în frescă într-un stil propriu, şi anume neobizantin românesc, dar care urmează, în mare parte, erminia tradiţională pentru Biserica Răsăriteană. Pe bolta naosului este pictată icoana Sfintei Treimi, iar pe cea a pronaosului este înfăţişată viaţa Maicii Domnului. Deasupra altarului, Maica Domnului este înconjurată de îngeri şi binecuvintează pe credincioşii ce intră în biserică, iar frizele arată scene din viaţa Mântuitorului şi exemplificări ale unor parabole. În programul iconografic a fost introdusă şi o reprezentare inovatoare, ce se desfăşoară ca o rugăciune tainică, în care durerea se împleteşte cu nădejdea. Astfel, la baza turlei sunt pictate cele opt scene ale suferinţei Fiului lui Dumnezeu pentru noi: Sărutul lui luda, lisus în faţa arhiereului Caiafa, lisus în faţa lui Pilat, Luarea Crucii, Căderea sub greutatea Crucii, Răstignirea, Coborârea de pe Cruce şi Punerea în mormânt. Cea de-a noua scenă, biruinţa asupra morţii, este reprezentarea clasică a Învierii Domnului. În ansamblul ei, pictura realizată de Dumitru Bănică s-a dorit a fi un mesaj, o invocare a milei lui Dumnezeu în acei ani întunecaţi ai comunismului.

Biserica Lucaci desfăşoară şi o activitate cultural-educativă, aici fiind editată prima revistă religioasă după decembrie 1989 (începând cu ianuarie 1990). Editura parohială care a fost înfiinţată atunci se numeşte „Credinţa Noastră” şi continuă să scoată cărţi de îndrumare creştină, lucrări de teologie, manuale pentru şcoli teologice, cărţi poştale şi iconiţe.

Anton Pann, personalitate emblematică a culturii

Numele Bisericii Lucaci este legat şi de cel al lui Anton Pann, care în ultima parte a vieţii a locuit în apropierea acestui sfânt lăcaş. Poet, profesor şi compozitor de muzică religioasă, folclorist şi scriitor, dar şi autorul liniei melodice a imnului național al României, este o personalitate emblematică atât pentru literatura română, cât şi pentru Biserica noastră. Numele său era Antonie Pantoleon-Petroveanu, dar prin prescurtarea numelui de familie și românizare a devenit Anton Pann. S-a născut dintr-o mamă grecoaică şi un tată de meserie căldărar, într-un sat din Bulgaria, locuit în cea mai mare parte de turci. Încă de când era copil, cunoştea foarte bine limba română, ceea ce pentru istorici a constituit o dovadă că el era român. De asemenea, ştia şi limbile turcă, greacă şi bulgară. Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc şi moartea tatălui său, în 1806, mama lui şi cei trei copii au luat drumul pribegiei, în căutarea unei vieţi mai bune. Au însoţit trupele ruseşti în mişcare, ajungând în Basarabia, şi s-au stabilit pentru un timp la Chişinău. Anton, care avea 10 ani şi o voce frumos timbrată, a început să cânte în corul bisericii mari din acest oraş. Aici și-a fixat vocația de psalt și a învăţat limba rusă. După câţiva ani, cei doi fraţi ai săi, care se înrolaseră în armata rusească, au murit pe câmpul de luptă, iar Anton şi mama lui au decis să vină în Bucureşti. Biografii şi cercetătorii operei sale susţin că atunci când s-a stabilit în Capitală, Anton Pann avea „cunoştinţe bogate de literatură balcanică” şi ştia bine cinci limbi: româna, turca, bulgara, greaca şi rusa. [4]. Se ştie că el era autodidact, că a învăţat aceste limbi prin experienţa vieţii, şi că nu fusese până atunci la nicio şcoală. [5]. Datorită glasului său melodios şi foarte plăcut Anton Pann a fost cântăreț la Biserica cu Sfinţi, după ce înainte fusese paracliser la Biserica Olari. După un timp, s-a înscris la şcoala de muzichie deschisă de Dionisie Fotino, un scriitor erudit și compozitor muzical, un bun cunoscător al muzicii orientale. Apoi a învăţat şi cunoştinţe de bază ale artei muzicale la şcoala condusă de vestitul psalt Petre Efesiu, care se afla în incinta Bisericii Sfântul Nicolae Şelari. Tot aici funcţiona şi o tipografie, unde Anton Pann a lucrat un timp, reuşind să înveţe meşteşugul tiparului. În 1826, el a fost numit profesor la Seminarul din Râmnicu- Vâlcea, unde l-a avut ca elev pe Nifon, mitropolitul de mai târziu al Ungro-Vlahiei. Apoi a predat lecţii de cântări bisericeşti călugăriţelor de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, iar de acolo a plecat la renumita biserică Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, unde a cântat în cor. După ce a revenit în Bucureşti, Anton Pann a fost psalt la Biserica Olteni şi profesor de muzică vocală la şcolile naţionale din oraş, iar în 1842, a fost numit de mitropolitul Neofit profesor la Seminarul Central. Un an mai târziu, şi-a deschis singur o tipografie muzicală în chiliile Bisericii Olteni, dar a fost distrusă de focul cel mare din 1847. Cu toate acestea, nu după mult timp şi-a deschis una nouă, pe strada Tunari nr.12, stradă care astăzi îi poartă numele. Între anii 1849 şi 1854, Anton Pann a muncit foarte mult, reuşind să tipărească nenumărate cărţi pe care le vindea chiar el la diferite biserici şi mănăstiri din ţară. La 2 noiembrie 1854, a trecut la cele veşnice, pe când se afla în Bucureşti. Deşi a petrecut o mare parte din viaţa lui la Biserica Olteni, el a fost înmormântat la Biserica Lucaci, alături de mama lui. După moartea sa, casele în care a locuit, precum şi vasta curte în care se afla tipografia lui din strada Taurului nr. 20 (acum strada Anton Pann) i-au revenit Bisericii Lucaci, aşa cum a lăsat prin testament.

Note

  1. Institutul Național al Patrimoniului, Lista monumentelor istorice www.patrimoniu.gov.ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice
  2. G. I. Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, Bucureşti, 1899, p. 332.
  3. George Potra, „Din Bucureştii de ieri”, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 154.
  4. George Potra, „Din Bucureştii de ieri”, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990, Bucureşti, p. 204
  5. Anton Pann, „Povestea vorbii”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 46

Bibliografie

  • „Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Constantin G. Giurescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966
  • „Istoricul a 40 de biserici din România”, vol II, preot Marin Dumitrescu, Stabilimentul de Arte Grafice Albert Baer, Bucureşti, 1902, pp. 113-119
  • „Din Vechiul Bucureşti - Biserici, curţi boereşti şi hanuri după două planuri inedite de la sfârşitul veacului al XVIII-lea”, George D. Florescu, Editura 1935

Surse