Biserica Sfântul Stelian (București): Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(+categ.)
m (diacritice noi (cu virgulă))
Linia 1: Linia 1:
Construită la început de un boier, apoi de un mitropolit, iar mai târziu de doi negustori macedoneni şi de breasla cofetarilor, '''Biserica „Sfântul Stelian“ - Lucaci''', din București, mărturisește o istorie de aproape 400 de ani. Prima a fost construită din lemn, a doua a fost zidită în acelaşi loc și a dăinuit un secol, apoi a fost ridicată alta care  a fost complet distrusă în marele incendiu din 1847, iar următoarea a fost înălţată în 1850 şi s-a păstrat până în zilele noastre. Este singurul lăcaş de cult din Bucureşti care are hramul Sfântul Cuvios [[Stelian Paflagonul|Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul]], ale cărui [[moaște]] se află aici spre închinare din anul 1736. Numele acestui aşezământ de închinăciune este legat şi de vestitul compozitor şi scriitor Anton Pann, autorul liniei melodice a imnului naţional al României, care a slujit aici ca dascăl.
+
Construită la început de un boier, apoi de un mitropolit, iar mai târziu de doi negustori macedoneni și de breasla cofetarilor, '''Biserica „Sfântul Stelian“ - Lucaci''', din București, mărturisește o istorie de aproape 400 de ani. Prima a fost construită din lemn, a doua a fost zidită în același loc și a dăinuit un secol, apoi a fost ridicată alta care  a fost complet distrusă în marele incendiu din 1847, iar următoarea a fost înălțată în 1850 și s-a păstrat până în zilele noastre. Este singurul lăcaș de cult din București care are hramul Sfântul Cuvios [[Stelian Paflagonul|Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul]], ale cărui [[moaște]] se află aici spre închinare din anul 1736. Numele acestui așezământ de închinăciune este legat și de vestitul compozitor și scriitor Anton Pann, autorul liniei melodice a imnului național al României, care a slujit aici ca dascăl.
 
   
 
   
Biserica Lucaci se află pe strada Logofăt Udrişte nr. 6-8 şi este inclusă în categoria monumentelor istorice, având codul de clasificare B-II-m-B-19073.<ref>Institutul Național al Patrimoniului, Lista monumentelor istorice www.patrimoniu.gov.ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice</ref>
+
Biserica Lucaci se află pe strada Logofăt Udriște nr. 6-8 și este inclusă în categoria monumentelor istorice, având codul de clasificare B-II-m-B-19073.<ref>Institutul Național al Patrimoniului, Lista monumentelor istorice www.patrimoniu.gov.ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice</ref>
  
 
==Istoric==
 
==Istoric==
  
Rădăcinile Bisericii Lucaci merg până în secolul al XVII-lea, dar nu se ştie sigur anul în care a fost ridicată. Istoricii ne spun că un boier Lucache ar putea fi ctitorul, de la acesta fiind denumită biserica, pe atunci construită din lemn. De asemenea, mahalaua în care se afla, situată în acea vreme la marginea oraşului, se numea Lucaci, după cum menţionează un hrisov din secolul al XVII-lea, dar era cunoscută şi ca mahalaua Totoescu, probabil tot de la numele unui mare boier sau negustor care locuia acolo.<ref>G. I. Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, Bucureşti, 1899, p. 332.</ref>
+
Rădăcinile Bisericii Lucaci merg până în secolul al XVII-lea, dar nu se știe sigur anul în care a fost ridicată. Istoricii ne spun că un boier Lucache ar putea fi ctitorul, de la acesta fiind denumită biserica, pe atunci construită din lemn. De asemenea, mahalaua în care se afla, situată în acea vreme la marginea orașului, se numea Lucaci, după cum menționează un hrisov din secolul al XVII-lea, dar era cunoscută și ca mahalaua Totoescu, probabil tot de la numele unui mare boier sau negustor care locuia acolo.<ref>G. I. Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, București, 1899, p. 332.</ref>
Peste timp, această biserică s-a deteriorat şi alta a fost înălţată, pe acelaşi amplasament, de data aceasta din zid. A fost clădită în 1736, de mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti, care i-a dăruit şi moaştele sfinţilor Stelian, Haralambie, Elefterie şi Onufrie. Noua biserică avea hramul Sfântul Ierarh Nicolae şi a dăinuit un secol, până când a fost surpată de cutremurul din 1838.  
+
Peste timp, această biserică s-a deteriorat și alta a fost înălțată, pe același amplasament, de data aceasta din zid. A fost clădită în 1736, de mitropolitul Ştefan al Ţării Românești, care i-a dăruit și moaștele sfinților Stelian, Haralambie, Elefterie și Onufrie. Noua biserică avea hramul Sfântul Ierarh Nicolae și a dăinuit un secol, până când a fost surpată de cutremurul din 1838.  
  
Biserica a fost reconstruită de parohul din acea vreme, loan Călărăşanu, cu sprijinul enoriaşilor, dar mai ales cu ajutorul a doi negustori macedoneni, Anghel Hagi Pandele şi Constantin Athanasiu, care erau stabiliţi în mahalaua Lucaci. Lăcaşul de cult a fost ridicat din temelie în doar patru ani, tot atunci fiind construite şi alte chili pentru preoţi, pe lângă cele existente deja. Ctitorii care au contribuit cu sume importante au adăugat atunci hramurile Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Noua biserică a fost sfinţită de mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, în 1842.
+
Biserica a fost reconstruită de parohul din acea vreme, loan Călărășanu, cu sprijinul enoriașilor, dar mai ales cu ajutorul a doi negustori macedoneni, Anghel Hagi Pandele și Constantin Athanasiu, care erau stabiliți în mahalaua Lucaci. Lăcașul de cult a fost ridicat din temelie în doar patru ani, tot atunci fiind construite și alte chili pentru preoți, pe lângă cele existente deja. Ctitorii care au contribuit cu sume importante au adăugat atunci hramurile Sfinții Împărați Constantin și Elena și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Noua biserică a fost sfințită de mitropolitul Nifon al Ţării Românești, în 1842.
Însă nu au trecut decât cinci ani, că aşezământul de închinăciune a fost complet distrus de „Focul cel mare”, care s-a produs în ziua de Paşti a anului 1847. Despre acele momente grele aminteşte preotul Ioan Călărăşanu în prefaţa scrisă la cartea „Condica de zestrea Sfintei Biserici Lucaci”, în 1876, în care afirmă că sfântul lăcaş a ars cu chiliile din jurul său şi cu toate podoabele pe care le avea în interior, rămânând numai zidurile goale. Istoricul George Potra descrie această catastrofă ca fiind „cel mai groaznic foc pe care l-a întâmpinat oraşul”, un incendiu în urma căruia se puteau vedea chiar şi după o lună „grămezi de lemnărie şi mărfuri care ardeau înăbuşit”.<ref>George Potra, „Din Bucureştii de ieri”, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 154.</ref> Mai multe mahalale din Bucureşti au rămas atunci în ruine, iar printre cei care au avut de suferit s-au numărat şi ctitorii Bisericii Lucaci, Hagi Pandele şi Constantin Athanasiu, ale căror case, prăvălii şi mărfuri au fost distruse de flăcări.  
+
Însă nu au trecut decât cinci ani, că așezământul de închinăciune a fost complet distrus de „Focul cel mare”, care s-a produs în ziua de Paști a anului 1847. Despre acele momente grele amintește preotul Ioan Călărășanu în prefața scrisă la cartea „Condica de zestrea Sfintei Biserici Lucaci”, în 1876, în care afirmă că sfântul lăcaș a ars cu chiliile din jurul său și cu toate podoabele pe care le avea în interior, rămânând numai zidurile goale. Istoricul George Potra descrie această catastrofă ca fiind „cel mai groaznic foc pe care l-a întâmpinat orașul”, un incendiu în urma căruia se puteau vedea chiar și după o lună „grămezi de lemnărie și mărfuri care ardeau înăbușit”.<ref>George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, vol. I, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 154.</ref> Mai multe mahalale din București au rămas atunci în ruine, iar printre cei care au avut de suferit s-au numărat și ctitorii Bisericii Lucaci, Hagi Pandele și Constantin Athanasiu, ale căror case, prăvălii și mărfuri au fost distruse de flăcări.  
Deoarece şi în anii următori ctitorii s-au confruntat cu greutăţi financiare, preotul Ioan Călărăşanu a început să refacă sfântul lăcaş cu ajutorul enoriaşilor. În doar trei ani de la incendiu, biserica a fost zidită în stil neoclasic, cu coloane, şi aşa s-a menţinut până în zilele noastre. Fiind o perioadă dificilă, pentru înfrumuseţarea ei au fost aleşi doi zugravi fără pretenţii financiare mari. Însă din cauza  materialului de slabă calitate pe care l-au folosit, pictura lor în tempera nu a rezistat mult timp.  
+
Deoarece și în anii următori ctitorii s-au confruntat cu greutăți financiare, preotul Ioan Călărășanu a început să refacă sfântul lăcaș cu ajutorul enoriașilor. În doar trei ani de la incendiu, biserica a fost zidită în stil neoclasic, cu coloane, și așa s-a menținut până în zilele noastre. Fiind o perioadă dificilă, pentru înfrumusețarea ei au fost aleși doi zugravi fără pretenții financiare mari. Însă din cauza  materialului de slabă calitate pe care l-au folosit, pictura lor în tempera nu a rezistat mult timp.  
Biserica Lucaci a fost apoi înzestrată cu odoare necesare cultului religios, precum şi cu case donate de diferiţi credincioşi sau cumpărate de preotul Ioan Călărăşanu (la bătrâneţe acesta s-a călugărit la Mănăstirea Cernica). Printre enoriaşii care au oferit ajutoare semnificative s-a aflat şi Anton Pann, care era atunci cântăreţ la strană.  
+
Biserica Lucaci a fost apoi înzestrată cu odoare necesare cultului religios, precum și cu case donate de diferiți credincioși sau cumpărate de preotul Ioan Călărășanu (la bătrânețe acesta s-a călugărit la Mănăstirea Cernica). Printre enoriașii care au oferit ajutoare semnificative s-a aflat și Anton Pann, care era atunci cântăreț la strană.  
Cu timpul, Biserica Lucaci a început să fie cunoscută şi ca Biserica Sfântul Stelian, deoarece evlavia credincioşilor faţă de acest sfânt era tot mai mare. Aşa încât, cinstirea acestui Cuvios, ocrotitor al copiilor, a devenit principalul hram.
+
Cu timpul, Biserica Lucaci a început să fie cunoscută și ca Biserica Sfântul Stelian, deoarece evlavia credincioșilor față de acest sfânt era tot mai mare. Așa încât, cinstirea acestui Cuvios, ocrotitor al copiilor, a devenit principalul hram.
  
 
== Biserica în prezent==
 
== Biserica în prezent==
  
Din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea începe o perioadă înfloritoare pentru acest sfânt lăcaş, fiind sprijinit de unele bresle. Mai întâi a intrat în atenţia „tutungiilor şi cafegiilor”, apoi a cofetarilor, iar mai târziu a devenit loc de rugăciune şi pentru meseriaşii pielari, care au dăruit o icoană argintată a Sfântului Spiridon, patronul pielarilor şi al cizmarilor.  
+
Din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea începe o perioadă înfloritoare pentru acest sfânt lăcaș, fiind sprijinit de unele bresle. Mai întâi a intrat în atenția „tutungiilor și cafegiilor”, apoi a cofetarilor, iar mai târziu a devenit loc de rugăciune și pentru meseriașii pielari, care au dăruit o icoană argintată a Sfântului Spiridon, patronul pielarilor și al cizmarilor.  
Însă nu toate bisericile din acea zonă erau într-o situaţie atât de bună. Biserica Udricani, din vecinătate, şi-a pierdut veniturile din averea personală, prin prevederile Legii de secularizare din 1864, şi a ajuns într-o stare avansată de degradare. Pentru a nu cădea în ruină, a fost desemnată ca filială a Bisericii Lucaci, statut pe care l-a păstrat timp de 45 de ani, din 1879 până în 1938.  
+
Însă nu toate bisericile din acea zonă erau într-o situație atât de bună. Biserica Udricani, din vecinătate, și-a pierdut veniturile din averea personală, prin prevederile Legii de secularizare din 1864, și a ajuns într-o stare avansată de degradare. Pentru a nu cădea în ruină, a fost desemnată ca filială a Bisericii Lucaci, statut pe care l-a păstrat timp de 45 de ani, din 1879 până în 1938.  
  
Puternicul cutremur din 4 martie 1977 a provocat Bisericii Lucaci pagube mari încât au fost necesare unele lucrări de consolidare şi restaurare. Părţi mari din tencuiala bolţilor şi din turlă s-au desprins atunci, o mare parte a zugrăvelii originale fiind distrusă. De aceea a fost nevoie de o nouă pictură, care a fost realizată prin contribuţia a numeroşi credincioşi, în perioada 1982-1986. De data aceasta a fost ales Dumitru Bănică, un pictor cunoscut, care a executat o lucrare în frescă într-un stil propriu, şi anume neobizantin românesc, dar care urmează, în mare parte, erminia tradiţională pentru Biserica Răsăriteană.
+
Puternicul cutremur din 4 martie 1977 a provocat Bisericii Lucaci pagube mari încât au fost necesare unele lucrări de consolidare și restaurare. Părți mari din tencuiala bolților și din turlă s-au desprins atunci, o mare parte a zugrăvelii originale fiind distrusă. De aceea a fost nevoie de o nouă pictură, care a fost realizată prin contribuția a numeroși credincioși, în perioada 1982-1986. De data aceasta a fost ales Dumitru Bănică, un pictor cunoscut, care a executat o lucrare în frescă într-un stil propriu, și anume neobizantin românesc, dar care urmează, în mare parte, erminia tradițională pentru Biserica Răsăriteană.
Pe bolta naosului este pictată icoana Sfintei Treimi, iar pe cea a pronaosului este înfăţişată viaţa Maicii Domnului. Deasupra altarului, Maica Domnului este înconjurată de îngeri şi binecuvintează pe credincioşii ce intră în biserică, iar frizele arată scene din viaţa Mântuitorului şi exemplificări ale unor parabole. În programul iconografic a fost introdusă şi o reprezentare inovatoare, ce se desfăşoară ca o rugăciune tainică, în care durerea se împleteşte cu nădejdea. Astfel, la baza turlei sunt pictate cele opt scene ale suferinţei Fiului lui Dumnezeu pentru noi: Sărutul lui luda, lisus în faţa arhiereului Caiafa, lisus în faţa lui Pilat, Luarea Crucii, Căderea sub greutatea Crucii, Răstignirea, Coborârea de pe Cruce şi Punerea în mormânt. Cea de-a noua scenă, biruinţa asupra morţii, este reprezentarea clasică a Învierii Domnului. În ansamblul ei, pictura realizată de Dumitru Bănică s-a dorit a fi un mesaj, o invocare a milei lui Dumnezeu în acei ani întunecaţi ai comunismului.  
+
Pe bolta naosului este pictată icoana Sfintei Treimi, iar pe cea a pronaosului este înfățișată viața Maicii Domnului. Deasupra altarului, Maica Domnului este înconjurată de îngeri și binecuvintează pe credincioșii ce intră în biserică, iar frizele arată scene din viața Mântuitorului și exemplificări ale unor parabole. În programul iconografic a fost introdusă și o reprezentare inovatoare, ce se desfășoară ca o rugăciune tainică, în care durerea se împletește cu nădejdea. Astfel, la baza turlei sunt pictate cele opt scene ale suferinței Fiului lui Dumnezeu pentru noi: Sărutul lui luda, lisus în fața arhiereului Caiafa, lisus în fața lui Pilat, Luarea Crucii, Căderea sub greutatea Crucii, Răstignirea, Coborârea de pe Cruce și Punerea în mormânt. Cea de-a noua scenă, biruința asupra morții, este reprezentarea clasică a Învierii Domnului. În ansamblul ei, pictura realizată de Dumitru Bănică s-a dorit a fi un mesaj, o invocare a milei lui Dumnezeu în acei ani întunecați ai comunismului.  
  
Biserica Lucaci desfăşoară şi o activitate cultural-educativă, aici fiind editată prima revistă religioasă după decembrie 1989 (începând cu ianuarie 1990). Editura parohială care a fost înfiinţată atunci se numeşte „Credinţa Noastră” şi continuă să scoată cărţi de îndrumare creştină, lucrări de teologie, manuale pentru şcoli teologice, cărţi poştale şi iconiţe.
+
Biserica Lucaci desfășoară și o activitate cultural-educativă, aici fiind editată prima revistă religioasă după decembrie 1989 (începând cu ianuarie 1990). Editura parohială care a fost înființată atunci se numește „Credința Noastră” și continuă să scoată cărți de îndrumare creștină, lucrări de teologie, manuale pentru școli teologice, cărți poștale și iconițe.
  
 
==Anton Pann, personalitate emblematică a culturii==  
 
==Anton Pann, personalitate emblematică a culturii==  
  
Numele Bisericii Lucaci este legat şi de cel al lui Anton Pann, care în ultima parte a vieţii a locuit în apropierea acestui sfânt lăcaş. Poet, profesor şi compozitor de muzică religioasă, folclorist şi scriitor, dar şi autorul liniei melodice a imnului național al României, este o personalitate emblematică atât pentru literatura română, cât şi pentru Biserica noastră. Numele său era Antonie Pantoleon-Petroveanu, dar prin prescurtarea numelui de familie și românizare a devenit Anton Pann.
+
Numele Bisericii Lucaci este legat și de cel al lui Anton Pann, care în ultima parte a vieții a locuit în apropierea acestui sfânt lăcaș. Poet, profesor și compozitor de muzică religioasă, folclorist și scriitor, dar și autorul liniei melodice a imnului național al României, este o personalitate emblematică atât pentru literatura română, cât și pentru Biserica noastră. Numele său era Antonie Pantoleon-Petroveanu, dar prin prescurtarea numelui de familie și românizare a devenit Anton Pann.
S-a născut dintr-o mamă grecoaică şi un tată de meserie căldărar, într-un sat din Bulgaria, locuit în cea mai mare parte de turci. Încă de când era copil, cunoştea foarte bine limba română, ceea ce pentru istorici a constituit o dovadă că el era român. De asemenea, ştia şi limbile turcă, greacă şi bulgară. Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc şi moartea tatălui său, în 1806, mama lui şi cei trei copii au luat drumul pribegiei, în căutarea unei vieţi mai bune. Au însoţit trupele ruseşti în mişcare, ajungând în Basarabia, şi s-au stabilit pentru un timp la Chişinău. Anton, care avea 10 ani şi o voce frumos timbrată, a început să cânte în corul bisericii mari din acest oraş. Aici și-a fixat vocația de psalt și a învăţat limba rusă. După câţiva ani, cei doi fraţi ai săi, care se înrolaseră în armata rusească, au murit pe câmpul de luptă, iar Anton şi mama lui au decis să vină în Bucureşti.  
+
S-a născut dintr-o mamă grecoaică și un tată de meserie căldărar, într-un sat din Bulgaria, locuit în cea mai mare parte de turci. Încă de când era copil, cunoștea foarte bine limba română, ceea ce pentru istorici a constituit o dovadă că el era român. De asemenea, știa și limbile turcă, greacă și bulgară. Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc și moartea tatălui său, în 1806, mama lui și cei trei copii au luat drumul pribegiei, în căutarea unei vieți mai bune. Au însoțit trupele rusești în mișcare, ajungând în Basarabia, și s-au stabilit pentru un timp la Chișinău. Anton, care avea 10 ani și o voce frumos timbrată, a început să cânte în corul bisericii mari din acest oraș. Aici și-a fixat vocația de psalt și a învățat limba rusă. După câțiva ani, cei doi frați ai săi, care se înrolaseră în armata rusească, au murit pe câmpul de luptă, iar Anton și mama lui au decis să vină în București.  
Biografii şi cercetătorii operei sale susţin că atunci când s-a stabilit în Capitală, Anton Pann avea „cunoştinţe bogate de literatură balcanică” şi ştia bine cinci limbi: româna, turca, bulgara, greaca şi rusa. <ref>George Potra, „Din Bucureştii de ieri”, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990, Bucureşti, p. 204 </ref>. Se ştie că el era autodidact, că a învăţat aceste limbi prin experienţa vieţii, şi că nu fusese până atunci la nicio şcoală. <ref>Anton Pann, „Povestea vorbii”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 46</ref>.   
+
Biografii și cercetătorii operei sale susțin că atunci când s-a stabilit în Capitală, Anton Pann avea „cunoștințe bogate de literatură balcanică” și știa bine cinci limbi: româna, turca, bulgara, greaca și rusa. <ref>George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, vol. II, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, 1990, București, p. 204 </ref>. Se știe că el era autodidact, că a învățat aceste limbi prin experiența vieții, și că nu fusese până atunci la nicio școală. <ref>Anton Pann, „Povestea vorbii”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 46</ref>.   
Datorită glasului său melodios şi foarte plăcut Anton Pann a fost cântăreț la Biserica cu Sfinţi, după ce înainte fusese paracliser la Biserica Olari. După un timp, s-a înscris la şcoala de muzichie deschisă de Dionisie Fotino, un scriitor erudit și compozitor muzical, un bun cunoscător al muzicii orientale. Apoi  a învăţat şi cunoştinţe de bază ale artei muzicale la şcoala condusă de vestitul psalt Petre Efesiu, care se afla în incinta Bisericii Sfântul Nicolae Şelari. Tot aici funcţiona şi o tipografie, unde Anton Pann a lucrat un timp, reuşind înveţe meşteşugul tiparului.  
+
Datorită glasului său melodios și foarte plăcut Anton Pann a fost cântăreț la Biserica cu Sfinți, după ce înainte fusese paracliser la Biserica Olari. După un timp, s-a înscris la școala de muzichie deschisă de Dionisie Fotino, un scriitor erudit și compozitor muzical, un bun cunoscător al muzicii orientale. Apoi  a învățat și cunoștințe de bază ale artei muzicale la școala condusă de vestitul psalt Petre Efesiu, care se afla în incinta Bisericii Sfântul Nicolae Şelari. Tot aici funcționa și o tipografie, unde Anton Pann a lucrat un timp, reușind învețe meșteșugul tiparului.  
În 1826, el a fost numit profesor la Seminarul din Râmnicu- Vâlcea, unde l-a avut ca elev pe Nifon, mitropolitul de mai târziu al Ungro-Vlahiei. Apoi a predat lecţii de cântări bisericeşti călugăriţelor de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, iar de acolo a plecat la renumita biserică Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, unde a cântat în cor.
+
În 1826, el a fost numit profesor la Seminarul din Râmnicu- Vâlcea, unde l-a avut ca elev pe Nifon, mitropolitul de mai târziu al Ungro-Vlahiei. Apoi a predat lecții de cântări bisericești călugărițelor de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, iar de acolo a plecat la renumita biserică Sfântul Nicolae din Şcheii Brașovului, unde a cântat în cor.
După ce a revenit în Bucureşti, Anton Pann a fost psalt la Biserica Olteni şi profesor de muzică vocală la şcolile naţionale din oraş, iar în 1842, a fost numit de mitropolitul Neofit profesor la Seminarul Central. Un an mai târziu, şi-a deschis singur o tipografie muzicală în chiliile Bisericii Olteni, dar a fost distrusă de focul cel mare din 1847.  Cu toate acestea, nu după mult timp şi-a deschis una nouă, pe strada Tunari nr.12, stradă care astăzi îi poartă numele. Între anii 1849 şi 1854, Anton Pann a muncit foarte mult, reuşind să tipărească nenumărate cărţi pe care le vindea chiar el la diferite biserici şi mănăstiri din ţară.  
+
După ce a revenit în București, Anton Pann a fost psalt la Biserica Olteni și profesor de muzică vocală la școlile naționale din oraș, iar în 1842, a fost numit de mitropolitul Neofit profesor la Seminarul Central. Un an mai târziu, și-a deschis singur o tipografie muzicală în chiliile Bisericii Olteni, dar a fost distrusă de focul cel mare din 1847.  Cu toate acestea, nu după mult timp și-a deschis una nouă, pe strada Tunari nr.12, stradă care astăzi îi poartă numele. Între anii 1849 și 1854, Anton Pann a muncit foarte mult, reușind să tipărească nenumărate cărți pe care le vindea chiar el la diferite biserici și mănăstiri din țară.  
La 2 noiembrie 1854, a trecut la cele veşnice, pe când se afla în Bucureşti. Deşi a petrecut o mare parte din viaţa lui la Biserica Olteni, el a fost înmormântat la Biserica Lucaci, alături de mama lui. După moartea sa, casele în care a locuit, precum şi vasta curte în care se afla tipografia lui din strada Taurului nr. 20 (acum strada Anton Pann) i-au revenit Bisericii Lucaci, aşa cum a lăsat prin testament.
+
La 2 noiembrie 1854, a trecut la cele veșnice, pe când se afla în București. Deși a petrecut o mare parte din viața lui la Biserica Olteni, el a fost înmormântat la Biserica Lucaci, alături de mama lui. După moartea sa, casele în care a locuit, precum și vasta curte în care se afla tipografia lui din strada Taurului nr. 20 (acum strada Anton Pann) i-au revenit Bisericii Lucaci, așa cum a lăsat prin testament.
  
 
==Note==
 
==Note==
Linia 39: Linia 39:
 
==Bibliografie==
 
==Bibliografie==
  
* „Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Constantin G. Giurescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966
+
* „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Constantin G. Giurescu, Editura pentru Literatură, București, 1966
* „Istoricul a 40 de biserici din România”, vol II, preot Marin Dumitrescu, Stabilimentul de Arte Grafice Albert Baer, Bucureşti, 1902, pp. 113-119
+
* „Istoricul a 40 de biserici din România”, vol II, preot Marin Dumitrescu, Stabilimentul de Arte Grafice Albert Baer, București, 1902, pp. 113-119
* „Din Vechiul Bucureşti - Biserici, curţi boereşti şi hanuri după două planuri inedite de la sfârşitul veacului al XVIII-lea”, George D. Florescu, Editura 1935
+
* „Din Vechiul București - Biserici, curți boerești și hanuri după două planuri inedite de la sfârșitul veacului al XVIII-lea”, George D. Florescu, Editura 1935
  
 
==Surse==
 
==Surse==

Versiunea de la data 19 iulie 2017 13:40

Construită la început de un boier, apoi de un mitropolit, iar mai târziu de doi negustori macedoneni și de breasla cofetarilor, Biserica „Sfântul Stelian“ - Lucaci, din București, mărturisește o istorie de aproape 400 de ani. Prima a fost construită din lemn, a doua a fost zidită în același loc și a dăinuit un secol, apoi a fost ridicată alta care a fost complet distrusă în marele incendiu din 1847, iar următoarea a fost înălțată în 1850 și s-a păstrat până în zilele noastre. Este singurul lăcaș de cult din București care are hramul Sfântul Cuvios Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul, ale cărui moaște se află aici spre închinare din anul 1736. Numele acestui așezământ de închinăciune este legat și de vestitul compozitor și scriitor Anton Pann, autorul liniei melodice a imnului național al României, care a slujit aici ca dascăl.

Biserica Lucaci se află pe strada Logofăt Udriște nr. 6-8 și este inclusă în categoria monumentelor istorice, având codul de clasificare B-II-m-B-19073.[1]

Istoric

Rădăcinile Bisericii Lucaci merg până în secolul al XVII-lea, dar nu se știe sigur anul în care a fost ridicată. Istoricii ne spun că un boier Lucache ar putea fi ctitorul, de la acesta fiind denumită biserica, pe atunci construită din lemn. De asemenea, mahalaua în care se afla, situată în acea vreme la marginea orașului, se numea Lucaci, după cum menționează un hrisov din secolul al XVII-lea, dar era cunoscută și ca mahalaua Totoescu, probabil tot de la numele unui mare boier sau negustor care locuia acolo.[2] Peste timp, această biserică s-a deteriorat și alta a fost înălțată, pe același amplasament, de data aceasta din zid. A fost clădită în 1736, de mitropolitul Ştefan al Ţării Românești, care i-a dăruit și moaștele sfinților Stelian, Haralambie, Elefterie și Onufrie. Noua biserică avea hramul Sfântul Ierarh Nicolae și a dăinuit un secol, până când a fost surpată de cutremurul din 1838.

Biserica a fost reconstruită de parohul din acea vreme, loan Călărășanu, cu sprijinul enoriașilor, dar mai ales cu ajutorul a doi negustori macedoneni, Anghel Hagi Pandele și Constantin Athanasiu, care erau stabiliți în mahalaua Lucaci. Lăcașul de cult a fost ridicat din temelie în doar patru ani, tot atunci fiind construite și alte chili pentru preoți, pe lângă cele existente deja. Ctitorii care au contribuit cu sume importante au adăugat atunci hramurile Sfinții Împărați Constantin și Elena și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Noua biserică a fost sfințită de mitropolitul Nifon al Ţării Românești, în 1842. Însă nu au trecut decât cinci ani, că așezământul de închinăciune a fost complet distrus de „Focul cel mare”, care s-a produs în ziua de Paști a anului 1847. Despre acele momente grele amintește preotul Ioan Călărășanu în prefața scrisă la cartea „Condica de zestrea Sfintei Biserici Lucaci”, în 1876, în care afirmă că sfântul lăcaș a ars cu chiliile din jurul său și cu toate podoabele pe care le avea în interior, rămânând numai zidurile goale. Istoricul George Potra descrie această catastrofă ca fiind „cel mai groaznic foc pe care l-a întâmpinat orașul”, un incendiu în urma căruia se puteau vedea chiar și după o lună „grămezi de lemnărie și mărfuri care ardeau înăbușit”.[3] Mai multe mahalale din București au rămas atunci în ruine, iar printre cei care au avut de suferit s-au numărat și ctitorii Bisericii Lucaci, Hagi Pandele și Constantin Athanasiu, ale căror case, prăvălii și mărfuri au fost distruse de flăcări. Deoarece și în anii următori ctitorii s-au confruntat cu greutăți financiare, preotul Ioan Călărășanu a început să refacă sfântul lăcaș cu ajutorul enoriașilor. În doar trei ani de la incendiu, biserica a fost zidită în stil neoclasic, cu coloane, și așa s-a menținut până în zilele noastre. Fiind o perioadă dificilă, pentru înfrumusețarea ei au fost aleși doi zugravi fără pretenții financiare mari. Însă din cauza materialului de slabă calitate pe care l-au folosit, pictura lor în tempera nu a rezistat mult timp. Biserica Lucaci a fost apoi înzestrată cu odoare necesare cultului religios, precum și cu case donate de diferiți credincioși sau cumpărate de preotul Ioan Călărășanu (la bătrânețe acesta s-a călugărit la Mănăstirea Cernica). Printre enoriașii care au oferit ajutoare semnificative s-a aflat și Anton Pann, care era atunci cântăreț la strană. Cu timpul, Biserica Lucaci a început să fie cunoscută și ca Biserica Sfântul Stelian, deoarece evlavia credincioșilor față de acest sfânt era tot mai mare. Așa încât, cinstirea acestui Cuvios, ocrotitor al copiilor, a devenit principalul hram.

Biserica în prezent

Din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea începe o perioadă înfloritoare pentru acest sfânt lăcaș, fiind sprijinit de unele bresle. Mai întâi a intrat în atenția „tutungiilor și cafegiilor”, apoi a cofetarilor, iar mai târziu a devenit loc de rugăciune și pentru meseriașii pielari, care au dăruit o icoană argintată a Sfântului Spiridon, patronul pielarilor și al cizmarilor. Însă nu toate bisericile din acea zonă erau într-o situație atât de bună. Biserica Udricani, din vecinătate, și-a pierdut veniturile din averea personală, prin prevederile Legii de secularizare din 1864, și a ajuns într-o stare avansată de degradare. Pentru a nu cădea în ruină, a fost desemnată ca filială a Bisericii Lucaci, statut pe care l-a păstrat timp de 45 de ani, din 1879 până în 1938.

Puternicul cutremur din 4 martie 1977 a provocat Bisericii Lucaci pagube mari încât au fost necesare unele lucrări de consolidare și restaurare. Părți mari din tencuiala bolților și din turlă s-au desprins atunci, o mare parte a zugrăvelii originale fiind distrusă. De aceea a fost nevoie de o nouă pictură, care a fost realizată prin contribuția a numeroși credincioși, în perioada 1982-1986. De data aceasta a fost ales Dumitru Bănică, un pictor cunoscut, care a executat o lucrare în frescă într-un stil propriu, și anume neobizantin românesc, dar care urmează, în mare parte, erminia tradițională pentru Biserica Răsăriteană. Pe bolta naosului este pictată icoana Sfintei Treimi, iar pe cea a pronaosului este înfățișată viața Maicii Domnului. Deasupra altarului, Maica Domnului este înconjurată de îngeri și binecuvintează pe credincioșii ce intră în biserică, iar frizele arată scene din viața Mântuitorului și exemplificări ale unor parabole. În programul iconografic a fost introdusă și o reprezentare inovatoare, ce se desfășoară ca o rugăciune tainică, în care durerea se împletește cu nădejdea. Astfel, la baza turlei sunt pictate cele opt scene ale suferinței Fiului lui Dumnezeu pentru noi: Sărutul lui luda, lisus în fața arhiereului Caiafa, lisus în fața lui Pilat, Luarea Crucii, Căderea sub greutatea Crucii, Răstignirea, Coborârea de pe Cruce și Punerea în mormânt. Cea de-a noua scenă, biruința asupra morții, este reprezentarea clasică a Învierii Domnului. În ansamblul ei, pictura realizată de Dumitru Bănică s-a dorit a fi un mesaj, o invocare a milei lui Dumnezeu în acei ani întunecați ai comunismului.

Biserica Lucaci desfășoară și o activitate cultural-educativă, aici fiind editată prima revistă religioasă după decembrie 1989 (începând cu ianuarie 1990). Editura parohială care a fost înființată atunci se numește „Credința Noastră” și continuă să scoată cărți de îndrumare creștină, lucrări de teologie, manuale pentru școli teologice, cărți poștale și iconițe.

Anton Pann, personalitate emblematică a culturii

Numele Bisericii Lucaci este legat și de cel al lui Anton Pann, care în ultima parte a vieții a locuit în apropierea acestui sfânt lăcaș. Poet, profesor și compozitor de muzică religioasă, folclorist și scriitor, dar și autorul liniei melodice a imnului național al României, este o personalitate emblematică atât pentru literatura română, cât și pentru Biserica noastră. Numele său era Antonie Pantoleon-Petroveanu, dar prin prescurtarea numelui de familie și românizare a devenit Anton Pann. S-a născut dintr-o mamă grecoaică și un tată de meserie căldărar, într-un sat din Bulgaria, locuit în cea mai mare parte de turci. Încă de când era copil, cunoștea foarte bine limba română, ceea ce pentru istorici a constituit o dovadă că el era român. De asemenea, știa și limbile turcă, greacă și bulgară. Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc și moartea tatălui său, în 1806, mama lui și cei trei copii au luat drumul pribegiei, în căutarea unei vieți mai bune. Au însoțit trupele rusești în mișcare, ajungând în Basarabia, și s-au stabilit pentru un timp la Chișinău. Anton, care avea 10 ani și o voce frumos timbrată, a început să cânte în corul bisericii mari din acest oraș. Aici și-a fixat vocația de psalt și a învățat limba rusă. După câțiva ani, cei doi frați ai săi, care se înrolaseră în armata rusească, au murit pe câmpul de luptă, iar Anton și mama lui au decis să vină în București. Biografii și cercetătorii operei sale susțin că atunci când s-a stabilit în Capitală, Anton Pann avea „cunoștințe bogate de literatură balcanică” și știa bine cinci limbi: româna, turca, bulgara, greaca și rusa. [4]. Se știe că el era autodidact, că a învățat aceste limbi prin experiența vieții, și că nu fusese până atunci la nicio școală. [5]. Datorită glasului său melodios și foarte plăcut Anton Pann a fost cântăreț la Biserica cu Sfinți, după ce înainte fusese paracliser la Biserica Olari. După un timp, s-a înscris la școala de muzichie deschisă de Dionisie Fotino, un scriitor erudit și compozitor muzical, un bun cunoscător al muzicii orientale. Apoi a învățat și cunoștințe de bază ale artei muzicale la școala condusă de vestitul psalt Petre Efesiu, care se afla în incinta Bisericii Sfântul Nicolae Şelari. Tot aici funcționa și o tipografie, unde Anton Pann a lucrat un timp, reușind să învețe meșteșugul tiparului. În 1826, el a fost numit profesor la Seminarul din Râmnicu- Vâlcea, unde l-a avut ca elev pe Nifon, mitropolitul de mai târziu al Ungro-Vlahiei. Apoi a predat lecții de cântări bisericești călugărițelor de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, iar de acolo a plecat la renumita biserică Sfântul Nicolae din Şcheii Brașovului, unde a cântat în cor. După ce a revenit în București, Anton Pann a fost psalt la Biserica Olteni și profesor de muzică vocală la școlile naționale din oraș, iar în 1842, a fost numit de mitropolitul Neofit profesor la Seminarul Central. Un an mai târziu, și-a deschis singur o tipografie muzicală în chiliile Bisericii Olteni, dar a fost distrusă de focul cel mare din 1847. Cu toate acestea, nu după mult timp și-a deschis una nouă, pe strada Tunari nr.12, stradă care astăzi îi poartă numele. Între anii 1849 și 1854, Anton Pann a muncit foarte mult, reușind să tipărească nenumărate cărți pe care le vindea chiar el la diferite biserici și mănăstiri din țară. La 2 noiembrie 1854, a trecut la cele veșnice, pe când se afla în București. Deși a petrecut o mare parte din viața lui la Biserica Olteni, el a fost înmormântat la Biserica Lucaci, alături de mama lui. După moartea sa, casele în care a locuit, precum și vasta curte în care se afla tipografia lui din strada Taurului nr. 20 (acum strada Anton Pann) i-au revenit Bisericii Lucaci, așa cum a lăsat prin testament.

Note

  1. Institutul Național al Patrimoniului, Lista monumentelor istorice www.patrimoniu.gov.ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice
  2. G. I. Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, București, 1899, p. 332.
  3. George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, vol. I, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 154.
  4. George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, vol. II, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, 1990, București, p. 204
  5. Anton Pann, „Povestea vorbii”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 46

Bibliografie

  • „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Constantin G. Giurescu, Editura pentru Literatură, București, 1966
  • „Istoricul a 40 de biserici din România”, vol II, preot Marin Dumitrescu, Stabilimentul de Arte Grafice Albert Baer, București, 1902, pp. 113-119
  • „Din Vechiul București - Biserici, curți boerești și hanuri după două planuri inedite de la sfârșitul veacului al XVIII-lea”, George D. Florescu, Editura 1935

Surse