Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Biserica Sfântul Spiridon - Nou (București)

Versiunea din 27 aprilie 2017 16:22, autor: Ghighi (Discuție | contribuții) (Pagină nouă: Vestită pentru frumuseţea ei arhitecturală şi picturală, Biserica „Sfântul Spiridon“ - Nou are în prezent aproape aceeaşi înfăţişare pe care avea în urmă cu pest...)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)

Vestită pentru frumuseţea ei arhitecturală şi picturală, Biserica „Sfântul Spiridon“ - Nou are în prezent aproape aceeaşi înfăţişare pe care avea în urmă cu peste 150 de ani. Recunoscută drept cea mai mare biserică ortodoxă din Capitală, este şi Catedrală mitropolitană, fiind a doua, în ordine ierarhică, după Catedrala patriarhală. Situată pe Calea Şerban Vodă nr. 29, la mică distanţă de Piaţa Unirii, a fost ctitorită iniţial de domnitorii Scarlat şi Alexandru Ghica, în perioada 1766-1768, şi a durat aproape un secol. Încă din primii ani de la ridicarea ei, a fost înzestrată cu numeroase proprietăţi (moşii, case, prăvălii), atât de ctitori cât şi de alţi donatori. Deoarece a suferit distrugeri mari în urma cutremurelor, a fost rezidită din temelii, între anii 1852 şi 1858, fiind socotită în acea vreme drept cea mai spaţioasă şi mai impunătoare biserică din Bucureşti.


Istoric

La începutul existenţei sale sfântul lăcaş era cunoscut ca „Biserica Ghiculeştilor din latura Bucureştiului”, sau ca „Mănăstirea Banului Mare, adică a lui Dumitrake Ghica”, după cum menţionează istoricul Ionnescu-Gion. Orăşenii i-au mai zis şi Biserica „Sfântul Spiridon” - Nou, ca să o deosebească de un alt aşezământ cu acelaşi hram, situat în apropiere. Pisania aşezământului, care constituie actul său de naştere, mărturiseşte următoarele: „Dar fiindcă Dumnezeu a trimis pe Fiul Său şi a locuit cu oamenii, tot creştinul este dator a-I zidi casă pe pământ. Pentru aceea şi robul lui Dumnezeu, domnitorul Ţării Româneşti, Scarlat Ghica, fiul Domnului Grigorie Ghica, vrând a mări numele lui Dumnezeu, cel în Treime închinat şi slăvit, a zidit din temelie acest templu în cinstea Sfântului Ierarh Spiridon, Arhiepiscopul Trimitundei, făcătorul de minuni. Această întreprindere s-a început în al doilea an al domniei sale, în anul 1767, şi s-a sfârşit în a doua sa domnie, la anul 1768, septembrie 30. Iar ca să poată fi susţinut acest sfânt lăcaş în toată frumuseţea şi buna cuviinţa sa, s-a înzestrat cu fonduri şi cu legate statornice de către Domnul Alexandru Ghica, fiul Domnului Scarlat Ghica, întâiul ctitor.

Locul în care a fost construită Biserica „Sfântul Spiridon” - Nou era situat, în secolul al XVIII-lea, în afara oraşului, pe „uliţa Şerban-Vodă”, pe atunci cea mai importantă arteră din Bucureşti. Se mai numea şi Podul lui Şerban Vodă care în acea vreme era un drum ce ducea spre Giurgiu. Pe aici veneau trimişii sultanului şi alţi oameni de seamă de la Constantinopol, precum şi domnitorii români după ce erau numiţi de Înalta Poartă. Era cunoscut şi ca Podul Beilicului, după casele de oaspeţi numite „beilic” (ale beiului sau ale stăpânirii), construite aici pentru găzduirea turcilor care veneau în Bucureşti cu diferite misiuni.[1]Acest drum se întindea pe locurile mahalalei numită Slobozia Domnească, unde locuiau boieri mari şi negustori de vază. Tot aici, multe biserici şi mănăstiri din Bucureşti şi din jurul oraşului aveau case, prăvălii, pivniţe şi locuri virane. După construirea Bisericii „Sfântul Spiridon” - Nou, în jurul său s-a format mahalaua cu acelaşi nume, care avea 40 de case la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Primul ctitor al sfântului lăcaş, Scarlat Ghica, era fiul voievodului Grigorie Ghica al II-lea, cel care a întemeiat Biserica şi Spitalul Sfântul Pantelimon. Scarlat Ghica a fost domnitor al Moldovei, între anii 1757 şi 1758, iar pe tronul Ţării Româneşti a urcat de două ori, prima dată între 1758 şi 1761, iar a doua oară între 1765 şi 1766. În această ultimă domnie, care a fost paşnică, a început să zidească Biserica „Sfântul Spiridon” – Nou. Însă nu a mai apucat s-o vadă terminată, deoarece în toamna anului 1766 s-a dus să vadă urmările puternicului incendiu din Bucureşti, care a distrus o parte din Târgului Cucului, iar atunci s-a îmbolnăvit „din cauza vântului rece”.[2] Nu a mai trăit decât o lună după aceea, fiind înmormântat în biserica pe care el a ctitorit-o. Fiul şi urmaşul său la tron, Alexandru Scarlat Ghica, domnitor între anii 1766 şi 1768, a luat unele măsuri de prevenire a incendiilor, stabilind reguli pentru clădirea caselor şi prăvăliilor. De asemenea, el a considerat ca o datorie sfântă finalizarea lucrărilor de construire a sfântului lăcaş, pe care le începuse tatăl său. Astfel, între anii 1767 şi 1768, biserica a fost zidită şi apoi închinată Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei şi Sfântului Visarion al Larisei. Nu se ştie ce dimensiuni avea, ci doar că a fost una dintre cele mai mari mănăstiri domneşti din ţară.

Încă de la început Biserica „Sfântul Spiridon” - Nou a fost înzestrată de ctitori, „cu multă avere”, aşa cum menţionează istoricul Ionnescu-Gion: o moşie domnească şi case în Roşiori-de-Vede; mai multe prăvălii în Bucureşti; o moşie în Ialomiţa, cu tot venitul bălţilor din jurul orăşelului Gura-Ialomiţei; taxa oilor care păşteau în Munţii Mehedinţilor, precum şi venitul peştelui din bălţile de lângă Gura Ialomiţei şi din Romanaţi.[3]Toate acestea au fost lăsate sfântului lăcaş pentru a fi administrate, cu obligaţia ca nimeni să nu le înstrăineze vreodată. Tot în primii ani de la întemeiere, aşezământul de închinăciune a primit şi alte averi, se pare mai mari decât cele lăsate de ctitorii săi. Dintre acestea amintim moşiile: Măxineni (jud. Râmnicu-Sărat), de la marele vistier Iordache Mavrodin; Vulpeşti (jud.Teleorman), de la marele şetrar Dumitru Hagi; Băbeni (jud. Prahova), donată de ceauşul Nicolae; Orăşti (jud. Ilfov) dăruită de mitropolitul Grigorie al II-lea; o moşie la Frăteşti (jud. Vlaşca), de la marele vistier Badea Ştirbei.[4]Aceste bunuri au fost recunoscute şi întărite prin hrisoave de ceilalţi domnitori care au urmat la tronul ţării. Din veniturile care proveneau din toate aceste averi, lăsate de ctitori şi de alţi donatori, avea să fie construit mai târziu un nou aşezământ de închinăciune, pe acelaşi amplasament.


Biserica în prezent

Secolul al XIX-lea a adus Bisericii „Sfântul Spiridon” – Nou o perioadă de declin, în urma calamităţilor naturale, dar şi o etapă de înflorire, când a devenit cea mai impunătoare din Bucureşti. Astfel, cutremurele din 1802 şi 1838, precum şi incendiul din 1823 au dus la ruinarea sa treptată, aşa încât epitropia a decis să o rezidească. Lucrările au fost efectuate în perioada 1852-1858 şi au avut aprobarea domnitorului Barbu Ştirbei şi binecuvântarea mitropolitului Nifon. Biserica a fost ridicată după planurile arhitectului Xavier Villacrosse, în stil neogotic şi neobizantin, şi a avut temelia pe grătare de lemn sprijinite pe stâlpi de stejar. Încă de atunci impresiona prin arhitectură şi monumentalitate, fiind considerată printre cele mai înalte şi spaţioase construcţii din Bucureşti, având o lungime de 42 m şi turle de aproape 40 m. Tot atunci a fost înfrumuseţată cu pictura realizată Gheorghe Tattarescu, în stil renascentist, cel care a pictat şi tâmpla, iar de la Viena au fost aduse vitralii colorate artistic, cu scene biblice şi sfinţi. Despre modul cum arăta Biserica „Sfântul Spiridon” – Nou, în acea perioadă, preotul Marin Dumitrescu, spunea că era „impunătoare, atât la exterior cât şi la interior”, avea obiectele „cele mai frumoase şi mai preţioase”, şi era „una dintre cele dintâi din Bucureşti”, care „servea de model”. [5]. De asemenea, istoricul Constantin G. Giurescu scria că a fost „refăcută somptuos, cu materiale de bună calitate”şi a fost „bogat înzestrată cu averi”, iar G. I. Lahovary o considera drept „cea mai măreaţă şi mai frumoasă din capitală”.

Cu toate acestea, noua biserică avea să cunoască şi perioade dificile, în secolul al XX-lea. În urma cutremurului din 1940 a fost grav deteriorată, iar bombardamentele din 1944 i-au provocat pagube mari. După terminarea războiului, au avut loc lucrări restaurare şi renovare, din iniţiativa patriarhului Justinian Marina, cu cheltuiala Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Atunci au fost adăugate trei balcoane şi a fost spălată pictura. Reparată şi înnoită, biserica a fost resfinţită de patriahul Justinian Marina, în 1954, când s-a luat decizia să devină paraclis al Patriarhiei Române, cu statut de stavropighie patriarhală, deoarece aici se obişnuia hirotonirea arhiereilor Bisericii Ortodoxe Române. În acest aşezământ a fost întronizat patriarhul Justinian Marina, în 1948, iar doi ani mai târziu, a fost hirotonit întru arhiereu Preafericitul Teoctist.

În anii care au urmat, sfântul lăcaş a mai avut nevoie de unele intervenţii. Astfel, în perioada 1966-1970, cu fondurile Arhiepiscopiei Bucureştilor, au fost efectuate mai multe reparaţii şi renovări: închiderea zidurilor crăpate, întărirea bolţilor, refacerea turlei Pantocrator din beton şi cărămidă, precum şi lucrări de subzidire sub fundaţia din lemn, care se deteriorase. La doar câţiva ani de la toate aceste îmbunătăţiri, Biserica „Sfântul Spiridon“ - Nou avea să treacă printr-o altă perioadă grea. A suferit distrugeri mari în urma cutremurului din 1977, iar lucrările de construcţie a metroului, din 1986, i-au provocat alte pagube, una dintre linii trecând foarte aproape de Sfântul Altar. Pe lângă toate acestea, regimul comunist a trecut-o pe lista bisericilor ce urmau a fi dărâmate. Salvarea a venit de la patriarhul Teoctist, care a transformat-o în paraclis pentru Facultatea de Teologie, situată în apropiere. Cum proiectul pentru restaurarea acestei facultăţi era deja aprobat de Ministerul Cultelor, Preafericitul Teoctist a ataşat actele de consolidare ale bisericii, reuşind astfel să o scape de la demolare. După ce a fost reparată şi înfrumuseţată, a fost resfinţită în 1990.

Au fost însă alte lăcaşuri sfinte care nu au putut să fie salvate, printre acestea şi „Sfântul Spiridon“ - Vechi, care a fost dărâmată, în 1987, de regimul comunist. De acolo au fost aduse la Biserica „Sfântul Spiridon“ - Nou moaştele Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei, cu puţin timp înainte de a fi demolată. După ce a fost reconstruită, o parte din sfintele moaşte au rămas aici, iar cealaltă parte s-a întors la aşezământul de unde au fost luate. Biserica „Sfântul Spiridon“ – Nou a fost numită în 2008, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Catedrală mitropolitană a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. La câţiva ani după ce i s-a dat acest titlu, a intrat într-un amplu proces de restaurare atât în exterior cât şi în interior, şi a căpătat astfel un aspect de o frumuseţe rară printre lăcaşurile sfinte din Capitală. Consolidarea bisericii şi lucrările de refacere a canalizării şi a drenajului au fost făcute în urma unui studiu geotehnic şi a unei expertize tehnice. Restaurarea picturii a început în 2013 şi a fost finalizată după doi ani, fiind realizată de Gabriela şi Alexandru Ştefăniţă.

Lucrări de consolidare şi restaurare s-au făcut şi la clădirile adiacente bisericii, respectiv Casa „Trimitunda” şi Casa „Spiridonia”. În apropiere, catedrala mai are un teren obţinut în urma unor decizii de retrocedare în natură, unde se intenţionează construirea unui imobil cu destinaţia de cămin preoţesc şi de locuinţe de serviciu pentru angajaţii Arhiepiscopiei şi ai Patriarhiei. Dintre toate moşiile pe care le-a avut sfântul lăcaş, unele au fost pierdute la reforma agrară din 1921. Sunt însă şi suprafeţe de pădure şi teren arabil, în Muntenia, pentru care biserica se află în demersuri de retrocedare. În ceea ce priveşte terenul care a fost expropriat de statul comunist şi pe care s-au construit blocuri, au fost emise decizii de despăgubire în natură.

Necropolă domnească, sfântul lăcaş adăposteşte mormintele domnitorilor: Scarlat şi Alexandru Ghica, Constantin Hangerli (1797-1799), decapitat de trimisul sultanului, şi Alexandru Șuțu (1818-1821), ultimul domnitor fanariot.

Biserica „Sfântul Spiridon” - Nou este inclusă pe „Lista monumentelor istorice din România”, cu codul de clasificare B-II-m-A-19750.[6].

Programul său liturgic este asemănător cu al Catedralei patriahale, credincioşii putând participa atât la slujbele de seară cât şi la cele de dimineaţă, inclusiv la Sfânta Liturghie. Tot aici au loc festivităţile de început şi sfârşit de an universitar, precum şi hramul Facultăţii de Teologie de sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi.


Bibliografie

„Enciclopedia Ortodoxiei românești”, Mircea Păcurariu, Editura Intitutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010 „Marele dicţionar geografic al României”, George Ioan Lahovary, vol. I, Stab. Grafic J.V. Socecu, Bucureşti, 1898, p. 725 „Istoria începutului oraşului Bucureşti astăzi capitala României şi reşedinţa I.S. Carol I de Hohenzollern, domnitorul românilor”, D. Papazoglu, Tipografia Ion Weiss, Bucureşti,1870 „Conducator istoric la bisericile din Bucureşti şi împrejurimile imediate”, Nicolae Iorga, Editura Municipiului Bucureşti 1935 „Din Vechiul Bucureşti - Biserici, curţi boereşti şi hanuri după două planuri inedite de la sfârşitul veacului al XVIII-lea”, George D. Florescu, Editura 1935


Surse