Biserica Sfântul Nicolae-Udricani: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (wikizare)
(Legături externe: +categ.)
 
(Nu s-au afișat 2 versiuni intermediare efectuate de același utilizator)
Linia 31: Linia 31:
  
 
==Note==
 
==Note==
<references>
+
<references/>
  
 
==Bibliografie==
 
==Bibliografie==
Linia 46: Linia 46:
 
*[http://ziarullumina.ro/pe-urmele-asezamintelor-de-odinioara-de-la-udricani-101381.html Raluca Brodner: „Pe urmele aşezămintelor de odinioară de la Udricani”, 06 mai 2015 „Ziarullumina.ro”]
 
*[http://ziarullumina.ro/pe-urmele-asezamintelor-de-odinioara-de-la-udricani-101381.html Raluca Brodner: „Pe urmele aşezămintelor de odinioară de la Udricani”, 06 mai 2015 „Ziarullumina.ro”]
 
*[http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-udricani-67856.html Biserica Udricani]
 
*[http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-udricani-67856.html Biserica Udricani]
 +
 +
[[Categorie:Biserici din București|Udricani]]

Versiunea curentă din 18 aprilie 2016 13:43

Unul dintre monumentele istorice ale Bucureştiului din secolul al XVIII-lea, Biserica Sfântul Nicolae-Udricani a avut de-a lungul timpului mai mulţi ctitori, care au înzestrat-o cu multe moşii şi imobile şi au reparat-o ori de câte ori a fost nevoie. Numele sfântului lăcaş s-a făcut cunoscut şi datorită prezenţei uneia dintre primele şcoli primare cu predare în limba română, vestita Şcoală de la Udricani, unde au învăţat mari personalităţi româneşti din acea perioadă, printre care Anton Pann, Efrosin Poteca, Paris Mumuleanu, Petre Ispirescu ş.a. Însă după 1864, biserica a trecut în proprietatea statului şi şi-a pierdut veniturile din avere, ajungând după aproape 50 de ani de neglijenţă într-o stare avansată de degradare. În anii `30, a fost reparată la iniţiativa savantului Nicolae Iorga, iar în ultimii ani a fost supusă unor ample lucrări de consolidare şi restaurare, reuşind să îşi recâştige şi o parte din avere.

Istoric

Biserica Sfântul Nicolae-Udricani, cu hramul Sfântul Nicolae, face parte din numeroasele lăcaşuri de cult ortodoxe clădite în Bucureşti, în secolul al XVIII-lea, de boieri cu diferite ranguri. A fost ridicată în 1734, de clucerul Udrican şi soţia sa, Maria doamna, într-o zonă bine populată pe atunci, fiind menită a sluji ca lăcaş de cult unei comunităţi formată în special din meşteşugari şi negustori. În 1750, această zonă este menţionată în documente ca fiind mahalaua Popii Isac, iar mai târziu este cunoscută ca mahalaua Udricani.[1] În prezent biserica se află pe strada Iuliu Barasch nr.11, nu departe de Piaţa Sfânta Vineri. Despre ctitorie mărturiseşte pisania veche care se află deasupra uşii de intrare în pronaos: „Această Sfântă şi Dumnezeească Biserică s-au făcutu cu cheltuiala şi înfrumuseţarea ei, precum se vede, de Dumnealui Jupănu-Udrecan Clucer, fiindu coprensu de Dumnezeească Râvnă pentru mărirea şi slava lui Dumnezeu şi a Sf. Mare Ierarh Nicolae şi pentru vecinica pomenire a Dumnealui şi a tot Neamul Dumnealui şi s-au săvârşit în zilele prea luminatului Domnu a toată Ţara Românească Io Grigorie Ghica Voevod, fiind Arhiereu Prea Sfinţitul Chir Ştefan, la anul de la zidirea lumii leat 7244 şi de la Hristos 1734 în luna lui septembrie zile 15.

Biserica a fost construită după un plan treflat cu pronaos supralărgit şi două turle, cu pridvor deschis şi turn-clopotniţă, pe latura de vest, pe sub care se intra în incintă. Pentru buna funcţionare, a avut în jurul său o comunitate monastică mică, fiind sub autoritatea şi grija unui egumen până în secolul al XIX-lea, când a devenit biserica parohiei care îi va purta numele. În jurul anului 1770, marele ban Mihail Cantacuzino amintea faptul că aceasta era o „mănăstire fără han”, deoarece avea un turn-clopotniţă şi chilii doar pentru călugări, ceea ce înseamnă că era un aşezământ monastic de categoria a II-a.

La scurt timp după zidire, biserica (mănăstirea) a fost închinată Mănăstirii Sfântul Ioan din Focşani, care era bogată şi avea foarte multe proprietăţi în Bucureşti, [2]fiind închinată la rândul ei unei mănăstiri din Muntele Athos. Tot atunci sfântul lăcaş de la Udricani a primit diferite scutiri de taxe din partea domniei, aşa cum mărturisesc hrisoavele. Pe lângă aceste beneficii, i s-au adăugat daniile în moşii şi case ale unor credincioşi, printre care unele vii în Valea Hotarului, în Dealul Cernăteştilor, pe Dealul Bucureştiului şi pe Valea Poenii (judeţele Prahova şi Ilfov). De asemenea, a mai primit o moară pe râul Neajlov, locuri de case în mahalaua Manea Cavafu din Bucureşti, iar cu timpul i-au fost donate şi alte proprietăţi. Despre unele donaţii aflăm și dintr-o inscripţie din altarul bisericii: „Pomelnicul Popii Nicolae Zgolavu, ctitorul cel vechi, care a dat bisericii casele care sunt în dosul altarului şi o prăvălie în carele cu peşte, şi toate cărţile (…). Pomelnicul jupânesei Marii, a pitarului Ioan, care a dat bisericii case, pogoane de vie la Cernăteşti (…).[3]

Secolul al XIX-lea a însemnat o perioadă dramatică pentru Biserica Udricani. Chiar la începutul veacului a fost grav afectată de marele cutremur din 1802. Pentru a fi salvată, au fost realizate unele intervenţii care i-au modificat aspectul. Astfel, a fost închis pridvorul, prin zidirea arcadelor, iar pereţii acestuia au fost apoi pictaţi. O inscripţie aflată pe un perete din interior vorbeşte despre înnoirea bisericii după acel cutremur, când s-au înfrumuseţat zugrăvelile şi catapeteasma, precum şi icoanele împărăteşti, a fost refăcută pardoseala şi a fost adus un policandru nou. Pe parcursul primei jumătăţi a secolului XIX au mai fost făcute reparaţii, unele în 1834, după cutremurele din 1821, 1824, 1827, 1829, iar altele, după cutremurul din 1838. Seria nenorocirilor a fost încheiată, în veacul al XIX-lea, de Focul cel Mare din ziua de Paşti a anului 1847, când au ars chiliile şi turnul-clopotniţă, cărţile, sfintele vase liturgice și alte obiecte. Biserica a fost reparată în anul următor, prin grija şi cu cheltuiala arhiereului Timotei Troados, fost egumen al Mănăstirii Sfântul Ioan din Focşani. Turlele de zidărie au fost dărâmate, deoarece erau prea şubrede pentru a mai fi păstrate, fiind înlocuite cu turle de lemn învelite cu tablă. Din turnul-clopotniţă au mai fost păstrate unele ruine, iar clopotele au fost atârnate pe patru furci de lemn. După 1864, prin prevederile Legii de secularizare, Biserica Udricani a trecut în întreţinerea statului şi şi-a pierdut veniturile din averea personală. Cu timpul, lipsa acută de susţinere materială a dus la neglijarea permanentă a întreţinerii ei. Arhiva bisericii menţionează că în 1879 era într-o stare avansată de degradare, atât în exterior cât şi în interior, existând pericolul să cadă în ruină. Din această cauză, după 1893 a fost desemnată ca biserică filială a Bisericii Lucaci, şi şi-a menţinut acest statut timp de 45 de ani, până în 1938, când a devenit din nou parohie.

Biserica în prezent

Secolul XX a adus unele schimbări importante, deoarece sfântul lăcaş, declarat monument istoric, a trecut prin reparaţii majore. În 1937, Nicolae Iorga, care era preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice, a dispus imediat începerea restaurării bisericii. Impresionat de starea de degradare în care se afla, savantul a făcut apel la cetăţeni, prin intermediul ziarului „Porunca Vremii”, să contribuie la salvarea acesteia. În același an, cu fondurile adunate, au început lucrările de restaurare, care au fost conduse de arhitectul Emil Costescu. Însă sumele de bani au fost insuficiente, astfel că operaţiunile s-au desfăşurat cu unele întreruperi, fiind terminate abia în 1945. Pe lângă toate acestea, au fost necesare şi unele intervenţii după cutremurul din 1940. Astfel încât, în această perioadă au fost reparate doar turlele şi şarpanta, au fost refăcute pardoseala şi ferestrele şi a fost înlocuită uşa principală cu una nouă, după modelul celei de la biserica Mănăstirii Neamţ. Turnul-clopotniţă, care rămăsese numai pe jumătate, a fost dărâmat între anii 1936 şi 1937, pentru a face loc construirii unui bloc, iar o parte importantă a terenului din partea de vest a bisericii a fost expropriat pentru alinierea străzilor. Reparaţii au mai fost făcute după seismul din 4 martie 1977, iar în 1998 au fost executate unele lucrări de consolidare la exterior, însă fără avizele necesare, care au provocat astfel multe daune. Un amplu proces de consolidare şi restaurare a fost demarat în 2005, odată cu numirea prof. dr. Constantin Pătuleanu la Parohia Udricani, cu sarcina explicită de a salva biserica şi de a recupera patrimoniul acesteia. Lucrările au fost coordonate de arhitectul Constanţa Carp şi s-au desfăşurat sub patronajul Ministerului Culturii şi Cultelor prin Direcţia Monumentelor Istorice, precum şi Arhiepiscopiei Bucureştilor. Timp de patru ani cât au durat intervenţiile, au fost realizate centuri de beton la mijlocul bisericii, au fost demolate şi refăcute turlele, iar nivelul de călcare din exterior a fost coborât cu 50 m. Pridvorul, care a avut arcadele închise complet cu zidărie încă de la 1810, a fost redeschis, şi păstrează parţial pictura din sec al XVIII-lea şi frumosul portal sculptat cu motive florale. Ferestrele au fost şi ele redeschise, iar chenarele lor din piatră simplu profilate, datând poate de la origine, pe alocuri afectate de ultima consolidare, au fost refăcute. Restaurarea şi conservarea picturilor murale poartă semnătura pictorului Romeo Andronic, iar executarea întregului mobilierul şi a catapetesmei, aparţine sculptorului Dumitru Gârea din Bacău, care a realizat şi uşa de la intrare. De asemenea, au fost restaurate obiectele cultice şi candelele existente, precum şi toate icoanele din biserică, printre acestea fiind icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, care a scăpat nevătămată din toate incendiile, şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Oranta” (Rugătoarea), din 1883, care este unică în România. Tot în timpul acestor lucrări au fost făcute săpături arheologice, fiind descoperite 100 de morminte, monede, sigilii, inele, cărămizi inscripţionate, resturi de veşminte preoţeşti, precum şi peste 25 de cruci funerare, care datează din anii 1802-1816, fiind cele mai vechi din centrul Bucureştiului.

Aşezămintele Udricani

Încă din secolul al XVIII-lea, sfântul lăcaş a avut o implicare socială şi culturală, prin Aşezămintele Udricani, din care au făcut parte Azilul de bătrâni, Şcoala Românească şi Şcoala de Caligrafie. În 1877 a fost construit pe terenul bisericii şi Institutul de Binefacere „Protopopul Teodor Iconomu”, susţinut cu fonduri proprii de primarul Bucureştiului Pache Protopopescu, unde au fost găzduite văduvele de război. Renumita Şcoală Românească de la Udricani a fost înfiinţată în chiliile sfântului lăcaş, unde copiii învăţau să scrie şi să citească. Despre această şcoală, Ion Ghica spune în „Scrisori către Alecsandri” că era „sub albastrul cerului, pe prispa bisericii, unde, când ploua, copiii se ghemuiau în odaia ţârcovnicului, jos pe cărămizi sau în clopotniţă; citeau şi scriau pe genunchi şi pe brânci (…)”. Tot scriitorul menţionează şi cine erau aceşti elevi, din rândul cărora bisericile îşi recrutau preoţii şi cântăreţii: „Primprejurul bisericii, în mahala, între livezile de meri, de peri şi de duzi, se zăreau vreo 10-15 învelişuri de case, sub straşina ieşită ca o umbrelă, sub care locuiau câţiva cavafi, croitori, işlicari şi cojocari; aceştia când plecau la prăvălie îşi trimiteau copiii la dascălul Chiosea să nu ştrengărească pe uliţă…să ţină ison cântăreţilor la strană, să citească Apostolul, să zică Tatăl Nostru şi Crezul (…).[4] De asemenea, de la dascălul Chiosea au învăţat să scrie în limba română şi personalităţi importante din secolul al XVIII-lea: boierii Văcărești, logofătul Greceanu, Paris Mumuleanu, Anton Pann, Petrache Nănescu, Nicolae Alexandrescu, Efrosin Poteca, Marin Serghescu, mai târziu chiar Petre Ispirescu. Toate aceste aşezăminte ale Bisericii Udricani au fost preluate abuziv de stat în 1950, când Azilul de bătrâni a fost desființat, iar la Institutul de Binefacere, în locul văduvelor de război au fost aduși chiriași. În prezent aceste imobile au fost retrocedate parohiei, conform legislaţiei actuale, împreună cu terenul de 1542 mp care a aparţinut sfântului lăcaş. Biserica Udricani este înscrisă pe Lista monumentelor istorice cu codul de clasificare B-II-m-A-18076.[5].

Note

  1. Gheorghe Adameşteanu, „Arheologia credinţei-Cercetări arheologice la biserici bucureştene-Biserica Sf. Nicolae Udricani”, Vol II, Editura Semne, Bucureşti, 2011, pp.27-28.
  2. G. I. Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, Bucureşti 1899, p.252
  3. Nicolae Iorga, „Inscripţii din bisericile României”, vol. I, partea 1, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti, 1905, p. 291.
  4. Ion Ghica, „Opere-Scrisori către Vasile Alecsandri”, vol. I, Editura pentru Literatură, 1967, pp.152-154.
  5. Institutul Național al Patrimoniului, Lista monumentelor istorice www.patrimoniu.gov.ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice

Bibliografie

  • „Enciclopedia Ortodoxiei românești”, Mircea Păcurariu, Editura Intitutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p.136
  • „Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Constantin G. Giurescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966
  • „Din Vechiul Bucureşti-Biserici, curţi boereşti şi hanuri după două planuri inedite de la sfârşitul veacului al XVIII-lea”, George D. Florescu, Editura 1935, p.72
  • „Marele dicţionar geografic al României”, George Ioan Lahovary, vol. I, Stab. Grafic J.V. Socecu, Bucureşti, 1898, pp. 726-730
  • „Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România-Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea)”, Vol. 1: A-L , Nicolae Stoicescu, Editura Craiova: Mitropolia Olteniei (Bucureşti: Tipografia “Arta Grafică”), 1970, p. 312

Legături externe