Biserica Sfântul Spiridon - Nou (București): Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (Bibliografie: editura)
m (Cristianm a redenumit pagina Catedrala mitropolitană „Sfântul Spiridon”- Nou în Biserica Sfântul Spiridon - Nou (București): conformare cu regulile wiki de denumire a bisericilor)
(Nicio diferență)

Versiunea de la data 20 noiembrie 2018 12:32

Vestită pentru frumusețea ei arhitecturală și picturală, Biserica „Sfântul Spiridon” - Nou are în prezent aproape aceeași înfățișare pe care avea în urmă cu peste 150 de ani. Recunoscută drept cea mai mare biserică ortodoxă din Capitală, este și Catedrală mitropolitană, fiind a doua, în ordine ierarhică, după Catedrala patriarhală. Situată pe Calea Șerban Vodă nr. 29, la mică distanță de Piața Unirii, a fost ctitorită inițial de domnitorii Scarlat și Alexandru Ghica, în perioada 1766-1768, și a durat aproape un secol. Încă din primii ani de la ridicarea ei, a fost înzestrată cu numeroase proprietăți (moșii, case, prăvălii), atât de ctitori cât și de alți donatori. Deoarece a suferit distrugeri mari în urma cutremurelor, a fost rezidită din temelii, între anii 1852 și 1858, fiind socotită în acea vreme drept cea mai spațioasă și mai impunătoare biserică din București.

Istoric

La începutul existenței sale sfântul lăcaș era cunoscut ca „Biserica Ghiculeștilor din latura Bucureștiului”, sau ca „Mănăstirea Banului Mare, adică a lui Dumitrake Ghica”, după cum menționează istoricul Ionnescu-Gion. Orășenii i-au mai zis și Biserica „Sfântul Spiridon” - Nou, ca să o deosebească de un alt așezământ cu același hram, situat în apropiere. Pisania așezământului, care constituie actul său de naștere, mărturisește următoarele: „Dar fiindcă Dumnezeu a trimis pe Fiul Său și a locuit cu oamenii, tot creștinul este dator a-I zidi casă pe pământ. Pentru aceea și robul lui Dumnezeu, domnitorul Ţării Românești, Scarlat Ghica, fiul Domnului Grigorie Ghica, vrând a mări numele lui Dumnezeu, cel în Treime închinat și slăvit, a zidit din temelie acest templu în cinstea Sfântului Ierarh Spiridon, Arhiepiscopul Trimitundei, făcătorul de minuni. Această întreprindere s-a început în al doilea an al domniei sale, în anul 1767, și s-a sfârșit în a doua sa domnie, la anul 1768, septembrie 30. Iar ca să poată fi susținut acest sfânt lăcaș în toată frumusețea și buna cuviința sa, s-a înzestrat cu fonduri și cu legate statornice de către Domnul Alexandru Ghica, fiul Domnului Scarlat Ghica, întâiul ctitor.

Locul în care a fost construită Biserica „Sfântul Spiridon” - Nou era situat, în secolul al XVIII-lea, în afara orașului, pe „ulița Șerban-Vodă”, pe atunci cea mai importantă arteră din București. Se mai numea și Podul lui Şerban Vodă care în acea vreme era un drum ce ducea spre Giurgiu. Pe aici veneau trimișii sultanului și alți oameni de seamă de la Constantinopol, precum și domnitorii români după ce erau numiți de Înalta Poartă. Era cunoscut și ca Podul Beilicului, după casele de oaspeți numite „beilic” (ale beiului sau ale stăpânirii), construite aici pentru găzduirea turcilor care veneau în București cu diferite misiuni.[1]Acest drum se întindea pe locurile mahalalei numită Slobozia Domnească, unde locuiau boieri mari și negustori de vază. Tot aici, multe biserici și mănăstiri din București și din jurul orașului aveau case, prăvălii, pivnițe și locuri virane. După construirea Bisericii „Sfântul Spiridon” - Nou, în jurul său s-a format mahalaua cu același nume, care avea 40 de case la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Primul ctitor al sfântului lăcaș, Scarlat Ghica, era fiul voievodului Grigorie Ghica al II-lea, cel care a întemeiat Biserica și Spitalul Sfântul Pantelimon. Scarlat Ghica a fost domnitor al Moldovei, între anii 1757 și 1758, iar pe tronul Țării Românești a urcat de două ori, prima dată între 1758 și 1761, iar a doua oară între 1765 și 1766. În această ultimă domnie, care a fost pașnică, a început să zidească Biserica „Sfântul Spiridon” – Nou. Însă nu a mai apucat s-o vadă terminată, deoarece în toamna anului 1766 s-a dus să vadă urmările puternicului incendiu din București, care a distrus o parte din Târgului Cucului, iar atunci s-a îmbolnăvit „din cauza vântului rece”.[2] Nu a mai trăit decât o lună după aceea, fiind înmormântat în biserica pe care el a ctitorit-o. Fiul și urmașul său la tron, Alexandru Scarlat Ghica, domnitor între anii 1766 și 1768, a luat unele măsuri de prevenire a incendiilor, stabilind reguli pentru clădirea caselor și prăvăliilor. De asemenea, el a considerat ca o datorie sfântă finalizarea lucrărilor de construire a sfântului lăcaș, pe care le începuse tatăl său. Astfel, între anii 1767 și 1768, biserica a fost zidită și apoi închinată Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei și Sfântului Visarion al Larisei. Nu se știe ce dimensiuni avea, ci doar că a fost una dintre cele mai mari mănăstiri domnești din țară.

Încă de la început Biserica „Sfântul Spiridon” - Nou a fost înzestrată de ctitori, „cu multă avere”, așa cum menționează istoricul Ionnescu-Gion: o moșie domnească și case în Roșiori-de-Vede; mai multe prăvălii în București; o moșie în Ialomița, cu tot venitul bălților din jurul orășelului Gura-Ialomiței; taxa oilor care pășteau în Munții Mehedinților, precum și venitul peștelui din bălțile de lângă Gura Ialomiței și din Romanați.[3]Toate acestea au fost lăsate sfântului lăcaș pentru a fi administrate, cu obligația ca nimeni să nu le înstrăineze vreodată. Tot în primii ani de la întemeiere, așezământul de închinăciune a primit și alte averi, se pare mai mari decât cele lăsate de ctitorii săi. Dintre acestea amintim moșiile: Măxineni (jud. Râmnicu-Sărat), de la marele vistier Iordache Mavrodin; Vulpești (jud.Teleorman), de la marele șetrar Dumitru Hagi; Băbeni (jud. Prahova), donată de ceaușul Nicolae; Orăști (jud. Ilfov) dăruită de mitropolitul Grigorie al II-lea; o moșie la Frătești (jud. Vlașca), de la marele vistier Badea Ştirbei.[4]Aceste bunuri au fost recunoscute și întărite prin hrisoave de ceilalți domnitori care au urmat la tronul țării. Din veniturile care proveneau din toate aceste averi, lăsate de ctitori și de alți donatori, avea să fie construit mai târziu un nou așezământ de închinăciune, pe același amplasament.

Biserica în prezent

Secolul al XIX-lea a adus Bisericii „Sfântul Spiridon” – Nou o perioadă de declin, în urma calamităților naturale, dar și o etapă de înflorire, când a devenit cea mai impunătoare din București. Astfel, cutremurele din 1802 și 1838, precum și incendiul din 1823 au dus la ruinarea sa treptată, așa încât epitropia a decis să o rezidească. Lucrările au fost efectuate în perioada 1852-1858 și au avut aprobarea domnitorului Barbu Ştirbei și binecuvântarea mitropolitului Nifon. Biserica a fost ridicată după planurile arhitectului Xavier Villacrosse, în stil neogotic și neobizantin, și a avut temelia pe grătare de lemn sprijinite pe stâlpi de stejar. Încă de atunci impresiona prin arhitectură și monumentalitate, fiind considerată printre cele mai înalte și spațioase construcții din București, având o lungime de 42 m și turle de aproape 40 m. Tot atunci a fost înfrumusețată cu pictura realizată Gheorghe Tattarescu, în stil renascentist, cel care a pictat și tâmpla, iar de la Viena au fost aduse vitralii colorate artistic, cu scene biblice și sfinți. Despre modul cum arăta Biserica „Sfântul Spiridon” – Nou, în acea perioadă, preotul Marin Dumitrescu, spunea că era „impunătoare, atât la exterior cât și la interior”, avea obiectele „cele mai frumoase și mai prețioase”, și era „una dintre cele dintâi din București”, care „servea de model”. [5]. De asemenea, istoricul Constantin G. Giurescu scria că a fost „refăcută somptuos, cu materiale de bună calitate”și a fost „bogat înzestrată cu averi”, iar G. I. Lahovary o considera drept „cea mai măreață și mai frumoasă din capitală”.

Cu toate acestea, noua biserică avea să cunoască și perioade dificile, în secolul al XX-lea. În urma cutremurului din 1940 a fost grav deteriorată, iar bombardamentele din 1944 i-au provocat pagube mari. După terminarea războiului, au avut loc lucrări restaurare și renovare, din inițiativa patriarhului Justinian Marina, cu cheltuiala Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Atunci au fost adăugate trei balcoane și a fost spălată pictura. Reparată și înnoită, biserica a fost resfințită de patriahul Justinian Marina, în 1954, când s-a luat decizia să devină paraclis al Patriarhiei Române, cu statut de stavropighie patriarhală, deoarece aici se obișnuia hirotonirea arhiereilor Bisericii Ortodoxe Române. În acest așezământ a fost întronizat patriarhul Justinian Marina, în 1948, iar doi ani mai târziu, a fost hirotonit întru arhiereu Preafericitul Teoctist.

În anii care au urmat, sfântul lăcaș a mai avut nevoie de unele intervenții. Astfel, în perioada 1966-1970, cu fondurile Arhiepiscopiei Bucureștilor, au fost efectuate mai multe reparații și renovări: închiderea zidurilor crăpate, întărirea bolților, refacerea turlei Pantocrator din beton și cărămidă, precum și lucrări de subzidire sub fundația din lemn, care se deteriorase. La doar câțiva ani de la toate aceste îmbunătățiri, Biserica „Sfântul Spiridon“ - Nou avea să treacă printr-o altă perioadă grea. A suferit distrugeri mari în urma cutremurului din 1977, iar lucrările de construcție a metroului, din 1986, i-au provocat alte pagube, una dintre linii trecând foarte aproape de Sfântul Altar. Pe lângă toate acestea, regimul comunist a trecut-o pe lista bisericilor ce urmau a fi dărâmate. Salvarea a venit de la patriarhul Teoctist, care a transformat-o în paraclis pentru Facultatea de Teologie, situată în apropiere. Cum proiectul pentru restaurarea acestei facultăți era deja aprobat de Ministerul Cultelor, Preafericitul Teoctist a atașat actele de consolidare ale bisericii, reușind astfel să o scape de la demolare. După ce a fost reparată și înfrumusețată, a fost resfințită în 1990.

Au fost însă alte lăcașuri sfinte care nu au putut să fie salvate, printre acestea și „Sfântul Spiridon“ - Vechi, care a fost dărâmată, în 1987, de regimul comunist. De acolo au fost aduse la Biserica „Sfântul Spiridon“ - Nou moaștele Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei, cu puțin timp înainte de a fi demolată. După ce a fost reconstruită, o parte din sfintele moaște au rămas aici, iar cealaltă parte s-a întors la așezământul de unde au fost luate. Biserica „Sfântul Spiridon“ – Nou a fost numită în 2008, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, Catedrală mitropolitană a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei. La câțiva ani după ce i s-a dat acest titlu, a intrat într-un amplu proces de restaurare atât în exterior cât și în interior, și a căpătat astfel un aspect de o frumusețe rară printre lăcașurile sfinte din Capitală. Consolidarea bisericii și lucrările de refacere a canalizării și a drenajului au fost făcute în urma unui studiu geotehnic și a unei expertize tehnice. Restaurarea picturii a început în 2013 și a fost finalizată după doi ani, fiind realizată de Gabriela și Alexandru Ştefăniță.

Lucrări de consolidare și restaurare s-au făcut și la clădirile adiacente bisericii, respectiv Casa „Trimitunda” și Casa „Spiridonia”. În apropiere, catedrala mai are un teren obținut în urma unor decizii de retrocedare în natură, unde se intenționează construirea unui imobil cu destinația de cămin preoțesc și de locuințe de serviciu pentru angajații Arhiepiscopiei și ai Patriarhiei. Dintre toate moșiile pe care le-a avut sfântul lăcaș, unele au fost pierdute la reforma agrară din 1921. Sunt însă și suprafețe de pădure și teren arabil, în Muntenia, pentru care biserica se află în demersuri de retrocedare. În ceea ce privește terenul care a fost expropriat de statul comunist și pe care s-au construit blocuri, au fost emise decizii de despăgubire în natură.

Necropolă domnească, sfântul lăcaș adăpostește mormintele domnitorilor: Scarlat și Alexandru Ghica, Constantin Hangerli (1797-1799), decapitat de trimisul sultanului, și Alexandru Șuțu (1818-1821), ultimul domnitor fanariot.

Biserica „Sfântul Spiridon” - Nou este inclusă pe „Lista monumentelor istorice din România”, cu codul de clasificare B-II-m-A-19750.[6].

Programul său liturgic este asemănător cu al Catedralei patriahale, credincioșii putând participa atât la slujbele de seară cât și la cele de dimineață, inclusiv la Sfânta Liturghie. Tot aici au loc festivitățile de început și sfârșit de an universitar, precum și hramul Facultății de Teologie de sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi.

Note

  1. Constantin G. Giurescu, „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Editura pentru Literatură, București, 1966, p.104
  2. George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, vol. I, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 150
  3. G. I. Ionnescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, București 1899, pp. 218-219
  4. George Potra, „Din Bucureștiul de altădată”, Imprimeriile Curentul S.A.R, 1941, București, p.16
  5. Preot Marin Dumitrescu, „Istoricul a 40 de biserici din Romania” vol II, Editura Stabiliment de Arte Grafice „Albert Baer”, 1902, pp. 96-99
  6. Institutul Național al Patrimoniului http://patrimoniu.gov.ro/ro/images/lml-2015/LMI-B.pdf

Bibliografie

  • „Enciclopedia Ortodoxiei românești”, Mircea Păcurariu, Editura Intitutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010
  • „Marele dicționar geografic al României”, George Ioan Lahovary, vol. I, Stab. Grafic J.V. Socecu, București, 1898, p. 725
  • „Istoria începutului orașului București astăzi capitala României și reședința I.S. Carol I de Hohenzollern, domnitorul românilor”, D. Papazoglu, Tipografia Ion Weiss, București, 1870
  • „Conducator istoric la bisericile din București și împrejurimile imediate”, Nicolae Iorga, Editura Municipiului București, 1935
  • „Din Vechiul București - Biserici, curți boerești și hanuri după două planuri inedite de la sfârșitul veacului al XVIII-lea”, George D. Florescu, Editura Institutului de Arte Grafice, 1935

Surse