Biserica Ortodoxă Sârbă: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(New page: Emigrarea sârbilor sub conducerea patriarhului Arsenie al III-lea, în 1690, pe teritoriul Imperiului habsburgic a făcut posibilă înfiinţarea unei noi stru...)
 
m
 
(Nu s-au afișat 55 de versiuni intermediare efectuate de alți 10 utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
−
Emigrarea sârbilor sub conducerea patriarhului Arsenie al III-lea, în [[1690]], pe teritoriul [[Imperiul Habsburgic|Imperiului habsburgic]] a făcut posibilă înfiinţarea unei noi structuri eclesiastice, cu un rol esenţial în emanciparea poporului sîrb.  
+
{{Biserică|
 +
name= Patriarhia Serbiei[[File:Serbia logo.gif|center|240px]]|
 +
founder= [[Apostolul Andrei]], Sf. [[Sava al Serbiei]]|
 +
independence= 1219 (pierdută în 1766), recăpătată în 1879 |
 +
recognition= 1219 de [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]], din nou în 1879 |
 +
primate=[[Irineu (Gavrilovic) al Serbiei|Irineu (Irinej) Gavrilovic]]|
 +
hq=Belgrad, Serbia|
 +
territory=Serbia, Bosnia-Herțegovina, Croația, Ungaria, Republica Macedonia (disputată), Muntenegru, Slovenia|
 +
possessions= Statele Unite, Canada, Europa, Australia|
 +
language=[[Limba slavonă|Slavonă]]; sârbă|
 +
music=[[cântarea sârbească]]; uneori [[cântarea bizantină]] |
 +
calendar=[[Calendarul iulian|iulian (neîndreptat)]]|
 +
population=8.000.000<ref>[https://www.oikoumene.org/member-churches/serbian-orthodox-church ''Serbian Orthodox Church''], World Council of Churches, accesat 20 decembrie 2023</ref>|
 +
website=[http://www.spc.yu Biserica Serbiei]
 +
}}
 +
'''Biserica Ortodoxă Sârbă''', sau '''Biserica Serbiei''', este una din Bisericile Ortodoxe autocefale, cu o patriarhie situată pe locul al șaselea în [[diptice]]le Ortodoxiei după Patriarhiile de Constantinopol, de Alexandria, de Antiohia, de Ierusalim și de Moscova<ref>[https://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe ''Regulamentul de organizare și funcționare a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe''] 14 martie 2016, ''Basilica.ro'', accesat 20 decembrie 2023</ref>. Ea își întinde jurisdicția asupra credincioșilor ortodocși din Serbia și din celelalte ținuturi slave din jurul Serbiei, precum și acolo unde Patriarhia de Belgrad are exarhate sau  biserici care țin de ea. Patriarhul Bisericii Serbiei este primul printre egali între episcopii acestei Biserici autocefale.
  
−
Trecera patriarhului Arsenie III în nordul Dunării şi Savei la mânăstirea Cruşedol (pînă în [[1701]]) şi apoi la Sf. Andrei ridică problema înfiinţării unei noi organizaţii bisericeşti, cunoscută sub numele de Mitropolia de Karloviţ.  
+
==Istoric==
 +
Biserica Ortodoxă a Serbiei este o Biserică autocefală (independentă față de orice altă jurisdicție ecleziastică), în comuniune cu celelalte Biserici ortodoxe. Jurisdicția acesteia se întinde asupra Serbiei, Muntenegrului, Bosniei și Herțegovinei și Croației; jurisdicția sa asupra Bisericii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei face obiectul unei dispute. Având în vedere faptul că mulți sârbi au emigrat în țări străine, există numeroase comunități ortodoxe sârbe pe toate continentele.  
  
−
Împăratul Leopold I le-a oferit sîrbilor o serie de privilegii în perioada [[1690]]-[[1696]], privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată. Patriarhul sîrb era în acelaşi timp şi şef politic, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "''Toţi să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, şi în cele duhovniceşti şi în cele lumeşti''".  
+
===De la așezarea slavilor în Balcani la Patriarhia de Peć===
 +
La scurt timp după ce au ajuns în Balcani, triburile sârbe au fost [[Botez|botezate]] de [[misionar]]ii creștini și astfel sârbii au devenit creștini ortodocși. [[Înscăunare]]a Sfântului [[Sava al Serbiei|Sava]] ca arhiepiscop primat (întâistătător) al unei Biserici sârbe autocefale în 1219 a consolidat și mai mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbești față de [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]] și solidaritatea acestora cu Răsăritul creștin.  
  
−
Înainte de pacea de la [[Belgrad]] ([[1739]]), un al doilea grup de sîrbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, în Imperiul habsburgic. Numărul sîrbilor a crescut, iar rolul lor în Imperiu a început să fie mult mai important.  
+
Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval a crescut ca dimensiuni și prestigiu și după ce Ștefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) și-a arogat titlul imperial de țar (1346-1355), arhiepiscopia de Peć a fost și ea înălțată la rangul de [[patriarhie]]. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a Bisericii Serbiei.  
  
−
Deşi războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au afectat [[Serbia]], întotdeauna poporul sîrb a văzut în ele tot atâtea posibilităţi de a-şi dobândi independenţa.  
+
După cucerirea de către turcii otomani a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei de astăzi a devenit pașalâc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenie al II-lea în 1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit ''de facto'', iar Biserica Serbiei a trecut sub jurisdicția [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhiei Ecumenice]].  
  
−
După Pacea de la Şiştov (1791), aproximativ 50. 000 de sîrbi au trecut râul Sava, cerând azil la habsburgi. Pentru a frâna o masivă depopulare, Poarta le-a oferit amnistie şi o serie de scutiri. Un număr de egumeni, ca cei de la Studenica, şi cneji fugiţi la Panciova au cerut să se întoarcă în Serbia.  
+
Patriarhia Serbiei a fost reinstituită în 1557 de către sultanul otoman Soliman Magnificul când [[Macarie (Sokolovic) de Peć|Macarie]], fratele celebrului Mehmed Pașa Sokolovic, a fost ales patriarh în orașul Peć.
  
−
Descoperirea complotului pus la cale de sîrbi şi decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sîrbi şi otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sîrbi. Încă din 1791, deci cu mult înainte de declanşarea răscoalei, arhimandritul sîrb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia ţării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia şi Moldova.
+
===Mitropolia de la Carloviț===
−
Asemănător, în 1803, arhimandritul Arsenios Jankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sîrb. La un proiect asemănător adera şi mitropolitul de Karlovitz, Ştefan Stratimirovici.  
+
Trecerea patriarhului Arsenie al III-lea în nordul Dunării și Savei, în anul 1690, la mânăstirea Cruședol (până în 1701) și apoi la Szentandrej (Sf. Andrei), în Imperiul habsburgic a făcut posibilă înființarea unei noi structuri bisericești a sârbilor ortodocși, care a jucat un rol crucial în emanciparea poporului sârb și care avea să fie cunoscută sub numele de Mitropolia de Carloviț (Karlovitz).  
  
−
Mai menţionăm că în istoria Mitopoliei de Karloviţ, există 3 perioade distincte : epoca privilegilor (1690-1779), în care viaţa bisericească şi raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriu, al Regulamentului şi Sistemului consistorial (1779-1782-1868), şi în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920).  
+
În anii 1690-1696, împăratul Leopold I le-a oferit sârbilor o serie de privilegii (privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată). Patriarhul sârb era în același timp și conducătorul politic al sârbilor ortodocși, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "''Toți să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, și în cele duhovnicești și în cele lumești''".  
−
Rolul Bisericii Ortodoxe Sîrbe în dobândirea independenţei şi în realizarea unităţii poporului sîrb în decursul secolelor XIX şi XX a fost de o importanţă majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de Karlovitz/Carloviţ, care însemna înfiinţarea unei structuri bisericeşti autonome într-o ţară creştină şi liberă.
 
−
Mitropolia din Carloviţ a avut în sec. XIX lea în deosebi 2 ierarhi mari: Ştefan Stratimirovici (1790-1836/1837) şi Iosif Raiacici (1842-1861).  
 
  
−
În anul 1757 în Bacika, a venit în viaţă, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă de tânăr a avut o mare înclinaţie spre a dobândi cât mai multe informaţii, în diverse domenii, cum ar fi : învăţarea limbiilor străine, a filozofiei şi s-a axat bineînţeles pe teologie, pe care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au fost publicate diverse lucrări canonice şi istorice şi a întemeiat cercul de literari şi oameni de cultură la Karloviţ - el fiind ales membru al «Societăţii ştiinţifice» din Cöttingen. A avut o mare influenţă asupra vieţii bisericeşti, a luptat pentru creştinii ortodocşi din Imperiul habsburgic, pentru ca ei să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu, a întemeiat primul gimnaziu sîrb, la Karloviţ în anii 1791-1792, pe care a susţinut-o din toate punctele de vedere, atât pe profesori cât şi pe pe elevii acesteia, a întemeiat un internat pentru cei neajutoraţi, peste 300 şcoli, şi a luptat contra influenţei catolice, iar în 1794 a deschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie.  
+
Înainte de pacea de la Belgrad (1739), un al doilea grup de sârbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, în Imperiul habsburgic. Numărul sârbilor a crescut, iar rolul lor în Imperiu a început să fie mult mai important.  
  
−
Iosif Raiacici/Iosif Rajačić, (mitropolit 1785-1861), a luptat contra dominaţiei ungurilor, împreună cu poporul sîrb (1848) la Karloviţ, iar la o Adunare generală a delegaţilor la Sremski Karlovici, a fost desemnat patriarh de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Viena, el beneficiind de putere şi influenţă - a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sîrbilor, deoarece era aliat cu Viena şi a subordonat episcopi de alte naţionalităţi.
+
Deși războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au afectat Serbia, întotdeauna poporul sârb a văzut în ele tot atâtea posibilități de a-și dobândi independența.  
−
În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sîrbă izbucnită în 1804 a antrenat şi clerul sîrb, devenit în timpul conflictelor forţă conducătoare. Revoluţionarii sîrbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populaţii majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o politică proprie - precum Macedonia.  
 
  
−
Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară ţarului ajutor militar pentru ca sîrbii să-şi dobândească libertatea. Răscoala sîrbilor şi revoluţia grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinţei religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman.  
+
După Pacea de la Şiștov (1791), aproximativ 50.000 de sârbi au trecut râul Sava, cerând azil în Imperiul Habsburgic. Pentru a frâna o masivă depopulare, Poarta Otomană le-a oferit amnistie și o serie de scutiri. Un număr de [[egumen]]i, cum a fost cazul celor de la Studenica și de cneji fugiți la Panciova au cerut să se întoarcă în Serbia.  
−
În 1805 se formează, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului), un consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic şi juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sîrb pe principiile raţionalismului francez.  
 
  
−
În timpul primei răscoale sîrbeşti împotriva turcilor (1804-1806), eroul Karagheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinului, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşe de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sîrbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună cu o armată de 3. 000 de oameni a desfinţat satele "neascultătoare" locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc.  
+
Descoperirea complotului pus la cale de sârbi și decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sârbi și otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sârbi. Încă din 1791, deci cu mult înainte de declanșarea răscoalei, arhimandritul sârb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia țării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia și Moldova.  
  
−
Distrugerea Mânăstirii Studenica în 1806 de către trupele otomane a însemnat declanşarea conflictului deschis dintre sîrbi şi Poartă, luptă care a readus popoarelor balcanice speranţa independenţei.  
+
Tot astfel, în 1803, arhimandritul Arsenie Iankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sârb. La un proiect asemănător adera și mitropolitul de Carloviț, Ştefan Stratimirovici.  
  
−
Răscoala a încetat în 1812, Poarta încercând să readucă liniştea în Serbia, acordând amnistie răsculaţilor, introducând impozite moderate şi o autonomie administrativă locală.  
+
Mai menționăm că în istoria Mitropoliei de Carloviț, există 3 perioade distincte : epoca privilegilor (1690-1779), în care viața bisericească și raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegiilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriu, al Regulamentului și Sistemului consistorial (1779-1782-1868), și în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920).  
  
−
Mânăstirile şi bisericile au devenit adăposturi ale răsculaţilor sîrbi. Mânăstirile Valjavic şi Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenţei sîrbilor. Călugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoţii Meletie Niksic, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif şi arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa au devenit simpatizanţi ai mişcării revoluţionare. O serie de mânăstiri şi locaşuri de cult au fost distruse. În 1815 s-a constituit o delegaţie sîrbă, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru a semna armistiţiul. Pe parcursul mişcării revoluţionare, răsculaţii sîrbi au arborat steaguri cu simboluri şi icoane ortodoxe.  
+
Rolul Bisericii Ortodoxe Sârbe în dobândirea independenței și în realizarea unității poporului sârb în decursul secolelor XIX și XX a fost de o importanță majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de Carloviț, care însemna înființarea unei structuri bisericești autonome într-o țară creștină și liberă.  
  
−
Miloş Obrenovici /Miloš Obrenović ( 1805-1815 episcop grec de Ujiţe ), era un erou naţional sîrb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul Porţii. Şi-a folosit poziţia de unic reprezentant politic al Serbiei în relaţiile cu guvernul otoman pentru a câştiga din ce în ce mai multă autonomie. El reia mişcarea de eliberare a poporului său şi obţine în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Beşgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi Craina.  
+
Mitropolia din Carloviț a avut în sec. XIX lea doi ierarhi deosebit de cunoscuți: [[Ştefan (Stratimirovici)]] (1790-1836/1837) și [[Iosif (Raiacici)]] (1842-1861).  
  
−
Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii Sîrbe şi statului, libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopole, şi prin Hatiseriful de la 1830, Miloş Obrenovici reuşeşte să anexeze judeţele majoritar româneşti, Timoc şi Craina.  
+
În anul 1757 în Bacika, a venit în viață, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă de tânăr a avut o mare înclinație spre a dobândi cât mai multe informații, în diverse domenii, cum ar fi : învățarea limbilor străine, a filozofiei și s-a axat bineînțeles pe teologie, pe care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au fost publicate diverse lucrări canonice și istorice și a întemeiat cercul de literari și oameni de cultură la Carloviț - el fiind ales membru al «Societății științifice» din Göttingen. A avut o mare influență asupra vieții bisericești, a luptat pentru creștinii ortodocși din Imperiul habsburgic, pentru ca ei să nu-și piardă credința în Dumnezeu, a întemeiat primul gimnaziu sârb la Carloviț în anii 1791-1792, pe care l-a susținut din toate punctele de vedere, sprijinindu-i atât pe profesori cât și pe pe elevii acestuia; a întemeiat un internat pentru cei nevoiași, peste 300 școli, și a luptat contra influenței catolice. În anul 1794 a deschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie.  
  
−
Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiţi de sîrbi, care nu vorbeau română. Preoţii români sunt alungaţi în România, fiind înlocuiţi de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, şi a crescut în intensitate şi complexitate. Comunităţiile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevat. În aceaşi perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanţă de la 93. 444 locuitori în 1948 la 1. 369 în 1961.  
+
Iosif Raiacici [sr. Iosif Rajačić] (1785-1861) a luptat contra dominației ungurilor, împreună cu poporul sârb (1848) la Carloviț, iar la o Adunare generală a delegaților la Sremski Karlovici, a fost desemnat [[patriarh]] de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Viena, el beneficiind de putere și influență - a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sârbilor, deoarece era aliat cu Viena și a subordonat episcopi de alte naționalități.  
  
−
Situaţia Bisericii Ortodoxe Sîrbe s-a îmbunătăţit în timpul guvernării lui Miloş Obrenovici, prin înfiinţarea, în 1822, a Consistoriului şi a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieţii monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, iar în 1827 a întemeiat Catedrala, dorinduse promovarea unui cler instruit. Mitropoliţii Mihail Jovanovic şi Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă faţă crizei declanşate de formarea Exarhatului bulgar şi puternicei propagande catolice.
+
===Lupta pentru emanciparea politică și bisericească===
−
Episcopii greci care i-au păstorit pe sîrbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler naţional a fost dusă atât de simplii credincioşi sîrbi, cât şi de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloş Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinţ în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obţine un nou statut politic, o autonomie politică şi economică, problemele religioase fiind în continuare de competenţa Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol şi semnat de patriarhul ecumenic Constantin I ( rege al Greciei ), Biserica Ortodoxă Sîrbă şi-a obţinut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele şi dreptul conform căruia cneazul şi poporul sîrb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă şi la locul naşterii acestuia.  
+
În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sârbă izbucnită în 1804 a antrenat și clerul sârb, devenit în timpul conflictelor forță conducătoare. Revoluționarii sârbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populații majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o guvernare politică proprie - precum Macedonia.  
  
−
Prin convenţia din 1832, Patriarhia recunoştea independenţa Bisericii Sîrbe, clerul şi poporul sîrb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimiţându-le confirmarea şi binecuvântarea.  
+
Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară țarului ajutor militar pentru ca sârbii să-și dobândească libertatea. Răscoala sârbilor și revoluția grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinței religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman.  
−
Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de, , mitropolit al întregii Serbii”. Patriarhia Ecumenică trebuia anunţată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat şi aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis de Sf. Sinod al Constantinopolului a fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Nicomidia, Nichifor de Dercos, Metodie de Rhodos şi Dionisie de Versia.  
+
În 1805 se formează, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului), un consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic și juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sârb pe principiile raționalismului francez.  
  
−
Biserica din Karloviţ pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului şi la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro şi Cattaro – din Dalmaţia, rămânând deci numai cu centrele bisericeşti : Karloviţ, Novisad, Buda, Carlştadt şi Pacraţ, în Slovenia.  
+
În timpul primei răscoale sârbești împotriva turcilor (1804-1806), eroul Karagheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele rusești din zona Vidinului, a cerut să se răscoale și populația din județele timocene, care aparțineau Pașe de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câștigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună cu o armată de 3. 000 de oameni a desființat satele "neascultătoare" locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca granița răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc.  
  
−
În anul 1875, Bosnia şi Herţegovina încep răscoale împotriva turcilor, iar în 1876 Muntenegrul şi Serbia declară război Turciei, la acest război împotriva turcilor se aliază Rusia şi România. Are loc în anul 1878 încheierea unui tratat, numit «Tratatul de la San Ştefano», act numit şi «preliminarii ale Păcii», prin care Serbia şi Muntenegru sunt declarate independente, şi obţin teritorii în plus, şi anume : valea superioară a Moravei pentru Serbia şi Muntenegrul avea acces la Adriatica; iar Bosnia şi Herţegovina trec sub autoritate austriacă, până în anul 1908.  
+
Distrugerea Mânăstirii Studenica în 1806 de către trupele otomane a însemnat declanșarea conflictului deschis dintre sârbi și Poartă, luptă care a readus popoarelor balcanice speranța independenței.  
  
−
În Bosnia şi Herţegovina erau patru mitropoliţi, şi anume la : Saraievo, Zvornic, Mostar şi Banialuca, care erau sub juristicţia Patriarhiei de Constantinopole, iar datorită discuţiilor purtate între Constantinopole şi Viena, în anii 1902-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome.
+
Răscoala a încetat în 1812, Poarta încercând să readucă liniștea în Serbia, acordând amnistie răsculaților, introducând impozite moderate și o autonomie administrativă locală.  
−
După dobândirea independenţei naţionale, în 1878, situaţia politică a Serbiei s-a schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbe. În acest sens, Milan Obrenovici ( văr de gradul al VI-lea al lui Miloş Obrenovici ) s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, în care îşi exprima ataşamentul şi credinţa faţă de Marea Biserică, rugându-l pe patriarhul ecumenic să ofere independenţă religioasă Serbiei.  
 
  
−
În viaţa popoarelor ortodoxe, istoria bisericească s-a împletit mereu cu istoria lor politică. Aşa se face că Serbia, devenită în 1878 principat independent, îşi dobândeşte în anul următor şi neatârnarea din punct de vedere bisericesc, prin recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sîrbe, de către patriarhul ecumenic Ioachim al III lea.  
+
Mânăstirile și bisericile au devenit adăposturi ale răsculaților sârbi. Mânăstirile Valjavic și Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenței sârbilor. Călugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoții Meletie Niksic, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif și arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa au devenit simpatizanți ai mișcării revoluționare. O serie de mânăstiri și locașuri de cult au fost distruse. În 1815 s-a constituit o delegație sârbă, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru a semna armistițiul. Pe parcursul mișcării revoluționare, răsculații sârbi au arborat steaguri cu simboluri și icoane ortodoxe.  
  
−
Mitropolitul Mihail de Belgrad, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, explică cererea autocefaliei prin noua situaţie politică în care se găsea statul sîrb. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoştea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sîrbe.
+
Miloș Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de Ujițe), era un erou național sârb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul Porții. Şi-a folosit poziția de unic reprezentant politic al Serbiei în relațiile cu guvernul otoman pentru a câștiga din ce în ce mai multă autonomie. El reia mișcarea de eliberare a poporului său și obține în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Pașalâcului de Beșgrad, reușind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est și Timoc, însă nu a cucerit Timocul și Craina.  
−
Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos şi Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sîrbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfinţirea Sf. Mir este simbolul independenţei bisericeşti.  
 
  
−
Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului şi Mitropolia Serbiei, iar Arhiepiscopia Muntenegrulu şi Arhiepiscopia Carloviţului funcţionau ca bisericii independente. După război, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei şi Herţegovinei , Biserica din Serbia veche şi din Macedonia şi o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovinei, iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de Scoplie, pe grecul Ambrosios.  
+
Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii sârbe și statului libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopol și prin Hatișeriful de la 1830, Miloș Obrenovici reușește să anexeze județele majoritar românești, Timoc și Craina.  
  
−
În a doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor în conducerea Bisericii de Karlovitz, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniţi pentru această cauză ajungând mai mare decât al clericilor la congresul naţional – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888) şi canonistul Emilian Radici, în 1897 au desfiinţat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidele, fiind impulsionate de influenţele austriace şi maghiare şi s-a reformat viaţa mânăstirească.  
+
Obrenovici inițiază un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiți de sârbi, care nu vorbeau română. Preoții români sunt alungați în România, fiind înlocuiți de preoți slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forțată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, și a crescut în intensitate și complexitate. Comunitățile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevatz. În aceași perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanță de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.  
  
−
Încheierea primului război mondial, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor naţional. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat regatul sîrbo-croato-sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale.  
+
Situația Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a îmbunătățit în timpul guvernării lui Miloș Obrenovici, prin înființarea, în 1822, a Consistoriului și a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieții monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, iar în 1827 a întemeiat Catedrala, dorindu-se promovarea unui cler instruit. Mitropoliții Mihail Jovanovic și Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă față crizei declanșate de formarea Exarhatului bulgar și puternicei propagande catolice.  
  
−
După ce teritorile bisericeşti ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopole a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sîrbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, în catedrala din Carloviţ, a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sîrbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de Karlovitz, care avea şapte eparhii, Mitropolia Muntenegrului, care avea trei eparhii şi era o mitropolie autonomă, Biserica Ortodoxă Sîrbă din Dalmaţia şi Boca-Cataro, care avea două eparhii şi era o mitropolie autonomă din 1873, Arhiepiscopia Belgradului, care avea cinci eparhii, care avea autocefalia dobândită din 1879, Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Herţegovina, care avea patru ierarhii, care a devenit independentă în anul 1878, Biserica Ortodoxă din Serbia Veche şi Macadonia, care avea şase eparhii, care până în 1912 s-a găsit sub juristicţia Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sîrbă din America, care avea la început o singură eparhie.  
+
Episcopii greci care i-au păstorit pe sârbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler național a fost dusă atât de simplii credincioși sârbi, cât și de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloș Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinț în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obține un nou statut politic, o autonomie politică și economică, problemele religioase fiind în continuare de competența Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol și semnat de patriarhul ecumenic și de Constantin I (rege al Greciei???), Biserica Ortodoxă Sârbă și-a obținut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele și dreptul conform căruia cneazul și poporul sârb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă și la locul nașterii acestuia.  
  
−
În 1923 a fost construită o episcopie sîrbă în Chicago, ea fiind subordonată Patriarhiei de la Belgrad, ai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935), Irineu Georgevici (1935-1938), Damaschin (1938-1939), şi Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1863 comunităţiile Bisericii Ortodoxe Sîrbe din America, formează trei eparhii, la care s-au ales şi trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestului, Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mişlociu şi Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii de Răsărit şi a Canadei.  
+
Prin convenția din 1832, Patriarhia recunoștea independența Bisericii Sârbe, clerul și poporul sârb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimițându-le confirmarea și binecuvântarea.  
  
−
Primul patriarh a fost ales în 1920 şi s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), a avut loc unificarea legislaţiei bisericeşti în 1927, iar după zece ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Sîrbe, a urmat în locul lui Varnava (1930-1937), fost mitropolit de Scoplie, acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Biseicii în 1931, iar datorită opoziţiei lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în 1935, guvernul Iugoslav cu Vaticanul. În anii precedenţi, mai exact 1938, a urmat Gavril ca patriarh (1938-1950), fost mitopolit al Muntenegrului, care a avut o activitate demnă de respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui în ajutorarea celor în dificultăţii din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultăţii ca patriarh, datorită implicării lui verbale care provocau neplăceri celor de la putere, el fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau şi în sanatoriul de la Karlovi-Vary, deabia în 1946 el este eliberat. În aceşti ani dureroşi ai războiului au avut loc crime în masă, mai ales asupra mitropoliţilor, episcopilor, preoţi, profesori şi toţi cei care erau implicaţi într-un fel sau altul în viaţa creştină ortodoxă, chiar şi toate lăcaşurile de cult, au fost distruse cu brutalitate.  
+
Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de "mitropolit al întregii Serbii". Patriarhia Ecumenică trebuia anunțată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat și aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis de Sf. Sinod al Constantinopolului a fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Nicomidia, Nichifor de Dercos, Metodie de Rhodos și Dionisie de Versia.  
  
−
După anii trişti ai războiului, pentru Iugoslavia a început o epocă nouă de reconstrucţie şi renaştere naţională, pe care Biserica a sprijinit-o cu acelaşi entuziasm cu care de-a lungul veacurilor a sprijinit şi cultivat idealurile de libertate şi progres al poporului sîrb.  
+
Biserica din Karlovitz pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului și la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro și Cattaro – din Dalmația, rămânând deci numai cu centrele bisericești : Karlovitz, Novisad, Buda, Karlstadt și Pacraț, în Slovenia.  
  
−
Urmează după moartea lui Gavril (†1950), patriarhul Vichentie (1950-1958), el fiind cel care a reuşit să stabilească legături de amiciţie cu celelalte Bisericii Ortodoxe autocefale; activitatea lui ca patriarh fiind doar de opt ani, după care în 1958 acesta trece în nefiinţă, şi scaunul patriarhal este cedat Episcopului Jicei, Gherman care merge pe urmele lui Vichentie, el întărind şi mai tare relaţiile cu Bisericile Ortodoxe autocefale, prin vizite reciproce şi alianţe, acesta reuşeşte ca Biserica Ortodoxă Sîrbă să devină membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el fiind ales în 1968 preşedinte al Consiliului.  
+
În anul 1875, Bosnia și Herțegovina încep răscoale împotriva turcilor, iar în 1876 Muntenegrul și Serbia declară război Turciei, la acest război împotriva turcilor se aliază Rusia și România. Are loc în anul 1878 încheierea unui tratat, numit «Tratatul de la San Ştefano», act numit și «preliminarii ale Păcii», prin care Serbia și Muntenegru sunt declarate independente, și obțin teritorii în plus, și anume : valea superioară a Moravei pentru Serbia și Muntenegrul avea acces la Adriatica; iar Bosnia și Herțegovina trec sub autoritate austriacă, până în anul 1908.  
  
−
Biserica Ortodoxă autonomă a Macedoniei apelează în 1966, la Soborul arhieresc, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefală, dar dorinţa aceasta este respinsă de Sfântul Sobor, pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macadoniei nu îndeplineşte exigenţele necesare pentru a deveni autocefală, iar aceasta la scurt timp după refuzarea primită, se declară ea unilateral, Biserică autocefală, dar ea a rămas nerecunoscută de celelalte Bisericii Ortodoxe autocefale, ca făcând parte din ele.  
+
În Bosnia și Herțegovina erau patru mitropoliți, și anume la : Sarajevo, Zvornic, Mostar și Banja Luca, care erau sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, iar datorită discuțiilor purtate între Constantinopol și Viena, în anii 1902-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome.
  
−
Aşa se ajunge ca în 1970, Biserica Ortodoxă Sîrbă, să deţină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât şi în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericeşti îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh care poartă numele de « Arhiepiscop de Ipec şi patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, şi din metropoliţi, episcopi şi ierarhi.  
+
După dobândirea independenței naționale, în 1878, situația politică a Serbiei s-a schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbe. În acest sens, Milan Obrenovici (văr de gradul al VI-lea al lui Miloș Obrenovici) s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, în care își exprima atașamentul și credința față de Marea Biserică, rugându-l pe patriarhul ecumenic să ofere independență religioasă Serbiei.  
  
−
== Bibliografie ==
+
În viața popoarelor ortodoxe, istoria bisericească s-a împletit mereu cu istoria lor politică. Așa se face că Serbia, devenită în 1878 principat independent, își dobândește în anul următor și neatârnarea din punct de vedere bisericesc, prin recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sârbe, de către patriarhul ecumenic Ioachim al III lea.
 +
 
 +
Mitropolitul Mihail de Belgrad, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, explică cererea autocefaliei prin noua situație politică în care se găsea statul sârb. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoștea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sârbe.
 +
Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos și Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sârbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfințirea Sf. Mir este simbolul independenței bisericești.
 +
 
 +
Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului și Mitropolia Serbiei, iar Arhiepiscopia Muntenegrului și Arhiepiscopia de Carloviț funcționau ca biserici independente. După război, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei și Herțegovinei, Biserica din Serbia veche și din Macedonia și o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovinei, iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de Skopje un ierarh grec, Ambrozie.
 +
 
 +
În a doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor în conducerea Bisericii de Karlovitz, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniți pentru această cauză ajungând mai mare decât al clericilor la congresul național – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888) și canonistul Emilian Radici, în 1897 au desființat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidele, fiind impulsionate de influențele austriace și maghiare și s-a reformat viața mânăstirească.
 +
 
 +
===Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul XX===
 +
Încheierea primului război mondial, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor național. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat regatul sârbo-croato-sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale.
 +
 
 +
După ce teritoriile bisericești ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopol a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, în catedrala din Karlovitz, a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sârbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de Karlovitz, care avea șapte eparhii, Mitropolia Muntenegrului, care avea trei eparhii și era o mitropolie autonomă, Biserica Ortodoxă Sârbă din Dalmația și Boca-Cataro, care avea două eparhii și era o mitropolie autonomă din 1873, Arhiepiscopia Belgradului, care avea cinci eparhii, care avea autocefalia dobândită din 1879, Biserica Ortodoxă din Bosnia și Herțegovina, care avea patru ierarhii, care a devenit independentă în anul 1878, Biserica Ortodoxă din Serbia Veche și Macadonia, care avea șase eparhii, care până în 1912 s-a găsit sub jurisdicția Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sârbă din America, care avea la început o singură eparhie.
 +
 
 +
În 1923 a fost construită o episcopie sârbă în Chicago, ea fiind subordonată Patriarhiei de la Belgrad, ai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935), Irineu Georgevici (1935-1938), Damaschin (1938-1939), și Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1963 comunitățile Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, formează trei eparhii, la care s-au ales și trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestului, Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mijlociu și Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii de Răsărit și a Canadei.
 +
 
 +
Primul patriarh a fost ales în 1920 și s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), a avut loc unificarea legislației bisericești în 1927, iar după zece ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, a urmat în locul lui Varnava (1930-1937), fost mitropolit de Scoplie, acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Bisericii în 1931, iar datorită opoziției lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în 1935, guvernul Iugoslav cu Vaticanul. În anii precedenți, mai exact 1938, a urmat ca patriarh Gavril (1938-1950), fost mitropolit al Muntenegrului, care a avut o activitate demnă de respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui în ajutorarea celor în dificultății din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultății ca patriarh, datorită implicării lui verbale care provocau neplăceri celor de la putere, el fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau și în sanatoriul de la Karlovy-Vary, de-abia în 1946 el este eliberat. În acești ani dureroși ai războiului au avut loc crime în masă, mai ales asupra mitropoliților, episcopilor, preoți, profesori și toți cei care erau implicați într-un fel sau altul în viața creștină ortodoxă, chiar și toate lăcașurile de cult, au fost distruse cu brutalitate.
 +
 
 +
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă a Serbiei a trecut prin numeroase încercări. Numeroși episcopi, preoți și aproape 700.000 de [[mirean|mireni]] ortodocși au fost uciși de fasciștii croați și musulmani (conform datelor Episcopiei de Ras și Prizren). Sute de biserici au fost complet distruse sau profanate. După al doilea Război Mondial, Biserica a trecut prin noi încercări din partea regimului comunist care a interzis predarea religiei în școli, a confiscat proprietățile bisericești și a folosit diferite metode, pe față sau nu, pentru a persecuta Biserica și a reduce influența acesteia în rândurile populației.
 +
 
 +
După moartea lui patriarhului Gavril (†1950), urmează în scaunul patriarhal Vichentie (1950-1958), cel care a reușit să stabilească legături de amiciție cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale; activitatea lui ca patriarh fiind doar de opt ani, după care în 1958 acesta trece la Domnul, iar scaunul patriarhal este cedat Episcopului Jicei, Gherman care merge pe urmele lui Vichentie, el întărind și mai tare relațiile cu Bisericile Ortodoxe autocefale, prin vizite reciproce și alianțe; acesta reușește ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el fiind ales în 1968 președinte al Consiliului.
 +
 
 +
Biserica Ortodoxă autonomă a Macedoniei apelează în 1966, la Soborul arhieresc, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefală, dar dorința aceasta este respinsă de Sfântul Sobor, pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macedoniei nu îndeplinește exigențele necesare pentru a deveni autocefală, iar aceasta, la scurt timp după refuz, se declară unilateral Biserică autocefală. Aceasta a rămas însă nerecunoscută de celelalte Biserici ortodoxe autocefale.
 +
 
 +
Așa se ajunge ca în 1970 Biserica Ortodoxă Sârbă, să dețină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât și în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericești îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh, care poartă numele de «Arhiepiscop de Peć și patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, și din mitropoliți, arhiepiscopi, episcopi și arhierei-vicari. În prezent, Patriarhul Serbiei este Prea-Fericitul Irineu (din 2010).
 +
 
 +
====Situația din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei====
 +
: ''Articole principale: [[Biserica Ortodoxă a Macedoniei]], [[Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid]]''
 +
 
 +
În 1959, Patriarhia Serbiei a aprobat ca acea parte a Iugoslaviei cunoscută sub numele de Republica Macedonia să aibă propria sa arhidieceză autonomă. Dar în 1967 episcopii locali, având susținerea guvernului de atunci și a populației, au proclamat unilateral [[autocefalie|autocefalia]] arhiepiscopiei, sub numele de [[Biserica Ortodoxă a Macedoniei]], în ciuda protestelor Patriarhiei Serbiei. Autocefalia acestei Biserici nu a fost recunoscută oficial de nici una dintre Bisericile Ortodoxe care au întrerupt intercomuniunea cu aceasta (în general, mirenii sunt totuși primiți în comuniune).
 +
 
 +
În 2002, la invitația Patriarhiei, unul dintre episcopii din această grupare [[Jovan (Vraniskovski) de Ohrid|Jovan (Vraniskovski)]] (atunci Mitropolit de Veles și Valea Vardarului) a intrat sub ascultarea Patriarhiei sârbe, care și-a restabilit astfel [[Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid]], care a devenit astfel jurisdicția ortodoxă canonic recunoscută din Republica Macedonia. Tensiunile între gruparea independentistă și Patriarhia sârbă rămân puternice. Astfel, IPS Jovan, numit întâistătător al arhiepiscopiei autonome, a fost condamnat la 18 luni închisoare pentru presupuse activități criminale. Biserica autoproclamată autocefală are susținerea autorităților de stat din Republica Macedonia, astfel încât lucrările Arhiepiscopiei autonome fac obiectul persecuțiilor guvernamentale.
 +
 
 +
== Organizarea Patriarhiei ==
 +
 
 +
Autoritatea supremă în Biserica Ortodoxă a Serbiei este Sfântul Sinod, alcătuit din toți episcopii acestei Biserici; acesta se întrunește de două ori pe an. Un Sinod Permanent de șase membri se ocupă de administrarea problemelor cotidiene ale Bisericii. De-a lungul anilor, reședința întâistătătorului Bisericii Serbiei a fost schimbată de mai multe ori (44 din cei 54 de patriarhi ai Serbiei au avut totuși reședința la Peć).
 +
 
 +
Biserica Ortodoxă a Serbiei este împărțită în 40 de [[eparhie|eparhii]], conduse fiecare de un mitropolit, arhiepiscop sau episcop, după cum urmează:
 +
 
 +
===Serbia ===
 +
* '''Arhiepiscopia de Belgrad și Sremski Karlovci''', cu reședința la Belgrad (include și Mănăstirea Pećka Patrijaršija)
 +
'''Chiriarh (episcop eparhiot):''' Preafericitul Patriarh Dr. [[Irineu (Gavrilovic) al Serbiei|Irineu]]
 +
 
 +
'''Episcopi-vicari:''' IPS Atanasije, episcop-vicar de Hvostno;  IPS Antonije, episcop-vicar de Moravice
 +
* '''Episcopia Banatului''', cu reședința la Vršac (Vârșeț)
 +
'''Chiriarh:''' PS [[Nicanor (Bogunovic) al Banatului|Nicanor]]
 +
* '''Episcopia de Backa''', cu reședința la Novi Sad
 +
'''Chiriarh:''' PS  Dr Irinej
 +
 +
'''Episcop-vicar:''' PS Dr Porfirie, episcop-vicar de Jegra
 +
* '''Episcopia de Branicevo''', cu reședința la Požarevac
 +
'''Chiriarh:''' IPS Dr. [[Ignatie (Midic) de Pozarevac și Branicevo|Ignatie]]
 +
* '''Episcopia de Vranje''', cu reședința la Vranje
 +
'''Chiriarh:''' PS Pahomie
 +
* '''Episcopia de Žica''', cu reședința la mănăstirea Žica, lângă Kraljevo
 +
'''Chiriarh:''' PS Hrisostom
 +
* '''Episcopia de Mileševa''', cu reședința la mănăstirea Mileševa
 +
'''Chiriarh:''' PS Filaret
 +
* '''Episcopia de Niš''', cu reședința în orașul Niš
 +
'''Chiriarh:''' PF Irinej, patriarhul Serbiei (ales pe 22 ianuarie 2010)
 +
* '''Episcopia de Ras și Prizren''', cu reședința la Prizren
 +
'''Chiriarh:''' PS Dr Artemie
 +
 
 +
'''Episcop-vicar:''' PS Teodosie, episcop-vicar de Lipljan
 +
* '''Episcopia de Srem''', cu reședința la Sremski Karlovci
 +
'''Chiriarh:''' PS Vasile
 +
* '''Episcopia de Timok''', cu reședința la Zajecar
 +
'''Chiriarh:''' PS Dr Justin
 +
* '''Episcopia de Šabac ''', cu reședința la Šabac
 +
'''Chiriarh:''' PS Lavrentie
 +
* '''Episcopia de Šumadija''', cu reședința la Kragujevac
 +
'''Chiriarh:''' PS Iovan
 +
* '''Episcopia de Valjevo''', cu reședința la Valjevo (instituită în mai 2006)
 +
'''Chiriarh:''' PS [[Milutin (Knezevic) de Valjevo|Milutin]]
 +
 
 +
=== Muntenegru ===
 +
 
 +
* '''Mitropolia Muntenegrului și a Litoralului''', cu reședința la Cetinje
 +
'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Dr [[Amfilohie (Radovic) al Muntenegrului și Litoralului|Amfilohie]]
 +
 
 +
'''Episcop-vicar:''' PS Iovan, episcop-vicar de Dioclea
 +
* '''Episcopia de Budimlje și Nikšic''', cu reședința la mănăstirea �Ciurdevi Stupovi de lângă Berane
 +
'''Chiriarh:''' PS Ioanichie
 +
 
 +
=== Bosnia și Herzegovina ===
 +
* '''Mitropolia de Dabar-Bosnia''', cu reședința la Sarajevo
 +
'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Dr Nicolae
 +
* '''Episcopia de Banja Luka''', cu reședința la Banja Luka
 +
'''Chiriarh:''' PS Efrem
 +
* '''Episcopia de Bihac și Petrovac''', cu reședința la Bosanksi Petrovac
 +
'''Chiriarh:''' PS Hrisostom
 +
* '''Episcopia de Zahumlje și Herzegovina''', cu reședința la mănăstirea Tvrdoš de lângă Trebinje
 +
'''Chiriarh:''' PS Grigorie
 +
* '''Episcopia de Zvornik și Tuzla''', cu reședința la Bijeljina  (temporar, întrucât reședința oficială este la Tuzla)
 +
'''Chiriarh:''' PS Vasilie
 +
 
 +
=== Croația ===
 +
* '''Mitropolia de Zagreb și Ljubljana''', cu reședința la Zagreb; ''jurisdicția cuprinde și Italia și toată Slovenia''
 +
'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Iovan
 +
* '''Episcopia Karlovac-ului de Sus''', cu reședința la Karlovac
 +
'''Chiriarh:''' PS Gherasim
 +
* '''Episcopia Dalmației''', cu reședința la Šibenik
 +
'''Chiriarh:''' PS Dr Fotiee
 +
* '''Episcopia de Osjecko polje și Baranja''', cu reședința la Dalj
 +
'''Chiriarh:''' PS Luchian
 +
* '''Episcopia Slavoniei''', cu reședința la Daruvar
 +
'''Chiriarh:''' PS [[Sava (Juric) al Slavoniei|Sava]]
 +
 
 +
===România===
 +
* '''Episcopia de Timișoara''', cu reședința la Timișoara
 +
 
 +
===Republica Macedonia===
 +
* '''Arhiepiscopia autonomă de Ohrid''', cu reședința la Ohrid
 +
'''Chiriarh:''' IPS Iovan
 +
 
 +
'''Episcop-vicar:''' PS Marko episcop-vicar de Dremevica și administrator al Bitoliei
 +
* '''Episcopia de Polog-Kumanovo''', cu reședința la Kumanovo
 +
'''Chiriarh:''' PS Ioachim
 +
 
 +
===Europa===
 +
* '''Episcopia Britainiei și Scandinaviei''', cu reședința la Stockholm; ''cuprinde parohiile din Marea Britanie, Norvegia, Suedia și Danemarca''
 +
'''Chiriarh:''' PS Dositei
 +
* '''Episcopia de Buda (Budim)''', cu reședința la Szentandrej; ''pentru sârbii ortodocși din Ungaria''
 +
'''Chiriarh:''' PS Luchian
 +
* '''[[Episcopia Ortodoxă Sârbă a Franței și Europei Occidentale|Episcopia Europei Occidentale]]''', cu reședința la Paris; ''pentru sârbii ortodocși din Franța, Belgia, Olanda și Spania''
 +
'''Chiriarh:''' PS [[Luca (Kovacevic) al Franței și Europei Occidentale|Luca]]
 +
* '''Episcopia Europei Centrale''', cu reședința la mănăstirea Himmelstühr; ''pentru credincioșii ortodocși sârbi din Germania, Austria și Elveția''
 +
'''Chiriarh:''' PS Constantin
 +
 
 +
===Americile===
 +
* '''Mitropolia Amercii Vest-Centrale''', cu reședința la mănăstirea Sf. Sava din Libertyville, Illinois
 +
'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Hristofor
 +
* '''Episcopia Americii de Est''', cu reședința în Catedrala "Sfânta Treime" din Pittsburgh, Pennsylvania
 +
'''Chiriarh:''' PS Dr Mitrofan
 +
* '''Episcopia Americii de Vest''', cu reședința la Catedrala "Sf. Ștefan" din Alhambra, California
 +
'''Chiriarh:''' PS Dr [[Maxim (Vasilievic) al Americii de Vest|Maxim]]
 +
* '''Episcopia Canadei''', cu reședința în Catedrala "Sf. Nicolae" din Hamilton, Ontario
 +
'''Chiriarh:''' PS Gheorghe
 +
* '''Mitropolia de Noua Gracanica, episcopia Statelor Unite și Canadei''', cu reședința la Mănăstirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Grayslake, Illinois ''(fosta Episcopie Ortodoxă Sârbă Liberă a  Statelor Unite și Canadei, care nu s-a aflat în comuniune deplină cu Patriarhia Serbiei între 1963 și 1992).''
 +
'''Chiriarh:''' PS [[Longhin (Krco) al  Statelor Unite și Canadei|Longhin]]
 +
 
 +
===Australia și Oceania===
 +
* '''[[Biserica Ortodoxă a Australiei și Noii Zeelande (Sârbă)| Episcopia de Australia și Noua Zeelandă]]''', cu reședința la Mănăstirea Noii Kalenica, Hall (lângă Canberra) (New Kalenic Monastery).
 +
'''Chiriarh:''' Episcopul [[Irineu (Dobrijevic) al Australiei și Noii Zeelande|Irineu]]
 +
 
 +
Eparhiile sunt împărțite în [[protopop]]iate (deaneries), fiecare din ele reunind mai multe congregații și [[parohie|parohii]]. Congregațiile reunesc una sau mai multe parohii.
 +
 
 +
{{Biserici}}
 +
 
 +
==A se vedea și==
 +
*[[Lista Patriarhilor Serbiei]]
 +
*[[Lista sfinților sârbi]]
 +
 
 +
== Legături externe ==
 +
*[http://www.spc.yu Biserica Serbiei] site oficial în limbile sârbă și engleză.
 +
*[http://www.cnewa.org/ecc-bodypg.aspx?eccpageID=18&IndexView=toc Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului: Biserica Ortodoxă a Serbiei] de Ronald Roberson, preot romano-catolic si profesor.
 +
 
 +
===Eparhii ale Bisericii Serbiei=== <!-- These should go onto the separate OrthodoxWiki pages and be removed from this page when those are created. —magda --->
 +
 
 +
*[http://www.poa-info.org Arhiepiscopia Ortodoxă de Ohrid]
 +
*[http://www.mitropolijadabrobosanska.org Mitropolia de Dabro-Bosna]
 +
*[http://www.mitropolija.cg.yu/index.html Mitropolia Montenegrului și Litoralului]
 +
*[http://www.mitropolija-zagrebacka.org Mitropolia de Zagreb și Ljubljana]
 +
*[http://www.eparhija-backa.org.yu Episcopia de Backa]
 +
*[http://www.spcbl.org Episcopia de Banja Luka]
 +
*[http://www.eparhijabihackopetrovacka.org Episcopia de Bihac și Petrovac]
 +
*[http://www.eparhija-branicevska.org Episcopia de Branicevo]
 +
*[http://www.e-budimljansko-niksicka.cg.yu Episcopia de Budimlje și Niksic]
 +
*[http://www.istocnik.com/index.shtml Episcopia Canadei]
 +
*[http://www.serbische-diozese.org Episcopia Europei Centrale]
 +
*[http://www.eparhija-dalmatinska.hr Episcopia Dalmației]
 +
*[http://www.easterndiocese.org Episcopia Estului Americii]
 +
*[http://www.eparhija-niska.org.yu Episcopia de Nis]
 +
*[http://www.kosovo.com Episcopia de Ras și Prizren]
 +
*[http://www.sremska.spc.yu Episcopia de Srem]
 +
*[http://www.eparhija-sumadijska.org.yu Episcopia de Sumadija]
 +
*[http://www.eparhija-timocka.org Episcopia Timocului]
 +
*[http://www.westsrbdio.org Episcopia Vestului Americii]
 +
*[http://www.egliseorthodoxeserbe.org Episcopia Europei Occidentale]
  
−
# Diac. Silviu Anuichi, Relaţiile bisericeşti româno-sârbe din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, în, , Biserica Ortodoxă Română", XCVII 1979,
+
===Organizații===
−
# Pr. Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogaie, Pr. George GH. Stănescu, Biserica Sîrbă, din Istoria Bisericească Universală, , vol. II, 1956, Bucureşti, Ed. Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă,
+
*[http://www.covekoljublje.org/Default.shtml FILANTROPIE]
−
# Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Biserica Sîrbă, din Istoria Bisericească Universală, vol. II, 1993, Bucureşti,
+
*[http://www.bfspc.bg.ac.yu Facultatea de Teologie a Bisericii Ortodoxe a Serbiei]
−
# Doctorand Aurel Jivi, Patriarhia Ortodoxă Sîrbă de la 1920 până în prezent, în "Studii Teologice ", 1970, nr. 5-6
 
  
 +
==Note==
 +
<small><references /></small>
  
 +
== Bibliografie ==
 +
* Diac. Silviu Anuichi, "Relațiile bisericești româno-sârbe din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea", în: ''Biserica Ortodoxă Română'', XCVII 1979;
 +
* Pr. Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogaie, Pr. George GH. Stănescu, "Biserica Sîrbă", în volumul: ''Istoria Bisericească Universală'', vol. II, 1956, București, Ed. Institutului biblic și de misiune Ortodoxă;
 +
* Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, "Biserica Sîrbă", în volumul: ''Istoria Bisericească Universală'', vol. II, 1993, București;
 +
* Doctorand Aurel Jivi, "Patriarhia Ortodoxă Sîrbă de la 1920 până în prezent", în: ''Studii Teologice'', 1970, nr. 5-6.
  
−
[[Categorie:Biserica Ortodoxă]]
+
==Surse==
 +
* [https://en.orthodoxwiki.org/Church_of_Serbia Church of Serbia, en.OrthodoxWiki.org]
 +
* [https://en.wikipedia.org/wiki/Serbian_Orthodox_Church Serbian Orthodox Church]
  
−
<!--Interwiki-->
+
[[Categorie:Jurisdicții|Serbia]]
 +
[[Categorie:Eclesiologie]]
 +
[[Categorie:Ortodoxia în Serbia]]
  
 +
[[ar:الكنيسة الصربية الأرثوذكسية]]
 
[[en:Serbian Orthodox Church]]
 
[[en:Serbian Orthodox Church]]
 +
[[es:Iglesia Ortodoxa de Serbia]]
 +
[[fr:Église de Serbie]]
 +
[[ru:Сербская православная церковь]]

Versiunea curentă din 20 decembrie 2023 19:57

Patriarhia Serbiei
Serbia logo.gif
Întemeietor(i) Apostolul Andrei, Sf. Sava al Serbiei
Autocefalie/Autonomie declarată 1219 (pierdută în 1766), recăpătată în 1879
Autocefalie/Autonomie recunoscută 1219 de Constantinopol, din nou în 1879
Primatul actual Irineu (Irinej) Gavrilovic
Sediu Belgrad, Serbia
Teritoriu principal Serbia, Bosnia-Herțegovina, Croația, Ungaria, Republica Macedonia (disputată), Muntenegru, Slovenia
Posesiuni în afară Statele Unite, Canada, Europa, Australia
Limbă liturgică Slavonă; sârbă
Tradiție muzicală cântarea sârbească; uneori cântarea bizantină
Calendar iulian (neîndreptat)
Populație estimată 8.000.000[1]
Site oficial Biserica Serbiei

Biserica Ortodoxă Sârbă, sau Biserica Serbiei, este una din Bisericile Ortodoxe autocefale, cu o patriarhie situată pe locul al șaselea în dipticele Ortodoxiei după Patriarhiile de Constantinopol, de Alexandria, de Antiohia, de Ierusalim și de Moscova[2]. Ea își întinde jurisdicția asupra credincioșilor ortodocși din Serbia și din celelalte ținuturi slave din jurul Serbiei, precum și acolo unde Patriarhia de Belgrad are exarhate sau biserici care țin de ea. Patriarhul Bisericii Serbiei este primul printre egali între episcopii acestei Biserici autocefale.

Istoric

Biserica Ortodoxă a Serbiei este o Biserică autocefală (independentă față de orice altă jurisdicție ecleziastică), în comuniune cu celelalte Biserici ortodoxe. Jurisdicția acesteia se întinde asupra Serbiei, Muntenegrului, Bosniei și Herțegovinei și Croației; jurisdicția sa asupra Bisericii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei face obiectul unei dispute. Având în vedere faptul că mulți sârbi au emigrat în țări străine, există numeroase comunități ortodoxe sârbe pe toate continentele.

De la așezarea slavilor în Balcani la Patriarhia de Peć

La scurt timp după ce au ajuns în Balcani, triburile sârbe au fost botezate de misionarii creștini și astfel sârbii au devenit creștini ortodocși. Înscăunarea Sfântului Sava ca arhiepiscop primat (întâistătător) al unei Biserici sârbe autocefale în 1219 a consolidat și mai mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbești față de Constantinopol și solidaritatea acestora cu Răsăritul creștin.

Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval a crescut ca dimensiuni și prestigiu și după ce Ștefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) și-a arogat titlul imperial de țar (1346-1355), arhiepiscopia de Peć a fost și ea înălțată la rangul de patriarhie. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a Bisericii Serbiei.

După cucerirea de către turcii otomani a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei de astăzi a devenit pașalâc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenie al II-lea în 1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit de facto, iar Biserica Serbiei a trecut sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice.

Patriarhia Serbiei a fost reinstituită în 1557 de către sultanul otoman Soliman Magnificul când Macarie, fratele celebrului Mehmed Pașa Sokolovic, a fost ales patriarh în orașul Peć.

Mitropolia de la Carloviț

Trecerea patriarhului Arsenie al III-lea în nordul Dunării și Savei, în anul 1690, la mânăstirea Cruședol (până în 1701) și apoi la Szentandrej (Sf. Andrei), în Imperiul habsburgic a făcut posibilă înființarea unei noi structuri bisericești a sârbilor ortodocși, care a jucat un rol crucial în emanciparea poporului sârb și care avea să fie cunoscută sub numele de Mitropolia de Carloviț (Karlovitz).

În anii 1690-1696, împăratul Leopold I le-a oferit sârbilor o serie de privilegii (privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată). Patriarhul sârb era în același timp și conducătorul politic al sârbilor ortodocși, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "Toți să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, și în cele duhovnicești și în cele lumești".

Înainte de pacea de la Belgrad (1739), un al doilea grup de sârbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, în Imperiul habsburgic. Numărul sârbilor a crescut, iar rolul lor în Imperiu a început să fie mult mai important.

Deși războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au afectat Serbia, întotdeauna poporul sârb a văzut în ele tot atâtea posibilități de a-și dobândi independența.

După Pacea de la Şiștov (1791), aproximativ 50.000 de sârbi au trecut râul Sava, cerând azil în Imperiul Habsburgic. Pentru a frâna o masivă depopulare, Poarta Otomană le-a oferit amnistie și o serie de scutiri. Un număr de egumeni, cum a fost cazul celor de la Studenica și de cneji fugiți la Panciova au cerut să se întoarcă în Serbia.

Descoperirea complotului pus la cale de sârbi și decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sârbi și otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sârbi. Încă din 1791, deci cu mult înainte de declanșarea răscoalei, arhimandritul sârb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia țării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia și Moldova.

Tot astfel, în 1803, arhimandritul Arsenie Iankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sârb. La un proiect asemănător adera și mitropolitul de Carloviț, Ştefan Stratimirovici.

Mai menționăm că în istoria Mitropoliei de Carloviț, există 3 perioade distincte : epoca privilegilor (1690-1779), în care viața bisericească și raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegiilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriu, al Regulamentului și Sistemului consistorial (1779-1782-1868), și în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920).

Rolul Bisericii Ortodoxe Sârbe în dobândirea independenței și în realizarea unității poporului sârb în decursul secolelor XIX și XX a fost de o importanță majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de Carloviț, care însemna înființarea unei structuri bisericești autonome într-o țară creștină și liberă.

Mitropolia din Carloviț a avut în sec. XIX lea doi ierarhi deosebit de cunoscuți: Ştefan (Stratimirovici) (1790-1836/1837) și Iosif (Raiacici) (1842-1861).

În anul 1757 în Bacika, a venit în viață, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă de tânăr a avut o mare înclinație spre a dobândi cât mai multe informații, în diverse domenii, cum ar fi : învățarea limbilor străine, a filozofiei și s-a axat bineînțeles pe teologie, pe care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au fost publicate diverse lucrări canonice și istorice și a întemeiat cercul de literari și oameni de cultură la Carloviț - el fiind ales membru al «Societății științifice» din Göttingen. A avut o mare influență asupra vieții bisericești, a luptat pentru creștinii ortodocși din Imperiul habsburgic, pentru ca ei să nu-și piardă credința în Dumnezeu, a întemeiat primul gimnaziu sârb la Carloviț în anii 1791-1792, pe care l-a susținut din toate punctele de vedere, sprijinindu-i atât pe profesori cât și pe pe elevii acestuia; a întemeiat un internat pentru cei nevoiași, peste 300 școli, și a luptat contra influenței catolice. În anul 1794 a deschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie.

Iosif Raiacici [sr. Iosif Rajačić] (1785-1861) a luptat contra dominației ungurilor, împreună cu poporul sârb (1848) la Carloviț, iar la o Adunare generală a delegaților la Sremski Karlovici, a fost desemnat patriarh de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Viena, el beneficiind de putere și influență - a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sârbilor, deoarece era aliat cu Viena și a subordonat episcopi de alte naționalități.

Lupta pentru emanciparea politică și bisericească

În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sârbă izbucnită în 1804 a antrenat și clerul sârb, devenit în timpul conflictelor forță conducătoare. Revoluționarii sârbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populații majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o guvernare politică proprie - precum Macedonia.

Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară țarului ajutor militar pentru ca sârbii să-și dobândească libertatea. Răscoala sârbilor și revoluția grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinței religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman. În 1805 se formează, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului), un consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic și juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sârb pe principiile raționalismului francez.

În timpul primei răscoale sârbești împotriva turcilor (1804-1806), eroul Karagheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele rusești din zona Vidinului, a cerut să se răscoale și populația din județele timocene, care aparțineau Pașe de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câștigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună cu o armată de 3. 000 de oameni a desființat satele "neascultătoare" locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca granița răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc.

Distrugerea Mânăstirii Studenica în 1806 de către trupele otomane a însemnat declanșarea conflictului deschis dintre sârbi și Poartă, luptă care a readus popoarelor balcanice speranța independenței.

Răscoala a încetat în 1812, Poarta încercând să readucă liniștea în Serbia, acordând amnistie răsculaților, introducând impozite moderate și o autonomie administrativă locală.

Mânăstirile și bisericile au devenit adăposturi ale răsculaților sârbi. Mânăstirile Valjavic și Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenței sârbilor. Călugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoții Meletie Niksic, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif și arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa au devenit simpatizanți ai mișcării revoluționare. O serie de mânăstiri și locașuri de cult au fost distruse. În 1815 s-a constituit o delegație sârbă, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru a semna armistițiul. Pe parcursul mișcării revoluționare, răsculații sârbi au arborat steaguri cu simboluri și icoane ortodoxe.

Miloș Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de Ujițe), era un erou național sârb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul Porții. Şi-a folosit poziția de unic reprezentant politic al Serbiei în relațiile cu guvernul otoman pentru a câștiga din ce în ce mai multă autonomie. El reia mișcarea de eliberare a poporului său și obține în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Pașalâcului de Beșgrad, reușind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est și Timoc, însă nu a cucerit Timocul și Craina.

Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii sârbe și statului libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopol și prin Hatișeriful de la 1830, Miloș Obrenovici reușește să anexeze județele majoritar românești, Timoc și Craina.

Obrenovici inițiază un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiți de sârbi, care nu vorbeau română. Preoții români sunt alungați în România, fiind înlocuiți de preoți slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forțată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, și a crescut în intensitate și complexitate. Comunitățile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevatz. În aceași perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanță de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.

Situația Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a îmbunătățit în timpul guvernării lui Miloș Obrenovici, prin înființarea, în 1822, a Consistoriului și a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieții monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, iar în 1827 a întemeiat Catedrala, dorindu-se promovarea unui cler instruit. Mitropoliții Mihail Jovanovic și Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă față crizei declanșate de formarea Exarhatului bulgar și puternicei propagande catolice.

Episcopii greci care i-au păstorit pe sârbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler național a fost dusă atât de simplii credincioși sârbi, cât și de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloș Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinț în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obține un nou statut politic, o autonomie politică și economică, problemele religioase fiind în continuare de competența Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol și semnat de patriarhul ecumenic și de Constantin I (rege al Greciei???), Biserica Ortodoxă Sârbă și-a obținut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele și dreptul conform căruia cneazul și poporul sârb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă și la locul nașterii acestuia.

Prin convenția din 1832, Patriarhia recunoștea independența Bisericii Sârbe, clerul și poporul sârb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimițându-le confirmarea și binecuvântarea.

Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de "mitropolit al întregii Serbii". Patriarhia Ecumenică trebuia anunțată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat și aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis de Sf. Sinod al Constantinopolului a fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Nicomidia, Nichifor de Dercos, Metodie de Rhodos și Dionisie de Versia.

Biserica din Karlovitz pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului și la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro și Cattaro – din Dalmația, rămânând deci numai cu centrele bisericești : Karlovitz, Novisad, Buda, Karlstadt și Pacraț, în Slovenia.

În anul 1875, Bosnia și Herțegovina încep răscoale împotriva turcilor, iar în 1876 Muntenegrul și Serbia declară război Turciei, la acest război împotriva turcilor se aliază Rusia și România. Are loc în anul 1878 încheierea unui tratat, numit «Tratatul de la San Ştefano», act numit și «preliminarii ale Păcii», prin care Serbia și Muntenegru sunt declarate independente, și obțin teritorii în plus, și anume : valea superioară a Moravei pentru Serbia și Muntenegrul avea acces la Adriatica; iar Bosnia și Herțegovina trec sub autoritate austriacă, până în anul 1908.

În Bosnia și Herțegovina erau patru mitropoliți, și anume la : Sarajevo, Zvornic, Mostar și Banja Luca, care erau sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, iar datorită discuțiilor purtate între Constantinopol și Viena, în anii 1902-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome.

După dobândirea independenței naționale, în 1878, situația politică a Serbiei s-a schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbe. În acest sens, Milan Obrenovici (văr de gradul al VI-lea al lui Miloș Obrenovici) s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, în care își exprima atașamentul și credința față de Marea Biserică, rugându-l pe patriarhul ecumenic să ofere independență religioasă Serbiei.

În viața popoarelor ortodoxe, istoria bisericească s-a împletit mereu cu istoria lor politică. Așa se face că Serbia, devenită în 1878 principat independent, își dobândește în anul următor și neatârnarea din punct de vedere bisericesc, prin recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sârbe, de către patriarhul ecumenic Ioachim al III lea.

Mitropolitul Mihail de Belgrad, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, explică cererea autocefaliei prin noua situație politică în care se găsea statul sârb. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoștea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos și Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sârbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfințirea Sf. Mir este simbolul independenței bisericești.

Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului și Mitropolia Serbiei, iar Arhiepiscopia Muntenegrului și Arhiepiscopia de Carloviț funcționau ca biserici independente. După război, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei și Herțegovinei, Biserica din Serbia veche și din Macedonia și o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovinei, iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de Skopje un ierarh grec, Ambrozie.

În a doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor în conducerea Bisericii de Karlovitz, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniți pentru această cauză ajungând mai mare decât al clericilor la congresul național – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888) și canonistul Emilian Radici, în 1897 au desființat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidele, fiind impulsionate de influențele austriace și maghiare și s-a reformat viața mânăstirească.

Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul XX

Încheierea primului război mondial, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor național. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat regatul sârbo-croato-sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale.

După ce teritoriile bisericești ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopol a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, în catedrala din Karlovitz, a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sârbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de Karlovitz, care avea șapte eparhii, Mitropolia Muntenegrului, care avea trei eparhii și era o mitropolie autonomă, Biserica Ortodoxă Sârbă din Dalmația și Boca-Cataro, care avea două eparhii și era o mitropolie autonomă din 1873, Arhiepiscopia Belgradului, care avea cinci eparhii, care avea autocefalia dobândită din 1879, Biserica Ortodoxă din Bosnia și Herțegovina, care avea patru ierarhii, care a devenit independentă în anul 1878, Biserica Ortodoxă din Serbia Veche și Macadonia, care avea șase eparhii, care până în 1912 s-a găsit sub jurisdicția Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sârbă din America, care avea la început o singură eparhie.

În 1923 a fost construită o episcopie sârbă în Chicago, ea fiind subordonată Patriarhiei de la Belgrad, ai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935), Irineu Georgevici (1935-1938), Damaschin (1938-1939), și Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1963 comunitățile Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, formează trei eparhii, la care s-au ales și trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestului, Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mijlociu și Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii de Răsărit și a Canadei.

Primul patriarh a fost ales în 1920 și s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), a avut loc unificarea legislației bisericești în 1927, iar după zece ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, a urmat în locul lui Varnava (1930-1937), fost mitropolit de Scoplie, acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Bisericii în 1931, iar datorită opoziției lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în 1935, guvernul Iugoslav cu Vaticanul. În anii precedenți, mai exact 1938, a urmat ca patriarh Gavril (1938-1950), fost mitropolit al Muntenegrului, care a avut o activitate demnă de respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui în ajutorarea celor în dificultății din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultății ca patriarh, datorită implicării lui verbale care provocau neplăceri celor de la putere, el fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau și în sanatoriul de la Karlovy-Vary, de-abia în 1946 el este eliberat. În acești ani dureroși ai războiului au avut loc crime în masă, mai ales asupra mitropoliților, episcopilor, preoți, profesori și toți cei care erau implicați într-un fel sau altul în viața creștină ortodoxă, chiar și toate lăcașurile de cult, au fost distruse cu brutalitate.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă a Serbiei a trecut prin numeroase încercări. Numeroși episcopi, preoți și aproape 700.000 de mireni ortodocși au fost uciși de fasciștii croați și musulmani (conform datelor Episcopiei de Ras și Prizren). Sute de biserici au fost complet distruse sau profanate. După al doilea Război Mondial, Biserica a trecut prin noi încercări din partea regimului comunist care a interzis predarea religiei în școli, a confiscat proprietățile bisericești și a folosit diferite metode, pe față sau nu, pentru a persecuta Biserica și a reduce influența acesteia în rândurile populației.

După moartea lui patriarhului Gavril (†1950), urmează în scaunul patriarhal Vichentie (1950-1958), cel care a reușit să stabilească legături de amiciție cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale; activitatea lui ca patriarh fiind doar de opt ani, după care în 1958 acesta trece la Domnul, iar scaunul patriarhal este cedat Episcopului Jicei, Gherman care merge pe urmele lui Vichentie, el întărind și mai tare relațiile cu Bisericile Ortodoxe autocefale, prin vizite reciproce și alianțe; acesta reușește ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el fiind ales în 1968 președinte al Consiliului.

Biserica Ortodoxă autonomă a Macedoniei apelează în 1966, la Soborul arhieresc, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefală, dar dorința aceasta este respinsă de Sfântul Sobor, pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macedoniei nu îndeplinește exigențele necesare pentru a deveni autocefală, iar aceasta, la scurt timp după refuz, se declară unilateral Biserică autocefală. Aceasta a rămas însă nerecunoscută de celelalte Biserici ortodoxe autocefale.

Așa se ajunge ca în 1970 Biserica Ortodoxă Sârbă, să dețină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât și în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericești îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh, care poartă numele de «Arhiepiscop de Peć și patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, și din mitropoliți, arhiepiscopi, episcopi și arhierei-vicari. În prezent, Patriarhul Serbiei este Prea-Fericitul Irineu (din 2010).

Situația din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

Articole principale: Biserica Ortodoxă a Macedoniei, Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid

În 1959, Patriarhia Serbiei a aprobat ca acea parte a Iugoslaviei cunoscută sub numele de Republica Macedonia să aibă propria sa arhidieceză autonomă. Dar în 1967 episcopii locali, având susținerea guvernului de atunci și a populației, au proclamat unilateral autocefalia arhiepiscopiei, sub numele de Biserica Ortodoxă a Macedoniei, în ciuda protestelor Patriarhiei Serbiei. Autocefalia acestei Biserici nu a fost recunoscută oficial de nici una dintre Bisericile Ortodoxe care au întrerupt intercomuniunea cu aceasta (în general, mirenii sunt totuși primiți în comuniune).

În 2002, la invitația Patriarhiei, unul dintre episcopii din această grupare Jovan (Vraniskovski) (atunci Mitropolit de Veles și Valea Vardarului) a intrat sub ascultarea Patriarhiei sârbe, care și-a restabilit astfel Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid, care a devenit astfel jurisdicția ortodoxă canonic recunoscută din Republica Macedonia. Tensiunile între gruparea independentistă și Patriarhia sârbă rămân puternice. Astfel, IPS Jovan, numit întâistătător al arhiepiscopiei autonome, a fost condamnat la 18 luni închisoare pentru presupuse activități criminale. Biserica autoproclamată autocefală are susținerea autorităților de stat din Republica Macedonia, astfel încât lucrările Arhiepiscopiei autonome fac obiectul persecuțiilor guvernamentale.

Organizarea Patriarhiei

Autoritatea supremă în Biserica Ortodoxă a Serbiei este Sfântul Sinod, alcătuit din toți episcopii acestei Biserici; acesta se întrunește de două ori pe an. Un Sinod Permanent de șase membri se ocupă de administrarea problemelor cotidiene ale Bisericii. De-a lungul anilor, reședința întâistătătorului Bisericii Serbiei a fost schimbată de mai multe ori (44 din cei 54 de patriarhi ai Serbiei au avut totuși reședința la Peć).

Biserica Ortodoxă a Serbiei este împărțită în 40 de eparhii, conduse fiecare de un mitropolit, arhiepiscop sau episcop, după cum urmează:

Serbia

  • Arhiepiscopia de Belgrad și Sremski Karlovci, cu reședința la Belgrad (include și Mănăstirea Pećka Patrijaršija)

Chiriarh (episcop eparhiot): Preafericitul Patriarh Dr. Irineu

Episcopi-vicari: IPS Atanasije, episcop-vicar de Hvostno; IPS Antonije, episcop-vicar de Moravice

  • Episcopia Banatului, cu reședința la Vršac (Vârșeț)

Chiriarh: PS Nicanor

  • Episcopia de Backa, cu reședința la Novi Sad

Chiriarh: PS Dr Irinej

Episcop-vicar: PS Dr Porfirie, episcop-vicar de Jegra

  • Episcopia de Branicevo, cu reședința la Požarevac

Chiriarh: IPS Dr. Ignatie

  • Episcopia de Vranje, cu reședința la Vranje

Chiriarh: PS Pahomie

  • Episcopia de Žica, cu reședința la mănăstirea Žica, lângă Kraljevo

Chiriarh: PS Hrisostom

  • Episcopia de Mileševa, cu reședința la mănăstirea Mileševa

Chiriarh: PS Filaret

  • Episcopia de Niš, cu reședința în orașul Niš

Chiriarh: PF Irinej, patriarhul Serbiei (ales pe 22 ianuarie 2010)

  • Episcopia de Ras și Prizren, cu reședința la Prizren

Chiriarh: PS Dr Artemie

Episcop-vicar: PS Teodosie, episcop-vicar de Lipljan

  • Episcopia de Srem, cu reședința la Sremski Karlovci

Chiriarh: PS Vasile

  • Episcopia de Timok, cu reședința la Zajecar

Chiriarh: PS Dr Justin

  • Episcopia de Šabac , cu reședința la Šabac

Chiriarh: PS Lavrentie

  • Episcopia de Šumadija, cu reședința la Kragujevac

Chiriarh: PS Iovan

  • Episcopia de Valjevo, cu reședința la Valjevo (instituită în mai 2006)

Chiriarh: PS Milutin

Muntenegru

  • Mitropolia Muntenegrului și a Litoralului, cu reședința la Cetinje

Chiriarh: IPS Mitropolit Dr Amfilohie

Episcop-vicar: PS Iovan, episcop-vicar de Dioclea

  • Episcopia de Budimlje și Nikšic, cu reședința la mănăstirea �Ciurdevi Stupovi de lângă Berane

Chiriarh: PS Ioanichie

Bosnia și Herzegovina

  • Mitropolia de Dabar-Bosnia, cu reședința la Sarajevo

Chiriarh: IPS Mitropolit Dr Nicolae

  • Episcopia de Banja Luka, cu reședința la Banja Luka

Chiriarh: PS Efrem

  • Episcopia de Bihac și Petrovac, cu reședința la Bosanksi Petrovac

Chiriarh: PS Hrisostom

  • Episcopia de Zahumlje și Herzegovina, cu reședința la mănăstirea Tvrdoš de lângă Trebinje

Chiriarh: PS Grigorie

  • Episcopia de Zvornik și Tuzla, cu reședința la Bijeljina (temporar, întrucât reședința oficială este la Tuzla)

Chiriarh: PS Vasilie

Croația

  • Mitropolia de Zagreb și Ljubljana, cu reședința la Zagreb; jurisdicția cuprinde și Italia și toată Slovenia

Chiriarh: IPS Mitropolit Iovan

  • Episcopia Karlovac-ului de Sus, cu reședința la Karlovac

Chiriarh: PS Gherasim

  • Episcopia Dalmației, cu reședința la Šibenik

Chiriarh: PS Dr Fotiee

  • Episcopia de Osjecko polje și Baranja, cu reședința la Dalj

Chiriarh: PS Luchian

  • Episcopia Slavoniei, cu reședința la Daruvar

Chiriarh: PS Sava

România

  • Episcopia de Timișoara, cu reședința la Timișoara

Republica Macedonia

  • Arhiepiscopia autonomă de Ohrid, cu reședința la Ohrid

Chiriarh: IPS Iovan

Episcop-vicar: PS Marko episcop-vicar de Dremevica și administrator al Bitoliei

  • Episcopia de Polog-Kumanovo, cu reședința la Kumanovo

Chiriarh: PS Ioachim

Europa

  • Episcopia Britainiei și Scandinaviei, cu reședința la Stockholm; cuprinde parohiile din Marea Britanie, Norvegia, Suedia și Danemarca

Chiriarh: PS Dositei

  • Episcopia de Buda (Budim), cu reședința la Szentandrej; pentru sârbii ortodocși din Ungaria

Chiriarh: PS Luchian

Chiriarh: PS Luca

  • Episcopia Europei Centrale, cu reședința la mănăstirea Himmelstühr; pentru credincioșii ortodocși sârbi din Germania, Austria și Elveția

Chiriarh: PS Constantin

Americile

  • Mitropolia Amercii Vest-Centrale, cu reședința la mănăstirea Sf. Sava din Libertyville, Illinois

Chiriarh: IPS Mitropolit Hristofor

  • Episcopia Americii de Est, cu reședința în Catedrala "Sfânta Treime" din Pittsburgh, Pennsylvania

Chiriarh: PS Dr Mitrofan

  • Episcopia Americii de Vest, cu reședința la Catedrala "Sf. Ștefan" din Alhambra, California

Chiriarh: PS Dr Maxim

  • Episcopia Canadei, cu reședința în Catedrala "Sf. Nicolae" din Hamilton, Ontario

Chiriarh: PS Gheorghe

  • Mitropolia de Noua Gracanica, episcopia Statelor Unite și Canadei, cu reședința la Mănăstirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Grayslake, Illinois (fosta Episcopie Ortodoxă Sârbă Liberă a Statelor Unite și Canadei, care nu s-a aflat în comuniune deplină cu Patriarhia Serbiei între 1963 și 1992).

Chiriarh: PS Longhin

Australia și Oceania

Chiriarh: Episcopul Irineu

Eparhiile sunt împărțite în protopopiate (deaneries), fiecare din ele reunind mai multe congregații și parohii. Congregațiile reunesc una sau mai multe parohii.


Biserici Ortodoxe autocefale și autonome
Biserici autocefale
Cele patru Patriarhate vechi: Constantinopol | Alexandria | Antiohia | Ierusalim
Rusia | Serbia | România | Bulgaria | Georgia | Cipru | Grecia | Polonia | Albania | Cehia și Slovacia | OCA*
Biserici autonome
Sinai | Finlanda | Estonia* | Japonia* | China* | Ucraina*
Bisericile autocefale sau autonome desemnate cu un * nu sunt universal recunoscute în cadrul comuniunii ortodoxe.


A se vedea și

Legături externe

Eparhii ale Bisericii Serbiei

Organizații

Note

  1. ↑ Serbian Orthodox Church, World Council of Churches, accesat 20 decembrie 2023
  2. ↑ Regulamentul de organizare și funcționare a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe 14 martie 2016, Basilica.ro, accesat 20 decembrie 2023

Bibliografie

  • Diac. Silviu Anuichi, "Relațiile bisericești româno-sârbe din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea", în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII 1979;
  • Pr. Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogaie, Pr. George GH. Stănescu, "Biserica Sîrbă", în volumul: Istoria Bisericească Universală, vol. II, 1956, București, Ed. Institutului biblic și de misiune Ortodoxă;
  • Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, "Biserica Sîrbă", în volumul: Istoria Bisericească Universală, vol. II, 1993, București;
  • Doctorand Aurel Jivi, "Patriarhia Ortodoxă Sîrbă de la 1920 până în prezent", în: Studii Teologice, 1970, nr. 5-6.

Surse

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Biserica_Ortodoxă_Sârbă&oldid=55984”