territory=Serbia, Bosnia-HerţegovinaHerțegovina, CroaţiaCroația, Ungaria, Republica Macedonia (disputată), Muntenegru, Slovenia|

calendar=[[Calendarul iulian|Iulian iulian (neîndreptat)]]|

'''Biserica Ortodoxă Sârbă''', sau '''Biserica Serbiei''', este una din Bisericile Ortodoxe autocefale, cu o patriarhie situată pe locul al şaselea șaselea în dipticele Ortodoxiei după Patriarhiile de Constantinopol, de Alexandria, de Antiohia, de Ierusalim şi și de Moscova{{citare}}. Ea îşi își întinde jurisdicţia jurisdicția asupra credincioşilor ortodocşi credincioșilor ortodocși din Serbia şi și din celelalte ţinuturi ținuturi slave din jurul Serbiei, precum şi și acolo unde Patriarhia de Belgrad are exarhate sau biserici care ţin țin de ea. Patriarhul Bisericii Serbiei este primul printre egali între episcopii acestei Biserici autocefale.

Trecerea patriarhului Arsenie al III-lea în nordul Dunării şi și Savei, în anul 1690, la mânăstirea Cruşedol Cruședol (până în 1701) şi și apoi la Szentandrej (Sf. Andrei), în Imperiul habsburgic a făcut posibilă înfiinţarea înființarea unei noi structuri bisericeşti bisericești a sârbilor ortodocși, care a jucat un rol crucial în emanciparea poporului sârb și care avea să fie cunoscută sub numele de Mitropolia de Carloviț (Karlovitz).

În anii 1690-1696, împăratul Leopold I le-a oferit sârbilor o serie de privilegii (privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată). Patriarhul sârb era în acelaşi același timp şi și conducătorul politic al sârbilor ortodocși, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "''Toţi Toți să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, şi și în cele duhovniceşti şi duhovnicești și în cele lumeştilumești''".

Deşi Deși războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au afectat Serbia, întotdeauna poporul sârb a văzut în ele tot atâtea posibilităţi posibilități de a-şi și dobândi independenţaindependența.

După Pacea de la Şiştov Şiștov (1791), aproximativ 50.000 de sârbi au trecut râul Sava, cerând azil în Imperiul Habsburgic. Pentru a frâna o masivă depopulare, Poarta Otomană le-a oferit amnistie şi și o serie de scutiri. Un număr de [[egumen]]i, cum a fost cazul celor de la Studenica şi și de cneji fugiţi fugiți la Panciova au cerut să se întoarcă în Serbia.

Descoperirea complotului pus la cale de sârbi şi și decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sârbi şi și otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sârbi. Încă din 1791, deci cu mult înainte de declanşarea declanșarea răscoalei, arhimandritul sârb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia ţării țării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia şi și Moldova.

Tot astfel, în 1803, arhimandritul Arsenie Iankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sârb. La un proiect asemănător adera şi și mitropolitul de Carloviț, Ştefan Stratimirovici.

Mai menţionăm menționăm că în istoria Mitropoliei de Carloviț, există 3 perioade distincte : epoca privilegilor (1690-1779), în care viaţa viața bisericească şi și raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegiilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriu, al Regulamentului şi și Sistemului consistorial (1779-1782-1868), şi și în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920).

Rolul Bisericii Ortodoxe Sârbe în dobândirea independenţei şi independenței și în realizarea unităţii unității poporului sârb în decursul secolelor XIX şi și XX a fost de o importanţă importanță majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de CarloviţCarloviț, care însemna înfiinţarea înființarea unei structuri bisericeşti bisericești autonome într-o ţară creştină şi țară creștină și liberă.

Mitropolia din Carloviţ Carloviț a avut în sec. XIX lea doi ierarhi deosebit de cunoscuți: [[Ştefan (Stratimirovici)]] (1790-1836/1837) şi și [[Iosif (Raiacici)]] (1842-1861).

În anul 1757 în Bacika, a venit în viaţăviață, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă de tânăr a avut o mare înclinaţie înclinație spre a dobândi cât mai multe informaţiiinformații, în diverse domenii, cum ar fi : învăţarea învățarea limbilor străine, a filozofiei şi și s-a axat bineînţeles bineînțeles pe teologie, pe care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au fost publicate diverse lucrări canonice şi și istorice şi și a întemeiat cercul de literari şi și oameni de cultură la Carloviț - el fiind ales membru al «Societăţii ştiinţifice» «Societății științifice» din Göttingen. A avut o mare influenţă influență asupra vieţii bisericeştivieții bisericești, a luptat pentru creştinii ortodocşi creștinii ortodocși din Imperiul habsburgic, pentru ca ei să nu-şi și piardă credinţa credința în Dumnezeu, a întemeiat primul gimnaziu sârb la Carloviț în anii 1791-1792, pe care l-a susţinut susținut din toate punctele de vedere, sprijinindu-i atât pe profesori cât şi și pe pe elevii acestuia; a întemeiat un internat pentru cei nevoiași, peste 300 şcolișcoli, şi și a luptat contra influenţei influenței catolice. În anul 1794 a deschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie.

Iosif Raiacici [sr. Iosif Rajačić] (1785-1861) a luptat contra dominaţiei dominației ungurilor, împreună cu poporul sârb (1848) la Carloviț, iar la o Adunare generală a delegaţilor delegaților la Sremski Karlovici, a fost desemnat [[patriarh]] de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Viena, el beneficiind de putere şi influenţă și influență - a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sârbilor, deoarece era aliat cu Viena şi și a subordonat episcopi de alte naţionalităţinaționalități.

În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sârbă izbucnită în 1804 a antrenat şi și clerul sârb, devenit în timpul conflictelor forţă forță conducătoare. Revoluţionarii Revoluționarii sârbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populaţii populații majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o guvernare politică proprie - precum Macedonia.

Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară ţarului țarului ajutor militar pentru ca sârbii să-şi și dobândească libertatea. Răscoala sârbilor şi revoluţia și revoluția grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinţei credinței religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman. În 1805 se formează, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului), un consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic şi și juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sârb pe principiile raţionalismului raționalismului francez.

În timpul primei răscoale sârbeşti sârbești împotriva turcilor (1804-1806), eroul Karagheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele ruseşti rusești din zona Vidinului, a cerut să se răscoale şi populaţia și populația din judeţele județele timocene, care aparţineau Paşe aparțineau Pașe de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câştigat câștigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună cu o armată de 3. 000 de oameni a desfiinţat desființat satele "neascultătoare" locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa granița răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc.

Distrugerea Mânăstirii Studenica în 1806 de către trupele otomane a însemnat declanşarea declanșarea conflictului deschis dintre sârbi şi și Poartă, luptă care a readus popoarelor balcanice speranţa independenţeisperanța independenței.

Răscoala a încetat în 1812, Poarta încercând să readucă liniştea liniștea în Serbia, acordând amnistie răsculaţilorrăsculaților, introducând impozite moderate şi și o autonomie administrativă locală.

Mânăstirile şi și bisericile au devenit adăposturi ale răsculaţilor răsculaților sârbi. Mânăstirile Valjavic şi și Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenţei rezistenței sârbilor. Călugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoţii preoții Meletie Niksic, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif şi și arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa au devenit simpatizanţi simpatizanți ai mişcării revoluţionaremișcării revoluționare. O serie de mânăstiri şi locaşuri și locașuri de cult au fost distruse. În 1815 s-a constituit o delegaţie delegație sârbă, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru a semna armistiţiularmistițiul. Pe parcursul mişcării revoluţionaremișcării revoluționare, răsculaţii răsculații sârbi au arborat steaguri cu simboluri şi și icoane ortodoxe.

Miloş Miloș Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de UjiţeUjițe), era un erou naţional național sârb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul PorţiiPorții. Şi-a folosit poziţia poziția de unic reprezentant politic al Serbiei în relaţiile relațiile cu guvernul otoman pentru a câştiga câștiga din ce în ce mai multă autonomie. El reia mişcarea mișcarea de eliberare a poporului său şi obţine și obține în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului Pașalâcului de BeşgradBeșgrad, reuşind reușind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi și Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi și Craina.

Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii sârbe şi și statului libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopol şi și prin Hatişeriful Hatișeriful de la 1830, Miloş Miloș Obrenovici reuşeşte reușește să anexeze judeţele județele majoritar româneştiromânești, Timoc şi și Craina.

Obrenovici iniţiază inițiază un program agresiv de asimilare forţată forțată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiţi înlocuiți de sârbi, care nu vorbeau română. Preoţii Preoții români sunt alungaţi alungați în România, fiind înlocuiţi înlocuiți de preoţi preoți slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată forțată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, şi și a crescut în intensitate şi și complexitate. Comunităţile Comunitățile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevatz. În aceaşi aceași perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanţă importanță de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.

Situaţia Situația Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a îmbunătăţit îmbunătățit în timpul guvernării lui Miloş Miloș Obrenovici, prin înfiinţareaînființarea, în 1822, a Consistoriului şi și a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieţii vieții monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, iar în 1827 a întemeiat Catedrala, dorindu-se promovarea unui cler instruit. Mitropoliţii Mitropoliții Mihail Jovanovic şi și Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă faţă față crizei declanşate declanșate de formarea Exarhatului bulgar şi și puternicei propagande catolice.

Episcopii greci care i-au păstorit pe sârbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler naţional național a fost dusă atât de simplii credincioşi credincioși sârbi, cât şi și de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloş Miloș Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinţ prinț în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obţine obține un nou statut politic, o autonomie politică şi și economică, problemele religioase fiind în continuare de competenţa competența Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol şi și semnat de patriarhul ecumenic și de Constantin I (rege al Greciei???), Biserica Ortodoxă Sârbă şiși-a obţinut obținut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele şi și dreptul conform căruia cneazul şi și poporul sârb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă şi și la locul naşterii nașterii acestuia.

Prin convenţia convenția din 1832, Patriarhia recunoştea independenţa recunoștea independența Bisericii Sârbe, clerul şi și poporul sârb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimiţândutrimițându-le confirmarea şi și binecuvântarea.

Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de "mitropolit al întregii Serbii". Patriarhia Ecumenică trebuia anunţată anunțată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat şi și aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis de Sf. Sinod al Constantinopolului a fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Nicomidia, Nichifor de Dercos, Metodie de Rhodos şi și Dionisie de Versia.

Biserica din Karlovitz pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului şi și la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro şi și Cattaro – din DalmaţiaDalmația, rămânând deci numai cu centrele bisericeşti bisericești : Karlovitz, Novisad, Buda, Karlstadt şi Pacraţși Pacraț, în Slovenia.

În anul 1875, Bosnia şi Herţegovina și Herțegovina încep răscoale împotriva turcilor, iar în 1876 Muntenegrul şi și Serbia declară război Turciei, la acest război împotriva turcilor se aliază Rusia şi și România. Are loc în anul 1878 încheierea unui tratat, numit «Tratatul de la San Ştefano», act numit şi și «preliminarii ale Păcii», prin care Serbia şi și Muntenegru sunt declarate independente, şi obţin și obțin teritorii în plus, şi și anume : valea superioară a Moravei pentru Serbia şi și Muntenegrul avea acces la Adriatica; iar Bosnia şi Herţegovina și Herțegovina trec sub autoritate austriacă, până în anul 1908.

În Bosnia şi Herţegovina și Herțegovina erau patru mitropoliţimitropoliți, şi și anume la : Sarajevo, Zvornic, Mostar şi și Banja Luca, care erau sub jurisdicţia jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, iar datorită discuţiilor discuțiilor purtate între Constantinopol şi și Viena, în anii 1902-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome.

După dobândirea independenţei naţionaleindependenței naționale, în 1878, situaţia situația politică a Serbiei s-a schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbe. În acest sens, Milan Obrenovici (văr de gradul al VI-lea al lui Miloş Miloș Obrenovici) s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, în care îşi își exprima ataşamentul şi credinţa faţă atașamentul și credința față de Marea Biserică, rugându-l pe patriarhul ecumenic să ofere independenţă independență religioasă Serbiei.

În viaţa viața popoarelor ortodoxe, istoria bisericească s-a împletit mereu cu istoria lor politică. Aşa Așa se face că Serbia, devenită în 1878 principat independent, îşi dobândeşte își dobândește în anul următor şi și neatârnarea din punct de vedere bisericesc, prin recunoaşterea recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sârbe, de către patriarhul ecumenic Ioachim al III lea.

Mitropolitul Mihail de Belgrad, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, explică cererea autocefaliei prin noua situaţie situație politică în care se găsea statul sârb. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoştea recunoștea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sârbe. Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos şi și Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sârbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfinţirea sfințirea Sf. Mir este simbolul independenţei bisericeştiindependenței bisericești.

Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului şi și Mitropolia Serbiei, iar Arhiepiscopia Muntenegrului şi și Arhiepiscopia de Carloviţ funcţionau Carloviț funcționau ca biserici independente. După război, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei şi Herţegovineiși Herțegovinei, Biserica din Serbia veche şi și din Macedonia şi și o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovinei, iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de Skopje un ierarh grec, Ambrozie.

În a doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor în conducerea Bisericii de Karlovitz, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniţi uniți pentru această cauză ajungând mai mare decât al clericilor la congresul naţional național – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888) şi și canonistul Emilian Radici, în 1897 au desfiinţat desființat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidele, fiind impulsionate de influenţele influențele austriace şi și maghiare şi și s-a reformat viaţa viața mânăstirească.

Încheierea primului război mondial, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor naţionalnațional. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat regatul sârbo-croato-sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale.

După ce teritoriile bisericeşti bisericești ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopol a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, în catedrala din Karlovitz, a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sârbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de Karlovitz, care avea şapte șapte eparhii, Mitropolia Muntenegrului, care avea trei eparhii şi și era o mitropolie autonomă, Biserica Ortodoxă Sârbă din Dalmaţia şi Dalmația și Boca-Cataro, care avea două eparhii şi și era o mitropolie autonomă din 1873, Arhiepiscopia Belgradului, care avea cinci eparhii, care avea autocefalia dobândită din 1879, Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Herţegovinași Herțegovina, care avea patru ierarhii, care a devenit independentă în anul 1878, Biserica Ortodoxă din Serbia Veche şi și Macadonia, care avea şase șase eparhii, care până în 1912 s-a găsit sub jurisdicţia jurisdicția Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sârbă din America, care avea la început o singură eparhie.

În 1923 a fost construită o episcopie sârbă în Chicago, ea fiind subordonată Patriarhiei de la Belgrad, ai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935), Irineu Georgevici (1935-1938), Damaschin (1938-1939), şi și Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1963 comunităţile comunitățile Bisericii Ortodoxe Sârbe din America, formează trei eparhii, la care s-au ales şi și trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestului, Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mijlociu şi și Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii de Răsărit şi și a Canadei.

Primul patriarh a fost ales în 1920 şi și s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), a avut loc unificarea legislaţiei bisericeşti legislației bisericești în 1927, iar după zece ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, a urmat în locul lui Varnava (1930-1937), fost mitropolit de Scoplie, acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Bisericii în 1931, iar datorită opoziţiei opoziției lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în 1935, guvernul Iugoslav cu Vaticanul. În anii precedenţiprecedenți, mai exact 1938, a urmat ca patriarh Gavril (1938-1950), fost mitropolit al Muntenegrului, care a avut o activitate demnă de respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui în ajutorarea celor în dificultăţii dificultății din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultăţii dificultății ca patriarh, datorită implicării lui verbale care provocau neplăceri celor de la putere, el fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau şi și în sanatoriul de la Karlovy-Vary, de-abia în 1946 el este eliberat. În aceşti acești ani dureroşi dureroși ai războiului au avut loc crime în masă, mai ales asupra mitropoliţilormitropoliților, episcopilor, preoţipreoți, profesori şi toţi și toți cei care erau implicaţi implicați într-un fel sau altul în viaţa creştină viața creștină ortodoxă, chiar şi și toate lăcaşurile lăcașurile de cult, au fost distruse cu brutalitate.

După moartea lui patriarhului Gavril (†1950), urmează în scaunul patriarhal Vichentie (1950-1958), cel care a reuşit reușit să stabilească legături de amiciţie amiciție cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale; activitatea lui ca patriarh fiind doar de opt ani, după care în 1958 acesta trece la Domnul, iar scaunul patriarhal este cedat Episcopului Jicei, Gherman care merge pe urmele lui Vichentie, el întărind şi și mai tare relaţiile relațiile cu Bisericile Ortodoxe autocefale, prin vizite reciproce şi alianţeși alianțe; acesta reuşeşte reușește ca Biserica Ortodoxă Sârbă să devină membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el fiind ales în 1968 preşedinte președinte al Consiliului.

Biserica Ortodoxă autonomă a Macedoniei apelează în 1966, la Soborul arhieresc, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefală, dar dorinţa dorința aceasta este respinsă de Sfântul Sobor, pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macedoniei nu îndeplineşte exigenţele îndeplinește exigențele necesare pentru a deveni autocefală, iar aceasta, la scurt timp după refuz, se declară unilateral Biserică autocefală. Aceasta a rămas însă nerecunoscută de celelalte Biserici ortodoxe autocefale.

Aşa Așa se ajunge ca în 1970 Biserica Ortodoxă Sârbă, să deţină dețină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât şi și în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericeşti bisericești îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh, care poartă numele de « Arhiepiscop de Pec şi și patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, şi și din mitropoliţimitropoliți, arhiepiscopi, episcopi şi și arhierei-vicari. În prezent, Patriarhul Serbiei este Prea-Fericitul Irineu (din 2010).

====Situaţia Situația din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei====

* '''Arhiepiscopia de Belgrad şi și Sremski Karlovci''', cu reședința la Belgrad (include și Mănăstirea Pećka Patrijaršija)

'''Chiriarh:''' IPS Dr. [[Ignatie (Midic) de Pozarevac şi și Branicevo|Ignatie]]

* '''Episcopia de Ras şi și Prizren''', cu reședința la Prizren

'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Dr [[Amfilohie (Radovic) al Muntenegrului şi și Litoralului|Amfilohie]]

* '''Episcopia de Budimlje şi și Nikšic''', cu reședința la mănăstirea �Ciurdevi Stupovi de lângă Berane

=== Bosnia şi și Herzegovina ===

* '''Episcopia de Bihac şi și Petrovac''', cu reședința la Bosanksi Petrovac

* '''Episcopia de Zahumlje şi și Herzegovina''', cu reședința la mănăstirea Tvrdoš de lângă Trebinje

* '''Episcopia de Zvornik şi și Tuzla''', cu reședința la Bijeljina (temporar, întrucât reședința oficială este la Tuzla)

=== Croaţia Croația ===* '''Mitropolia de Zagreb şi și Ljubljana''', cu reședința la Zagreb; ''jurisdicția cuprinde și Italia și toată Slovenia''

* '''Episcopia DalmaţieiDalmației''', cu reședința la Šibenik

* '''Episcopia de Osjecko polje şi și Baranja''', cu reședința la Dalj

* '''Episcopia de TimişoaraTimișoara''', cu reședința la Timişoara Timișoara

* '''Episcopia Britainiei şi și Scandinaviei''', cu reședința la Stockholm; ''cuprinde parohiile din Marea Britanie, Norvegia, Suedia şi și Danemarca''

* '''Episcopia de Buda (Budim)''', cu reședința la Szentandrej; ''pentru sârbii ortodocşi ortodocși din Ungaria''

* '''[[Episcopia Ortodoxă Sârbă a Franţei şi Franței și Europei Occidentale|Episcopia Europei Occidentale]]''', cu reședința la Paris; ''pentru sârbii ortodocși din Franța, Belgia, Olanda și Spania'''''Chiriarh:''' PS [[Luca (Kovacevic) al Franţei şi Franței și Europei Occidentale|Luca]]

* '''Mitropolia de Noua Gracanica, episcopia Statelor Unite şi și Canadei''', cu reședința la Mănăstirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Grayslake, Illinois ''(fosta Episcopie Ortodoxă Sârbă Liberă a Statelor Unite şi și Canadei, care nu s-a aflat în comuniune deplină cu Patriarhia Serbiei între 1963 și 1992).'''''Chiriarh:''' PS [[Longhin (Krco) al Statelor Unite şi și Canadei|Longhin]]

* '''[[Biserica Ortodoxă a Australiei şi și Noii Zeelande (Sârbă)| Episcopia de Australia și Noua Zeelandă]]''', cu reședința la Mănăstirea Noii Kalenica, Hall (lângă Canberra) (New Kalenic Monastery).'''Chiriarh:''' Episcopul [[Irineu (Dobrijevic) al Australiei şi și Noii Zeelande|Irineu]]

*[http://www.mitropolija.cg.yu/index.html Mitropolia Montenegrului şi și Litoralului]*[http://www.mitropolija-zagrebacka.org Mitropolia de Zagreb şi și Ljubljana]

*[http://www.e-budimljansko-niksicka.cg.yu Episcopia de Budimlje şi și Niksic]

===OrganizaţiiOrganizații===

# Diac. Silviu Anuichi, "Relaţiile bisericeşti Relațiile bisericești româno-sârbe din secolul al XVII-lea şi și al XVIII-lea", în: ''Biserica Ortodoxă Română'', XCVII 1979;# Pr. Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogaie, Pr. George GH. Stănescu, "Biserica Sîrbă", în volumul: ''Istoria Bisericească Universală'', vol. II, 1956, BucureştiBucurești, Ed. Institutului biblic şi și de misiune Ortodoxă;# Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, "Biserica Sîrbă", în volumul: ''Istoria Bisericească Universală'', vol. II, 1993, BucureştiBucurești;