Biserica Ortodoxă Sârbă: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Serbia: traducere)
(Montenegro: traducere)
Linia 160: Linia 160:
 
'''Chiriarh:''' PS [[ Milutin (Knezevic) de Valjevo|Milutin]]
 
'''Chiriarh:''' PS [[ Milutin (Knezevic) de Valjevo|Milutin]]
  
=== Montenegro ===
+
=== Muntenegru ===
  
* '''Metropolitanate of Montenegro and the Littoral''', with see in Cetinje
+
* '''Mitropolia Montenegrului și a Litoralului''', cu reședința la Cetinje
'''diocesan:''' Metropoliten Dr [[Amfilohije (Radovic) of Momtenegro and Litoral|Amfilohije]]
+
'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Dr [[Amfilohije (Radovic) al Muntenegrului şi Litoralului|Amfilohije]]
'''coadjutor:''' Jovan vicar Bishop of Dioclea
+
 
* '''Diocese of Budimlje and Nikšic''', with see in �?urdevi Stupovi monastery near Berane
+
'''Episcop-vicar:''' PS Jovan, episcop-vicar de Dioclea
'''diocesan:''' Bishop Joanikije
+
* '''Episcopia de Budimlje şi Nikšic''', cu reședința la mănăstirea�Ciurdevi Stupovi de lângă Berane
 +
'''Chiriarh:''' PS Joanikije
  
 
=== Bosnia and Herzegovina ===
 
=== Bosnia and Herzegovina ===

Versiunea de la data 10 aprilie 2007 08:48

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză!

Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.
De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

Serbia logo.gif

Biserica Ortodoxă Sârbă, sau Biserica Serbiei, este una din Bisericile Ortodoxe autocefale, cu o patriarhie situată pe locul al şaselea în dipticele Ortodoxiei după Patriarhiile de Constantinopol, de Alexandria, de Antiohia, de Ierusalim şi de Moscova[citare / referință critică necesară]. Ea îşi întinde jurisdicţia asupra credincioşilor ortodocşi din Serbia şi din celelalte ţinuturi slave din jurul Serbiei, precum şi acolo unde Patriarhia de Belgrad are exarhate sau biserici care ţin de ea. Patriarhul Bisericii Serbiei este primul printre egali între episcopii acestei Biserici autocefale. Actualul patriarh este Prea Fericitul Pavle (Stojcevic).

Patriarhia Serbiei
Întemeietor(i) Apostolul Andrei, Sf. Sava al Serbiei
Autocefalie/Autonomie declarată 1219 (pierdută în 1766), recăpătată în 1879
Autocefalie/Autonomie recunoscută 1219 de Constantinopol, din nou în 1879
Primatul actual Patriarhul Pavle
Sediu Belgrad, Serbia
Teritoriu principal Serbia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Ungaria, Republica Macedonia (disputată), Muntenegru, Slovenia
Posesiuni în afară Statele Unite, Canada, Europa, Australia
Limbă liturgică Slavona bisericească; sârba
Tradiție muzicală cântarea sârbească; uneori cântarea bizantină used
Calendar Iulian (neîndreptat)
Populație estimată 15.000.000
Site oficial Biserica Serbiei

Istoric

Biserica Ortodoxă a Serbiei este o Biserică autocefală (independentă față de orice altă jurisdicție ecleziastică), în comuniune cu celelalte Biserici ortodoxe. Jurisdicția acesteia se întinde asupra Serbiei, Muntenegrului, Bosniei și Herțegovinei și Croației; jurisdicția sa asupra Bisericii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei face obiectul unei dispute. Având în vedere faptul că mulți sârbi au emigrat în țări străine, există numeroase comunități ortodoxe sârbe pe toate continentele.

La scurt timp după ce ajung în Balcani, triburile sârbe au fost botezate de misionarii creștini și astfel sârbii au devenit creștini ortodocși. Înscăunarea Sfântului Sava ca arhiepiscop întâistătător al unei Biserici sârbe autocefale în 1219 a consolidat și mai mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbești față de Constantinopol și solidaritatea acestora cu Răsăritul creștin. Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval creștea ca dimensiuni și prestigiu și după ce Ștefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) își arogă titlul imperial de țar (1346-1355), arhiepiscopia de Pec a fost și ea înălțată la rangul de patriarhie. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a Bisericii Serbiei. După cucerirea de către turci a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei a devenit pașalîc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenije al II-lea în 1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit de facto, iar Biserica Serbiei a trecut sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. Patriarhia Serbiei a fost reinstituită în 1557 de către sultanul otoman Soliman Magnificul când Makarije, fratele celebrului Mehmed Pașa Sokolovic, a fost ales patriarh în orașul Pec.

Emigrarea sârbilor sub conducerea patriarhului Arsenie al III-lea, în 1690, pe teritoriul Imperiului habsburgic a făcut posibilă înfiinţarea unei noi structuri eclesiastice, cu un rol esenţial în emanciparea poporului sîrb.

Trecerea patriarhului Arsenie III în nordul Dunării şi Savei la mânăstirea Cruşedol (pînă în 1701) şi apoi la Sf. Andrei ridică problema înfiinţării unei noi organizaţii bisericeşti, cunoscută sub numele de Mitropolia de Karloviţ.

Împăratul Leopold I le-a oferit sîrbilor o serie de privilegii în perioada 1690-1696, privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată. Patriarhul sîrb era în acelaşi timp şi şef politic, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "Toţi să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, şi în cele duhovniceşti şi în cele lumeşti".

Înainte de pacea de la Belgrad (1739), un al doilea grup de sârbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, în Imperiul habsburgic. Numărul sîrbilor a crescut, iar rolul lor în Imperiu a început să fie mult mai important.

Deşi războaiele ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea au afectat Serbia, întotdeauna poporul sîrb a văzut în ele tot atâtea posibilităţi de a-şi dobândi independenţa.

După Pacea de la Şiştov (1791), aproximativ 50. 000 de sîrbi au trecut râul Sava, cerând azil la habsburgi. Pentru a frâna o masivă depopulare, Poarta le-a oferit amnistie şi o serie de scutiri. Un număr de egumeni, ca cei de la Studenica, şi cneji fugiţi la Panciova au cerut să se întoarcă în Serbia.

Descoperirea complotului pus la cale de sîrbi şi decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sîrbi şi otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sîrbi. Încă din 1791, deci cu mult înainte de declanşarea răscoalei, arhimandritul sîrb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia ţării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia şi Moldova. Asemănător, în 1803, arhimandritul Arsenios Jankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sîrb. La un proiect asemănător adera şi mitropolitul de Karlovitz, Ştefan Stratimirovici.

Mai menţionăm că în istoria Mitopoliei de Karloviţ, există 3 perioade distincte : epoca privilegilor (1690-1779), în care viaţa bisericească şi raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriu, al Regulamentului şi Sistemului consistorial (1779-1782-1868), şi în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920).

Rolul Bisericii Ortodoxe Sîrbe în dobândirea independenţei şi în realizarea unităţii poporului sîrb în decursul secolelor XIX şi XX a fost de o importanţă majoră. În acest efort, un loc important l-a avut crearea Mitropoliei de Karlovitz/Carloviţ, care însemna înfiinţarea unei structuri bisericeşti autonome într-o ţară creştină şi liberă.

Mitropolia din Carloviţ a avut în sec. XIX lea în deosebi 2 ierarhi mari: Ştefan Stratimirovici (1790-1836/1837) şi Iosif Raiacici (1842-1861).

În anul 1757 în Bacika, a venit în viaţă, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă de tânăr a avut o mare înclinaţie spre a dobândi cât mai multe informaţii, în diverse domenii, cum ar fi : învăţarea limbiilor străine, a filozofiei şi s-a axat bineînţeles pe teologie, pe care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au fost publicate diverse lucrări canonice şi istorice şi a întemeiat cercul de literari şi oameni de cultură la Karloviţ - el fiind ales membru al «Societăţii ştiinţifice» din Cöttingen. A avut o mare influenţă asupra vieţii bisericeşti, a luptat pentru creştinii ortodocşi din Imperiul habsburgic, pentru ca ei să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu, a întemeiat primul gimnaziu sîrb, la Karloviţ în anii 1791-1792, pe care a susţinut-o din toate punctele de vedere, atât pe profesori cât şi pe pe elevii acesteia, a întemeiat un internat pentru cei neajutoraţi, peste 300 şcoli, şi a luptat contra influenţei catolice, iar în 1794 a deschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie.

Iosif Raiacici/Iosif Rajačić, (mitropolit 1785-1861), a luptat contra dominaţiei ungurilor, împreună cu poporul sîrb (1848) la Karloviţ, iar la o Adunare generală a delegaţilor la Sremski Karlovici, a fost desemnat patriarh de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Viena, el beneficiind de putere şi influenţă - a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sîrbilor, deoarece era aliat cu Viena şi a subordonat episcopi de alte naţionalităţi.

În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sîrbă izbucnită în 1804 a antrenat şi clerul sîrb, devenit în timpul conflictelor forţă conducătoare. Revoluţionarii sîrbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populaţii majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o politică proprie - precum Macedonia.

Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară ţarului ajutor militar pentru ca sîrbii să-şi dobândească libertatea. Răscoala sîrbilor şi revoluţia grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinţei religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman. În 1805 se formează, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului), un consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic şi juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sîrb pe principiile raţionalismului francez.

În timpul primei răscoale sîrbeşti împotriva turcilor (1804-1806), eroul Karagheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinului, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşe de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sîrbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună cu o armată de 3. 000 de oameni a desfinţat satele "neascultătoare" locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc.

Distrugerea Mânăstirii Studenica în 1806 de către trupele otomane a însemnat declanşarea conflictului deschis dintre sîrbi şi Poartă, luptă care a readus popoarelor balcanice speranţa independenţei.

Răscoala a încetat în 1812, Poarta încercând să readucă liniştea în Serbia, acordând amnistie răsculaţilor, introducând impozite moderate şi o autonomie administrativă locală.

Mânăstirile şi bisericile au devenit adăposturi ale răsculaţilor sîrbi. Mânăstirile Valjavic şi Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenţei sîrbilor. Călugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoţii Meletie Niksic, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif şi arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa au devenit simpatizanţi ai mişcării revoluţionare. O serie de mânăstiri şi locaşuri de cult au fost distruse. În 1815 s-a constituit o delegaţie sîrbă, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru a semna armistiţiul. Pe parcursul mişcării revoluţionare, răsculaţii sîrbi au arborat steaguri cu simboluri şi icoane ortodoxe.

Miloş Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de Ujiţe), era un erou naţional sîrb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul Porţii. Şi-a folosit poziţia de unic reprezentant politic al Serbiei în relaţiile cu guvernul otoman pentru a câştiga din ce în ce mai multă autonomie. El reia mişcarea de eliberare a poporului său şi obţine în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Beşgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi Craina.

Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii Sîrbe şi statului libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopol şi prin Hatişeriful de la 1830, Miloş Obrenovici reuşeşte să anexeze judeţele majoritar româneşti, Timoc şi Craina.

Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiţi de sîrbi, care nu vorbeau română. Preoţii români sunt alungaţi în România, fiind înlocuiţi de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, şi a crescut în intensitate şi complexitate. Comunităţiile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevat. În aceaşi perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanţă de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.

Situaţia Bisericii Ortodoxe Sîrbe s-a îmbunătăţit în timpul guvernării lui Miloş Obrenovici, prin înfiinţarea, în 1822, a Consistoriului şi a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieţii monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, iar în 1827 a întemeiat Catedrala, dorinduse promovarea unui cler instruit. Mitropoliţii Mihail Jovanovic şi Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă faţă crizei declanşate de formarea Exarhatului bulgar şi puternicei propagande catolice.

Episcopii greci care i-au păstorit pe sîrbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler naţional a fost dusă atât de simplii credincioşi sîrbi, cât şi de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloş Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinţ în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obţine un nou statut politic, o autonomie politică şi economică, problemele religioase fiind în continuare de competenţa Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol şi semnat de patriarhul ecumenic și de Constantin I (rege al Greciei???), Biserica Ortodoxă Sîrbă şi-a obţinut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele şi dreptul conform căruia cneazul şi poporul sîrb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă şi la locul naşterii acestuia.

Prin convenţia din 1832, Patriarhia recunoştea independenţa Bisericii Sîrbe, clerul şi poporul sîrb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimiţându-le confirmarea şi binecuvântarea.

Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de "mitropolit al întregii Serbii". Patriarhia Ecumenică trebuia anunţată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat şi aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis de Sf. Sinod al Constantinopolului a fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Nicomidia, Nichifor de Dercos, Metodie de Rhodos şi Dionisie de Versia.

Biserica din Karloviţ pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului şi la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro şi Cattaro – din Dalmaţia, rămânând deci numai cu centrele bisericeşti : Karloviţ, Novisad, Buda, Carlştadt şi Pacraţ, în Slovenia.

În anul 1875, Bosnia şi Herţegovina încep răscoale împotriva turcilor, iar în 1876 Muntenegrul şi Serbia declară război Turciei, la acest război împotriva turcilor se aliază Rusia şi România. Are loc în anul 1878 încheierea unui tratat, numit «Tratatul de la San Ştefano», act numit şi «preliminarii ale Păcii», prin care Serbia şi Muntenegru sunt declarate independente, şi obţin teritorii în plus, şi anume : valea superioară a Moravei pentru Serbia şi Muntenegrul avea acces la Adriatica; iar Bosnia şi Herţegovina trec sub autoritate austriacă, până în anul 1908.

În Bosnia şi Herţegovina erau patru mitropoliţi, şi anume la : Saraievo, Zvornic, Mostar şi Banialuca, care erau sub juristicţia Patriarhiei de Constantinopole, iar datorită discuţiilor purtate între Constantinopole şi Viena, în anii 1902-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome. După dobândirea independenţei naţionale, în 1878, situaţia politică a Serbiei s-a schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbe. În acest sens, Milan Obrenovici (văr de gradul al VI-lea al lui Miloş Obrenovici) s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, în care îşi exprima ataşamentul şi credinţa faţă de Marea Biserică, rugându-l pe patriarhul ecumenic să ofere independenţă religioasă Serbiei.

În viaţa popoarelor ortodoxe, istoria bisericească s-a împletit mereu cu istoria lor politică. Aşa se face că Serbia, devenită în 1878 principat independent, îşi dobândeşte în anul următor şi neatârnarea din punct de vedere bisericesc, prin recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sîrbe, de către patriarhul ecumenic Ioachim al III lea.

Mitropolitul Mihail de Belgrad, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, explică cererea autocefaliei prin noua situaţie politică în care se găsea statul sîrb. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoştea autocefalia Bisericii Ortodoxe Sîrbe. Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos şi Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sîrbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfinţirea Sf. Mir este simbolul independenţei bisericeşti.

Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului şi Mitropolia Serbiei, iar Arhiepiscopia Muntenegrulu şi Arhiepiscopia Carloviţului funcţionau ca bisericii independente. După război, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei şi Herţegovinei , Biserica din Serbia veche şi din Macedonia şi o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovinei, iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de Scoplie, pe grecul Ambrosios.

În a doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor în conducerea Bisericii de Karlovitz, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniţi pentru această cauză ajungând mai mare decât al clericilor la congresul naţional – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888) şi canonistul Emilian Radici, în 1897 au desfiinţat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidele, fiind impulsionate de influenţele austriace şi maghiare şi s-a reformat viaţa mânăstirească.

Încheierea primului război mondial, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor naţional. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat regatul sîrbo-croato-sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale.

După ce teritorile bisericeşti ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopole a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sîrbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, în catedrala din Carloviţ, a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sîrbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de Karlovitz, care avea şapte eparhii, Mitropolia Muntenegrului, care avea trei eparhii şi era o mitropolie autonomă, Biserica Ortodoxă Sîrbă din Dalmaţia şi Boca-Cataro, care avea două eparhii şi era o mitropolie autonomă din 1873, Arhiepiscopia Belgradului, care avea cinci eparhii, care avea autocefalia dobândită din 1879, Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Herţegovina, care avea patru ierarhii, care a devenit independentă în anul 1878, Biserica Ortodoxă din Serbia Veche şi Macadonia, care avea şase eparhii, care până în 1912 s-a găsit sub juristicţia Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sîrbă din America, care avea la început o singură eparhie.

În 1923 a fost construită o episcopie sîrbă în Chicago, ea fiind subordonată Patriarhiei de la Belgrad, ai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935), Irineu Georgevici (1935-1938), Damaschin (1938-1939), şi Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1863 comunităţiile Bisericii Ortodoxe Sîrbe din America, formează trei eparhii, la care s-au ales şi trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestului, Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mişlociu şi Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii de Răsărit şi a Canadei.

Primul patriarh a fost ales în 1920 şi s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), a avut loc unificarea legislaţiei bisericeşti în 1927, iar după zece ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Sîrbe, a urmat în locul lui Varnava (1930-1937), fost mitropolit de Scoplie, acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Biseicii în 1931, iar datorită opoziţiei lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în 1935, guvernul Iugoslav cu Vaticanul. În anii precedenţi, mai exact 1938, a urmat Gavril ca patriarh (1938-1950), fost mitopolit al Muntenegrului, care a avut o activitate demnă de respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui în ajutorarea celor în dificultăţii din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultăţii ca patriarh, datorită implicării lui verbale care provocau neplăceri celor de la putere, el fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau şi în sanatoriul de la Karlovi-Vary, deabia în 1946 el este eliberat. În aceşti ani dureroşi ai războiului au avut loc crime în masă, mai ales asupra mitropoliţilor, episcopilor, preoţi, profesori şi toţi cei care erau implicaţi într-un fel sau altul în viaţa creştină ortodoxă, chiar şi toate lăcaşurile de cult, au fost distruse cu brutalitate.

După anii trişti ai războiului, pentru Iugoslavia a început o epocă nouă de reconstrucţie şi renaştere naţională, pe care Biserica a sprijinit-o cu acelaşi entuziasm cu care de-a lungul veacurilor a sprijinit şi cultivat idealurile de libertate şi progres al poporului sîrb.

Urmează după moartea lui Gavril (†1950), patriarhul Vichentie (1950-1958), el fiind cel care a reuşit să stabilească legături de amiciţie cu celelalte Bisericii Ortodoxe autocefale; activitatea lui ca patriarh fiind doar de opt ani, după care în 1958 acesta trece în nefiinţă, şi scaunul patriarhal este cedat Episcopului Jicei, Gherman care merge pe urmele lui Vichentie, el întărind şi mai tare relaţiile cu Bisericile Ortodoxe autocefale, prin vizite reciproce şi alianţe, acesta reuşeşte ca Biserica Ortodoxă Sîrbă să devină membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el fiind ales în 1968 preşedinte al Consiliului.

Biserica Ortodoxă autonomă a Macedoniei apelează în 1966, la Soborul arhieresc, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefală, dar dorinţa aceasta este respinsă de Sfântul Sobor, pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macadoniei nu îndeplineşte exigenţele necesare pentru a deveni autocefală, iar aceasta la scurt timp după refuzarea primită, se declară ea unilateral, Biserică autocefală, dar ea a rămas nerecunoscută de celelalte Bisericii Ortodoxe autocefale, ca făcând parte din ele.

Aşa se ajunge ca în 1970, Biserica Ortodoxă Sîrbă, să deţină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât şi în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericeşti îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh care poartă numele de « Arhiepiscop de Ipec şi patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, şi din metropoliţi, episcopi şi ierarhi.

The restoration of the patriarchate was of great importance for the Serbs because it helped the spiritual unification of all Serbs in the Ottoman Empire. After consequent Serbian uprisals against the Turkish occupation in which the church had a leading role, the Turks abolished the patriarchate once again in 1766. The church returned once more to the jurisdiction of the Ecumenical Patriarch of Constintinople. This period of so-called "Phanariots" was a period of great spiritual decline because the Greek bishops had very little understanding of their Serbian flock. This was also the period when a great number of Christians converted to Islam to avoid the severe taxes imposed by the Turks in retaliation for uprisings and continued resistance. Many Serbs and their hierarchs migrated to southern Hungary, where the church was autonomous. The seat of the archbishops was moved from Pec to Karlovci. The Serbian Orthodox Church finally regained its independence and became autocephalous again in 1879, the year after the recognition by the Allied powers of Serbia as an independent state. After World War I, all the Serbs were united under one ecclesiastical authority, and the patriarchate was reestablished in 1920 with election of Patriarch Dimitrje, the patriarch's full title being Archbishop of Pec, Metropolitan of Belgrade and Karlovci, and Patriarch of the Serbs.

During the Second World War, the Serbian Orthodox Church passed through severe trials in which many bishops, priests, and about 700,000 lay Orthodox Christians were killed by Croatian and Muslim fascists (according to the Orthodox Diocese of Raska and Prizren). Hundreds of churches were completely destroyed or desecrated. After the Second World War the church experienced new trials under the communists, who prohibited teaching of religion in schools, confiscated the property of the church, and used various overt and covert means of persecution in order to diminish the influence the church had among the people. It was only after 1989 that the position of the church became tolerable, although church estates have not yet been returned to their lawful owners.

Situaţia din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei

Articole principale: Biserica Ortodoxă a Macedoniei, Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid

În 1959, Patriarhia Serbiei a aprobat ca acea parte a Iugoslaviei cunoscută sub numele de Republica Macedonia să aibă propria sa arhidieceză autonomă. Dar în 1967 episcopii locali, având susținerea guvernului de atunci și a populației, au proclamat unilateral autocefalia arhiepiscopiei, sub numele de Biserica Ortodoxă a Macedoniei, în ciuda protestelor Patriarhiei Serbiei. Autocefalia acestei Biserici nu a fost recunoscută oficial de nici una dintre Bisericile Ortodoxe care au întrerupt intercomuniunea cu aceasta (în general, mirenii sunt totuși primiți în comuniune).

În 2002, la invitația Patriarhiei, unul dintre episcopii din această grupare Jovan (Vraniskovski) (atunci Mitropolit de Veles și Valea Vardarului) a intrat sub ascultarea Patriarhiei sârbe, care și-a restabilit astfel Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid, care a devenit astfel jurisdicția ortodoxă canonic recunoscută din Republica Macedonia. Tensiunile între gruparea independentistă și Patriarhia sârbă rămân puternice. Astfel, IPS Jovan, numit întâistătător al arhiepiscopiei autonome, a fost condamnat la 18 luni închisoare pentru presupuse activități criminale. Biserica autoproclamată autocefală are susținerea autorităților de stat din Republica Macedonia, astfel încât lucrările Arhiepiscopiei autonome fac obiectul persecuțiilor guvernamentale.

Organizarea Patriarhiei

Autoritatea supremă în Biserica Ortodoxă a Serbiei este Sfântul Sinod, alcătuit din toți episcopii acestei Biserici; acesta se întrunește de două ori pe an. Un Sinod Permanent de șase membri se ocupă de administrarea problemelor cotidiene ale Bisericii. De-a lungul anilor, reședința întâistătătorului Bisericii Serbiei a fost schimbată de mai multe ori (44 din cei 54 de patriarhi ai Serbiei au avut totuși reședința la Pec).

Biserica Ortodoxă a Serbiei este împărțită în 40 de eparhii, conduse fiecare de un mitropolit, arhiepiscop sau episcop, după cum urmează:

Serbia

  • Arhiepiscopia de Belgrad şi Sremski Karlovci, cu reședința la Belgrad (include și Mănăstirea Pećka Patrijaršija)

Chiriarh (episcop eparhiot): Patriarh Dr. Pavle

Episcopi-vicari: IPS Atanasije, episcop-vicar de Hvostno; IPS Antonije, episcop-vicar de Moravice

  • Episcopia Banatului, cu reședința la Vršac

Chiriarh: PS Nikanor

  • Episcopia de Backa, cu reședința la Novi Sad

Chiriarh: PS Dr Irinej

Episcop-vicar: PS Dr Porfirije, episcop-vicar de Jegra

  • Episcopia de Branicevo, cu reședința la Požarevac

Chiriarh: IPS Dr. Ignjatije

  • Episcopia de Vranje, cu reședința la Vranje

Chiriarh: PS Pahomije

  • Episcopia de Žica, cu reședința la mănăstirea Žica, lângă Kraljevo

Chiriarh: PS Hrizostom

  • Episcopia de Mileševa, cu reședința la mănăstirea Mileševa

Chiriarh: PS Filaret

  • Episcopia de Niš, cu reședința în orașul Niš

Chiriarh: PS Irinej

  • Episcopia de Ras şi Prizren, cu reședința la Prizren

Chiriarh: PS Dr Artemije

Episcop-vicar: PS Teodosije, episcop-vicar de Lipljan

  • Episcopia de Srem, cu reședința la Sremski Karlovci

Chiriarh: PS Vasilije

  • Episcopia de Timok, cu reședința la Zajecar

Chiriarh: PS Dr Justin

  • Episcopia de Šabac , cu reședința la Šabac

Chiriarh: PS Lavrentije

  • Episcopia de Šumadija, cu reședința la Kragujevac

Chiriarh: PS Jovan

  • Episcopia de Valjevo, cu reședința la Valjevo (instituită în mai 2006)

Chiriarh: PS Milutin

Muntenegru

  • Mitropolia Montenegrului și a Litoralului, cu reședința la Cetinje

Chiriarh: IPS Mitropolit Dr Amfilohije

Episcop-vicar: PS Jovan, episcop-vicar de Dioclea

  • Episcopia de Budimlje şi Nikšic, cu reședința la mănăstirea�Ciurdevi Stupovi de lângă Berane

Chiriarh: PS Joanikije

Bosnia and Herzegovina

  • Metropolitanate of Dabar-Bosnia, with see in Sarajevo

diocesan: Metropoliten Dr Nikolaj

  • Diocese of Banja Luka, with see in Banja Luka

diocesan: Bishop Jefrem

  • Diocese of Bihac and Petrovac, with see in Bosanksi Petrovac

diocesan: Bishop Hrizostom

  • Diocese of Zahumlje and Herzegovina, with see in monastery Tvrdoš near Trebinje

diocesan: Bishop Grigorije

  • Diocese of Zvornik and Tuzla, with see in Bijeljina (temporarly, oficially see is in Tuzla )

diocesan: Bishop Vasilije

Croatia

  • Metropolitanate of Zagreb and Ljubljana, with see in Zagreb; also encompasses Italy and all of Slovenia

diocesan: Metropoliten Jovan

  • Diocese of upper Karlovac, with see in Karlovac

diocesan: Bishop Gerasim

  • Diocese of Dalmatia, with see in Šibenik

diocesan: Bishop Dr Fotije

  • Diocese of Osjecko polje and Baranja, with see in Dalj

diocesan: Bishop Lukijan

  • Diocese of Slavonia, with see in Daruvar

diocesan: Bishop Sava

Romania

  • Diocese of Timisoara, with see in Timisoara

Republic of Macedonia

  • Autonomous Archdiocese of Ohrid, with see in Ohrid

diocesan: Archibishop Jovan coadjutor: Marko vicar Bishop of Dremevica and Administrator of Bitola

  • Diocese of Polog-Kumanovo, with see in Kumanovo

diocesan: Bishop Joakim

Europe

  • Diocese of Britain and Scandinavia, with see in Stockholm; encompasses parishes in Great Britain, Norway, Sweden and Denmark

diocesan: Bishop Dositej

  • Diocese of Buda (Budim), with see in Sentandreja; encompasses Orthodox Serbs in Hungary

diocesan: Bishop Lukijan

  • Diocese of West Europe, with see in Paris; encompasses Orthodox Serbs in France, Belgium, Netherlands and Spain

diocesan: Bishop Luka

  • Diocese of Central Europe, with see in Himmelstühr monastery; encompasses Serb Orthodox faithful in Germany, Austria and Switzerland

diocesan: Bishop Konstantin

The Americas

  • Metropolitanate of Midwestern America, with see at St. Sava Monastery in Libertyville, Illinois

diocesan: Metropoliten Hristofor

  • Diocese of East America, with see at Holy Trinity Cathedral in Pittsburgh, Pennsylvania

diocesan: Bishop Dr Mitrofan

  • Diocese of West America, with see at St. Stephen Cathedral in Alhambra, California

diocesan: Bishop Dr Maxim

  • Diocese of Canada, with see at St. Nicholas Cathedral in Hamilton, Ontario

diocesan: Bishop Gorgije

  • Metropolitanate of New Gra�?anica, Diocese of the United States and Canada, with see at Most Holy Mother of God Monastery in Grayslake, Illinois (former Free Serbian Orthodox Church Diocese for the United States and Canada, which was not in full communion with the Serbian patriarch from 1963 to 1992)

diocesan: Longin

Australia și Oceania

Chiriarh: Episcopul Irinej

Eparhiile sunt împărțite în protopopiate (deaneries), fiecare din ele reunind mai multe congregații și parohii. Congregațiile reunesc una sau mai multe parogii.


Biserici Ortodoxe autocefale și autonome
Biserici autocefale
Cele patru Patriarhate vechi: Constantinopol | Alexandria | Antiohia | Ierusalim
Rusia | Serbia | România | Bulgaria | Georgia | Cipru | Grecia | Polonia | Albania | Cehia și Slovacia | OCA*
Biserici autonome
Sinai | Finlanda | Estonia* | Japonia* | China* | Ucraina*
Bisericile autocefale sau autonome desemnate cu un * nu sunt universal recunoscute în cadrul comuniunii ortodoxe.


A se vedea și

Legături externe

Eparhii/Dieceze ale Bisericii Serbiei

Organizaţii

Bibliografie

  1. Diac. Silviu Anuichi, "Relaţiile bisericeşti româno-sârbe din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea", în: Biserica Ortodoxă Română, XCVII 1979,
  2. Pr. Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogaie, Pr. George GH. Stănescu, "Biserica Sîrbă", în volumul: Istoria Bisericească Universală, vol. II, 1956, Bucureşti, Ed. Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă,
  3. Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, "Biserica Sîrbă", în volumul: Istoria Bisericească Universală, vol. II, 1993, Bucureşti,
  4. Doctorand Aurel Jivi, "Patriarhia Ortodoxă Sîrbă de la 1920 până în prezent", în: Studii Teologice, 1970, nr. 5-6

Surse

  • OrthodoxWiki.org
  • ro.wikipedia.org