Biserica Ortodoxă Rusă: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (Legături externe: fr)
m (Legături externe: ru)
Linia 237: Linia 237:
  
 
==Legături externe==
 
==Legături externe==
* [http://www.mospat.ru/?lng=1 Situl web oficial al '''Bisericii Ortodoxe Ruse''']
+
*[http://www.mospat.ru/?lng=1 Situl web oficial al '''Bisericii Ortodoxe Ruse''']
* [http://ro.orthodoxlinks.info/orthorus/ Biserica Ortodoxă Rusă]
+
*[http://ro.orthodoxlinks.info/orthorus/ Biserica Ortodoxă Rusă]
* [http://www.pravoslavie.ru/english/ Pravoslavie.Ru]
+
*[http://www.pravoslavie.ru/english/ Pravoslavie.Ru]
* [http://eng.sedmitza.ru/ Sedmitza.Ru]
+
*[http://eng.sedmitza.ru/ Sedmitza.Ru]
 
*[http://www.mospat.ru/index.php?lng=1 Church of Russia] official website in English
 
*[http://www.mospat.ru/index.php?lng=1 Church of Russia] official website in English
 
*[http://www.patriarchia.ru/ Patriarchia.RU] official portal of the Moscow Patriarchate (Russian only)
 
*[http://www.patriarchia.ru/ Patriarchia.RU] official portal of the Moscow Patriarchate (Russian only)
Linia 256: Linia 256:
 
[[es:Iglesia Ortodoxa de Rusia]]
 
[[es:Iglesia Ortodoxa de Rusia]]
 
[[fr:Église de Russie]]
 
[[fr:Église de Russie]]
 +
[[ru:Русская Православная Церковь]]

Versiunea de la data 14 iunie 2008 16:37

Biserica Ortodoxă Rusă
Întemeietor(i) Sf. Apostol Andrei, Sf. Vladimir din Kiev
Autocefalie/Autonomie declarată 1448
Autocefalie/Autonomie recunoscută 1589 de către Constantinopol
Primatul actual Patriarhul Alexei al II-lea
Sediu Moscova, Rusia
Teritoriu principal Rusia, Ucraina, Belarus, Kazakhstan, Moldova (disputat), unele foste republici sovietice
Posesiuni în afară Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Australia, China, Franţa
Limbă liturgică Slavona bisericească
Tradiție muzicală Cântarea rusească
Calendar Iulian (neîndreptat)
Populație estimată 90,000,000[1]
Site oficial Biserica Ortodoxă Rusă

Biserica Ortodoxă Rusă (Русская Православная церковь), cunoscută şi sub numele de Patriarhia Moscovei, este o biserică ortodoxă autocefală, a cincea după Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim şi aflată în comuniune cu acestea. Îşi exercită jurisdicţia asupra creştinilor ortodocşi din Rusia şi din ţările slave înconjurătoare ca exarhat şi reprezentare patriarhală în jurul lumii. De asemenea, îşi exercită jurisdicţia şi asupra Bisericii Japoniei şi asupra creştinilor ortodocşi din China. Actualul întâistătător este Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii Înalt Prea Sfinţitul Alexei al II-lea.

Biserica Ortodoxă Rusă şi-a sărbătorit în 1988 aniversarea a o mie de ani de existenţă. Biserica Ortodoxă Rusă îşi revendică succesiunea apostolică de la Patriarhul de Constantinopol.

Jurisdicţie

În concordanţă cu statutul Bisericii Ortodoxe a Rusiei, jurisdicţia sa include persoane de confesiune ortodoxă care trăiesc în teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe a Rusiei în Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova, Azerbaijan, Kazahstan, Kirghistan, Letonia, Lituania, Tajikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Estonia şi alţi creştini ortodocşi care trăiesc în alte ţări şi care au aderat voluntar la această jurisdicţie.

Aceasta include şi bisericile auto-guvernate:

Bisericile auto-guvernate primesc mirul de la Patriarhul Moscovei şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui tomos patriarhal. Dreptul de jurisdicţie este contestat de alte biserici ortodoxe în unele cazuri (în special în Moldova şi Estonia, dar şi în diaspora; în plus, există grupări schismatice importante în Ucraina care doresc o biserică ucraineeană autocefală), datorită schimbărilor produse în frontierele Rusiei (teritoriul canonic al Bisericii din Rusia a fost definit ecumenic în 1589 ca fiind teritoriul defunctului acum Imperiu Ţarist).

În concordanţă cu tradiţia, Sfântul Andrei cel Întâi Chemat, în timp ce propovăduia evanghelia, s-a oprit pe dealurile Kievului să binecuvânteze viitorul oraş. Dar Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului (858-861‚ 878-886), este cel care a iniţiat munca misionară pe scară largă printre slavi.

Convertirea slavilor

Imperiul Kievean Rus (în zilele noastre Ucraina, Belarus şi Rusia) a fost binecuvântat prin activitatea Sfinţilor Chiril şi Metodie, cei Întocmai cu Apostolii, luminătorii slavilor. Cu toate că activitatea lor se desfăşura în Moravia (în linii mari echivalentă cu Slovacia actuală) începând cu 863, au beneficiat toate ţările slave (în particular Bulgaria, Serbia, Ucraina, Belarus şi Rusia).

Perioada Kieveană (988-1237)

Chiril şi Metodie nu au adus doar creştinismul, ei au adus bizantinismul. Slavii au primit o doctrină creştină completă şi o civilizaţie creştină complet dezvoltată. Epoca celor Şapte Sinoade se încheiase iar doctrinele Treimii şi Întrupării făceau deja parte din învăţătura bisericii. Deoarece oamenii ascultau propovăduirea în propria lor limbă iar slujbele se ţineau în slavonă, ei au putut să-şi împroprieze creştinismul.

În jurul anului 864, Patriarhul Fotie a trimis la Kiev (în prezent capitala Ucrainei) un episcop, dar a cesta a fost oprit de la propovăduire de Oleg în 878, care preluase puterea în Kiev, capitala ruşilor din acele timpuri. Totuşi, influenţe creştine din Bizanţ, Bulgaria şi Scandinavia au continuat să pătrundă în regiune.

În 954, Prinţesa Ol'ha (Olga) din Kiev s-a botezat, ceea ce a deschis calea pentru ceea ce se numeşte "cel mai mare eveniment din viaţa bisericii ucraineene şi ruse", botezul lui Vladimir din Kiev şi Botezul ruşilor din 988, prin acest eveniment luând naştere Biserica Ortodoxă Rusă. Nepotul Olgăi, Vladimir (care a condus între 980 şi 1015) s-a convertit la creştinism şi s-a căsătorit cu Ana, sora împăratului bizantin. Ortodoxia a devenit religia oficială a statului rus până în 1917. (Rusia nu a fost complet convertită la creştinism în vremea aceea, iar la început biserica exista în principal în oraşe, în timp ce majoritatea zonelor rurale au rămas păgâne până în secolele XIV şi XV.)

În decursul secolelor X şi XI, au fost construite numeroase biserici şi mănăstiri. Sfântul Antonie al Peşterilor a adus tradiţia monastică atonită în Rusia (în prezent în Ucraina) în 1051.

Întreaga Biserică Ortodoxă Rusă a fost la început sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol, patriarhul constantinopolitan numind mitropolitul din fruntea Bisericii Rusiei Kievene. Până în 1237, Mitropolitul ruşilor era grec, de atunci rămânând în tradiţia bisericii să i se cânte unui episcop în greacă: eis polla eti, despota ("Întru mulţi ani, Stăpâne"). Majoritatea celorlalţi episcopi erau nativi ruşi sau ucraineni.

Tătarii mongoli invadează Rusia (1237-1448)

În secolul XII, în perioada divizării feudale, Biserica Kieveană Rusă (Ucraina zilelor noastre) a rămas singura păstrătoare a ideii de unitate, rezistând aspiraţiilor centrifugale şi conflictelor feudale printre prinţii ruşi. Nici chiar invazia tătarilor, acest cataclism uriaş care a lovit Rusia în secolul XIII, nu a reuşit să distrugă Biserica Ortodoxă. Biserica a reuşit să se menţină ca o forţă reală şi a fost consolarea poporului în timpul acelor vremuri de restrişte. A avut o contribuţie importantă spirituală, materială şi morală la revenirea la unitatea politică în Rusia ca garanţie a victoriei asupra invadatorilor.

În plus, în acelaşi timp, Marele Duce Alexandru din Novgorod a câştigat o mare bătălie pe malurile Nevei împotriva suedezilor care fuseseră incitaţi de Papă să cucerească acestă ţară pentru Biserica Latină.

Rusia care a ieşit din perioada mongolă era o Rusie complet schimbată în aspectele exterioare. Kievul nu şi-a revenit niciodată după raidul lui Batu, un nepot al lui Genghis Khan, din 1240, iar locul său a fost preluat în secolul XIV de Principatul Moscovei. Marele Duce de Moscova este cel care a iniţiat rezistenţa în faţa mongolilor şi care i-a condus pe ruşi la Kulikovo. Ascensiunea Moscovei a fost în strânsă legătură cu cea a bisericii. În vremea în care oraşul era mic şi relativ neimportant, Petru, mitropolit al rusiei din 1308 până în 1326, a decis să mute aici scaunul mitropolitan; şi de atunci înainte a rămas scaunul întâistătătorului Rusiei.

(În această perioadă din istoria Bisericii Rusiei au trăit Alexander Nevsky şi Serghie de Radonej, amândoi sfinţi.)

Principatele ruse au început să se unească în jurul Moscovei în secolul XIV. Biserica Ortodoxă Rusă a continuat să joace un rol vital în renaşterea Rusiei unite. Episcopi ruşi celebrii au acţionat ca adevăraţi lideri spirituali şi asistenţi ai Principilor Moscovei. Sfântul Mitropolit Alexis (1354-1378) l-a educat pe Principele Dimitry Donskoy. La fel cum avea să facă mai târziu Sfântul Mitropolit Iona (1448-1471), el l-a ajutat pe Principele Moscovei să stingă disputele feudale şi să păstreze unitatea statului prin puterea autorităţii sale. Sfântul Serghie de Radonej, un mare călugăr şi ascet din Biserica Rusiei l-a binecuvântat pe Principele Dimitry Donskoy înainte de bătălia de la Kulikovo, care constituie începutul luptei pentru eliberarea Rusiei de invadatori.

În aceste timpuri, pictorii ruşi au împământenit tradiţia iconografică bizantină primită odată cu convertirea. Pictarea icoanelor s-a dezvoltat printre fii duhovniceşti ai Sfântului Serghie. Una dintre cele mai deosebite icoane, din punct de vedere estetic, icoana Sfintei Treimi pictată de Sfântul Andrei Rublev (1370?-1430?) este pictată în această perioadă.

Dobândirea auto-guvernării

Eliberându-se de invadatori, statul rus a început să capate noi puteri, iar biserica l-a urmat. Până în acel moment, Patriarhul Constantinopolului numea întâistătătorul Bisericii din Rusia, adică pe Mitropolitul de Moscova. În timpul Sinodului de la Ferrara-Florenţa, în funcţie se găsea un mitropolit grec, Isidor. Suporter înfocat al unirii cu Roma, Isidor se întoarce la Moscova în 1441 şi proclamă unirea cu Roma, decretată la Florenţa dar se izbeşte de refuzul ruşilor. El este întemniţat de către Marele Duce, dar după o vreme i se permite să evadeze şi să fugă în Italia. Astfel, scaunul mitropolitan rămâne vacant, dar ruşii nu pot cere un nou cap deoarece până în 1453 Biserica din Constantinopol continuă să accepte unirea cu florentină. Nevrând să acţioneze pe cont propriu, ruşii amână luarea unei decizii câţiva ani.Totuşi, în 1448, nu mult după Căderea Constantinopolului sub asaltul otoman, un sinod al episcopilor ruşi îl alege pe Mitropolitul Iona fără intervenţia şi acordul Constantinopolului, acesta fiind investit cu titlul de Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor.. După 1453 când este abandonată unirea florentină, se restabileşte comuniunea între Biserica Rusiei şi Biserica din Constantinopol, dar ruşii vor continua să-şi aleagă capul bisericii. De aici înainte, Biserica Rusă este auto-guvernată. Astfel, Biserica Rusă şi-a câştigat independenţa mai mult prin jocul sorţii decât prin negocieri şi diplomaţie.

După căderea Constantinopolului în 1453, nu era decât o naţiune care se considera capabilă să-şi asume conducerea Creştinătăţii Estice. Creşterea continuă a statului rus a contribuit, de asemenea, la creşterea autorităţii Bisericii Rusiei. Pentru poporul rus, acesta era un semn de la Dumnezeu pentru că în momentul căderii Imperiului Bizantin ei reuşeau să alunge ultimele rămăşiţe tătăreşti. Pentru ei, Moscova devine A Treia Romă, un statut niciodată acceptat de restul ortodoxiei dar care, cu toate acestea, nu a încetat să îi inspire pe ortodocşii ruşi.

Anti-posesioniştii

Sfântul Nil din Sora (Nil Sorsky, 1433?-1508), un călugăr dintr-o sihăstrie îndepărtată din pădurile de dincolo de Volga, a lansat un atac împotriva posedării de pământ de către mănăstiri. Sfântul Iacob, Stareţ din Volokalamsk (1439-1515), a răspuns apărând deţinerea de pământ a mănăstirilor. Această situaţie a devenit cunoscută ca disputa "Posesionişti" şi "Anti-Posesionişti". (Trebuie reţinut faptul că ambii sunt sfinţi ai bisericii.)

Ca lider al celei de "A Treia Romă", ţarul îşi avea puterea şi dreptul de a guverna prin aceea că era reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ. Astfel, pentru menţinerea acestui statut, el avea nevoie să protejeze şi să promoveze biserica. În tradiţia bizantină, relaţia dintre biserică şi stat acţiona ca un mijloc de control asupra puterii ţarului. Mitropolitul şi ţarul erau egali, iar mitropolitul avea dreptul să îl cenzureze pe ţar. Disputa dintre Posesionişti şi Anti-Posesionişti era provocatoare pentru această stare de fapt pentru că la acea vreme, aproape o treime din pământul Rusiei aparţinea mănăstirilor.

Posesioniştii şi Anti-Posesioniştii aveau vederi diferite despre rolul pe care biserica trebuia să îl joace în societate şi în politică. Când Posesioniştii au triumfat, biserica şi-a câştigat dreptul la bogăţie în schimbul influenţei politice. Ţarul a devenit superior mitropolitului şi putea acum să se amestece în treburile seculare ale bisericii. Ţarul a fost astfel scutit de orice fel de responsabilitate. În plus, în spatele întrebărilor legate de proprietăţile monastice, se găsesc două concepţii diferite de viaţă monahală şi astfel două puncte de vedere diferite ale relaţiei bisericii cu lumea. Posesioniştii accentuau obligaţiile sociale ale monahilor. Monahii argumentau că ei nu folosesc bogăţia pentru ei înşişi, ci pentru a avea grijă de cei săraci şi bolnavi, pentru a arăta ospitalitate şi pentru propovăduire. Pentru a face aceste lucruri eficient, mănăstirile aveau nevoie de fonduri şi astfel, era necesar să posede pământurile proprii. De asemenea, Posesioniştii accentuau unitatea în credinţă şi cult, frumuseţea şi demnitatea slujbelor.

Pe de altă parte, Anti-Posesioniştii argumentau că este de datoria laicilor să practice caritatea, în timp ce grija principală a călugărului este să ţi ajute pe ceilalţi prin rugăciune şi exemplul personal. Pentru a-şi împlini îndatoririle în mod corespunzător un călugăr trebuie să se detaşeze de cele lumeşti, şi doar cei care au făcut un legământ de sărăcie deplină pot ajunge la adevărata detaşare. Călugării care sunt proprietari de pământ, nu pot evita implicarea în disputele seculare şi deoarece sunt cuprinşi de grijile lumeşti, ei acţionează şi gândesc într-un mod lumesc. Anti-Posesioniştii considerau că este necesară o mai mare libertate în practica religioasă şi credeau că Dumnezeu este mai mulţumit cu o rugăciune simplă, dintr-o inimă smerită, chiar şi în absenţa unei Liturghii desăvârşite. Ei erau propovăduitori şi mistici, care urmau sărăcia evanghelică.

Patriarhia rusă

În 1588, Marele Duce Teodor a cerut permisiunea Constantinopolului să înfiinţeze un nou patriarhat al poporului rus. A fost trimisă o întrebare celorlaţi Patriarhi din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, şi toţi au hotărât că, deşi Sinoadele au stabilit să înfiinţeze 5 patriarhii, numărul exact nu este de natură divină, este doar o înţelegere ecleziologică, şi în consecinţă, permisiunea a fost acordată.

În 1589, Mitropolitul Iov din Moscova a devenit primul patriarh rus şi astfel este recunoscută autocefalia Bisericii Ruse. Celelalte patriarhii ortodoxe (Antiohia, Alexandria, Ierusalim şi Constantinopol) i-au recunoscut Moscovei dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea Biserică-soră, definindu-i graniţele canonice ca fiind aceleaşi cu ale Imperiului Rus.

Reformele interne

Când Nikon din Moscova a devenit întâistătător, Biserica Rusiei era angajată într-un proces de actualizare şi corectare a cărţilor de cult. O contribuţie importantă la aceasta a avut-o însuşi Patriarhul Nikon, o personalitate puternică şi şi un reformator ilustru al bisericii. Datorită opresiunii tătarilor, în cărţile de cult se făcuseră greşeli numeroase de către scribii ignoranţi. Nikon a corectat cu grijă şi a restabilit cărţile de slujbă, prin comparaţie cu cele din limba greacă ale (Bisericii Constantinopolului), şi a introdus multe reforme practice. Dar zelul său i-a adus mulţi inamici, astfel încât el a murit în exil.

Astfel, s-a introdus, după practica bizantină, facerea semnului crucii cu trei degete împreunate (în numele [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi) în loc de două (practica rusească mai veche: cele două degete împreunate simbolizau cele două Firi ale [[Iisus Hristos|Mântuitorului], cea omenească şi cea dumnezeiască).

Reformele au provocat ruperea de biserică a celor care presupuneau orbeşte şi ignorant că toate cărţile de cult sunt de inspiraţie divină. Unii preoţi şi credincioşi au ezitat în adoptarea reformelor liturgice ale Patriarhului Nikon şi au fost anatemizaţi de către autorităţile bisericeşti. Aceste grupuri au devenit cunoscute sub numele de rascolnici, o mare parte a lor fiind acum sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei.

În anul 1688, Mitropolia Kievului a fost transferată de sub jurisdicţia Constantinopolului sub aceea a Moscovei, aducând milioane de noi credincioşi şi şase eparhii sub controlul general al Patriarhiei Ruse.

Biserica Sinodală (1700-1917)

Începutul secolului al XVIII-lea în Rusia a fost marcat de reformele de curăţenie ale lui Petru I. Aceste reforme nu au lăsat biserica neatinsă. După moartea Patriarhului Adrian în 1700, Petru I a amânat alegerea unui nou patriarh al bisericii deoarece se temea de un nou Nikon. El a înfiinţat în 1721, o administraţie colectivă supremă cunoscută sub numele de Sinodul Sfânt şi de Guvernare. Constituirea Sinodului nu s-a bazat pe Canonul Legislativ Ortodox ci pe sinoadele ecleziastice protestante din Germania. Membrii ei nu erau aleşi de biserică ci erau nominalizaţi de către ţar, iar ţarul putea să-i demită dacă vroia.

Sfântul Sinod Guvernant a fost constituit la St. Petersburg, şi era format din doisprezece membrii: patru arhiepiscopi, şase arhimandriţi şi doi protopopi. Această adunare era prezidată de Mitropolitul de St. Petersburg, dar care nu se număra printre cei doisprezece, şi erau supuşi ţarului. Sfântul Sinod publica în fiecare an un raport de activitate printr-un procuror mirean, care de fapt administra Biserica Rusiei. În timp ce un patriarh, numit pe viaţă ar fi putut să îl înfrunte pe ţar, un membru al Sfântului Sinod nu avea ocazii să facă pe eroul: era pensionat pur şi simplu. Sinodul a rămas corpul suprem al bisericii din Rusia pentru aproape două sute de ani.

În perioada sinodală, Biserica a acordat o atenţie deosebită educaţiei religioase şi misionarismului în provinciile Rusiei. În următoarele două secole, misionarii ruşi au călătorit prin întreaga Siberie şi până în Alaska, iar mai apoi în Statele Unite. Multe biserici vechi au fost restaurate şi altele noi au fost construite.

Sfântul Sinod era format din cei mai influenţi mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi. Moscova însăşi era administrată de un arhiepiscop împreună cu oraşele Vladimir (1721-1745), Sevsk (1745-1764), Kaluga (1764-1799), şi apoi de un mitropolit după comasarea cu Kaluga (1799-1917).

Începutul perioadei sinodale este considerat de multe ori o perioadă de declin, cu biserica în stare de completă dependenţă de stat. A fost o perioadă de occidentalizare greşit înţeleasă în arta, muzica şi teologia Bisericii.

Perioada sinodală a secolului al XVIII-lea, departe de a fi o perioadă de declin, a fost o perioadă de renaştere a Bisericii Rusiei. Oamenii au renunţat la mişcările religioase şi pseudo-religioase din Apusul acelor vremuri şi au revenit încă odată în sânul Bisericii celei drept măritoare. Oadată cu această mare revigorare spirituală a crescut şi entuziasmul pentru munca misionară, în timp ce în teologie, la fel ca şi în spiritualitate, ortodoxia s-a eliberat de imitarea în stil slav a Apusului.

În această perioadă, Biserica Rusiei era împărţită în 58 de eparhii cu câte un episcop pentru fiecare eparhie. Aceşti episcopi erau împărţiţi în trei mitropolii. Acestea aveau sediul În Kiev, Moscova şi St. Petersburg.

Sub domnia lui Alexandru I (1801-1825), după cucerirea Georgiei, Biserica Ortodoxă de aici îşi pierde autocefalia, fiind înglobată în Biserica Rusă, cu statutul de exarhat.

În secolul al XIX-lea, un curent de gândire semnificativ în Rusia a fost cel slavofil, între ai cărei reprezentanţi amintim pe... Acesta, însoţit de ideologia pan-slavistă, vedea Moscova drept A Treia Romă (şi ultima), capitală a unui Imperiu ortodox menit să se extindă asupra întregului spaţiu balcanic şi ortodox.

În perioada domniei ţarului Nicolae I (1825-1855), politica autorităţilor cu privire la cultele religioase devine deosebit de restrictivă. În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă, procuratorii, funcţionari instituiţi de ţar, aveau dreptul de a se implica în activitatea şi funcţionarea internă a acesteia. Regimul instituit de Nicolae I interzice totodată ca în Biserică să se facă traduceri ale Bibliei în limba rusă vulgară.

Pe de altă parte, în anul 1839 se face revenirea rutenilor la Ortodoxie, trei episcopi şi 1300 clerici revenind la Biserica rusă, împreună cu o parte a credincioşilor. În acelaşi timp, Statul rus duce o politică de convertire la ortodoxie a protestanţilor, interzicând schimbarea religiei de la Ortodoxie la alte confesiuni, iar copiii nou-născuţi, rezultaţi din căsătoria între un ortodox şi un heterodox urmau să fie obligatoriu de religie ortodoxă.

Dreptul la libertatea religioasă este recunoscut de autorităţile ruse abia după 1905.

Ţarul Nicolae al II-lea (Nikolai Alexandrovici Romanov) al Rusiei a fost ultimul împărat, ultimul Romanov pe tronul Rusiei. Nicolae al II-lea nu a reuşit să facă faţă sarcinilor combinate ale conducerii ţării în timpul unor situaţii agitate din punct de vedere politic şi ale conducerii Armatei ruse atât în Războiul ruso-japonez (1904-1905) cât şi în timpul Primului Război Mondial. Domnia sa s-a sfârşit odată cu Revoluţia rusă (1918), în timpul căreia ţarul şi familia sa au fost executaţi. Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor i-a sanctificat sub numele de Sfinţii Mucenici Romanovi.

Un rol important dar încă disputat a avut, în această perioadă, Grigori Efimovici Rasputin, mistic rus, călugăr din Siberia, cu reputaţie atât de vindecător cât şi de om desfrânat. Multe voci îl consieră asociat sectei hlîstilor. A jucat un rol important în viaţa ţarului Nicolae al II-lea, a ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei Nicolaevici, care era bolnav de hemofilie. Se spunea că Rasputin avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor şi se pare că, într-adevăr, starea ţareviciului se pare că s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură după venirea lui la Curte, astfel că acesta dobândeşte o mare influenţă asupra Romanovilor. Aceştia îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu şi un profet, iar ţarina credea, se pare, sincer că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui - toate acestea au contribuit la ascensiunea rapidă a lui Rasputin. Această relaţie poate fi apreciată şi în contextul relaţiei tradiţionale, vechi şi foarte puternice între Biserica ortodoxă rusă şi pătura conducătoare a imperiului.

În perioada domniei lui Nicolae al II-lea, a domnit oberprocurorul Constantin Pobiedonosţev, considerat cel mai puternic procurator,chiar mai puternic decât «Sinodul dirigent» ; el garanta dreptul împăratului de a confirma lucrările Sinodului dirigent . Era un om căruia nu-i plăceau deloc ideile occidentale şi ar fi preferat să aducă Rusia înapoi, la epoca lui Petru cel Mare . El dorea ca poporul rus să fie adevăraţi fideli principilor lui , şi să respecte tot ce venea din partea statului, iar cei care se opuneau principilor lui, erau pedepsiţi crunt . Din această cauză Biserica Ortodoxă Rusă a intrat într-o perioadă grea - aşa au început masacre în tot imperiul ţarist. De abia după 1905, bisericile au avut dreptul la autonomie şi la libertate religioasă .

Biserica în perioada bolşevică

Pe durata celei mai mari părţi a secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă Rusă a fost pusă în situaţia de a coexista cu guvernul bolşevic ateu al Rusiei sovietice, apoi al Uniunii Sovietice.

La începutul secolului XX, Biserica Rusiei a început pregătirile pentru un Sinod al tuturor ruşilor. Dar s-a întâmplat ca sinodul să se ţină doar după revoluţia din 1917. Printre principalele puncte adoptate se găseşte şi restaurarea scaunului patriarhal în Biserica Rusiei iar cel ales pentru a ocupa rangul patriarhal este Mitropolitul Moscovei, Tihon (†1927).

Biserica Ortodoxă Rusă avea să fie din nou reformată, urmărindu-se emanciparea sa măcar relativă faţă de autorităţile laice. Datorită decretului sovietic din 1918 privitor la libertatea de conştiinţă şi la separarea Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă Rusă dobândeşte dreptul de a-şi deşfăşura activităţile de cult, dar cu condiţia de a nu influenţa mentalitatea cetăţenilor.

Lucrurile au luat însă o altă întorsătură. Iniţial, bolşevicii (mişcare politică comunistă) nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale; au adoptat o legislaţie moderată în privinţa Bisericii şi a vieţii religioase în general. După începerea războiului civil însă, profitând de faptul că unii episcopi şi clerici au colaborat cu aşa-numitele Armate Albe (armatele pro-ţariste, opuse Armatei Roşii conduse de bolşevici), mai ales în teritorile ocupate de acestea, guvernul sovietic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Acuzaţiile împotriva clericilor erau cele de participare la lupta împotriva Armatei Roşii, propagandă antisovietică etc.

Din 1919, guvernul bolşevic a trecut la o politică antireligioasă şi antibisericească sistematică, care a constat în propagandă şi acţiuni cu vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii. Sunt celebre în acest sens acţiunile de "verificare" a moaştelor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea, cu sprijinul temutei Ceka, a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde de aceasta, formând aşa-zisa "Biserică Vie", controlată în totalitate de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se adaugă procesele intentate reprezentanţilor Bisericii sub diverse pretexte din anii 1919-1920.

Opoziţia patriarhului Tihon faţă de politicile represivă a guvernului bolşevic în timpul războiului civil, ca şi apelurile repetate ale acestuia la neimplicarea Bisericii în luptele politice şi încurajarea credincioşilor i-au consolidat autoritatea şi i-au atras respectul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi, dar i-au consolidat şi prestigiul peste hotare. Statul comunist urmărea însă, prin supunerea Bisericii, distrugerea ei. Astfel, succesorii numiţi de patriarhul Tihon au fost arestaţi si deportaţi - ultimul dintre ei, Petru Poliansky, pe data de 10 decembrie 1925 - după ce şi-a reafirmat loialitatea faţă de predecesorul său.

Când în 1921-1922 guvernul a cerut ca valorile bisericii să fie donate în ajutorul populaţiei care murea de foame datorită pierderii culturilor agricoled in 1921, a izbucnit un conflict între Biserică şi noile autorităţi care au decis să folosească această ocazie ca să demoleze complet biserica.

Totuşi opoziţia Bisericii faţă de abuzurile puterii bolşevice nu a putut continua. În condiţiile în care, după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlerică a luat o amploare nemaivăzută până atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii în statul sovietic. Aceste compromisuri au constat de fapt în renunţarea la opoziţia faţă de guvernul bolşevic, în sensul recunoaşterii puterii sovietice şi al condamnării acelor ierarhi şi clerici care s-au alăturat rezistenţei antibolşevice. Patriarhia rusă se dezice de grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi nu mai ia poziţie în disputele politice. Protoiereul Vladislav Ţîpin explică această schimbare de orientare în atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternice mişcări "reformatoare" sprijinite făţiş de puterea sovietică.

Biserica sub stalinism

Datorită situaţiei critice în care se găsea Biserica, locţiitorul de patriarh Serghie îi trimite lui Stalin, în 1927, o scrisoare prin care exprima acceptarea formală a autorităţii regimului bolşevic de către Biserică. Declaraţia din 29 iulie 1927, făcută de Serghie, a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse dar şi de o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Rusia, ca un act de capitulare faţă de puterea politică antireligioasă ce urmărea distrugerea Bisericii şi a credinţei, această declaraţie ducând la ruperea intercomuniunii dintre Biserica Rusă din afara graniţelor şi Patriarhia Moscovei.

În aceste clipe dificile pentru Biserica Ortodoxă Rusă, a fost interzisă publicarea de literatură religioasă, au fost omorâţi sau încarceraţi o mare parte dintre episcopi şi clericii ortodocşi, Biserica nemaiavând acces la viaţa publică. Arestările clericilor, episcopilor şi măsurile represive luate contra Bisericii s-au intensificat din 1935; în perioada 1937-1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin 1939 mai existau mai puţin de 100 de parohii în funcţiune, doar patru episcopi şi 4 arhierei-vicari, care au continuat să-şi deşfăşoare activităţile religioase în clandestinitate. Constituţia sovietică din 1938 prevedea, în privinţa religiei, doar "libertatea cultului şi a propagandei antireligioase" (subl. noastră). La sfârşitul anilor '30, ca instituţie, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea «Sfântului Sinod» erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulţi clerici şi credincioşi erau arestaţi şi deportaţi sau executaţi, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu. Mai înainte de Revoluţia rusă existau aproximativ 54.000 de parohii şi peste 150 de episcopi. În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate şi lăcaşurile au primit alte întrebuinţări, iar peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial însă, situaţia Bisericii Ortodoxe Ruse se îmbunătăţeşte puţin în comparaţie cu perioada precedentă. Dată fiind situaţia militară critică în care se găsea Rusia ca urmare a invaziei germane, Stalin face apel şi la Biserica Ortodoxă pentru a susţine pe cât posibil (mai ales moral) trupele ruseşti şi efortul de război. În anul 1943, Stalin se întâlneşte cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, şi anume cu mitropolitul-vicar Serghei (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) si exarhul Ucrainei, mitropolitul de Kiev şi Galiţia Nicolae (Iaruşevici), întâlnire unde se discută problema relaţiilor dintre Biserică şi Stat. În urma acestei întâlniri, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi căteva biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Stalin propune chiar un ajutor financiar si logistic pentru organizarea proximului Sinod de alegere a patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh). Pe 8 septembrie 1943, la Moscova, în prezenţa a 19 ierarhi, a avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe mitropolitul Serghie, iar ierarhii au adoptat un mesaj de recunoştinţă adresat guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de înţelegere" a lui Stalin faţă de nevoile Bisericii Ruse şi au promis să-şi înmulţească lucrarea "pentru salvarea patriei". Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baza juridică pentru relaţiile stat - Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Nikita Hruşciov. În anii 1944-1945 s-au redeschis câteva seminarii dintre cele care au fost închise în 1918.

După moartea fericitului patriarh Serghie (mai 1944), este ales patriarh Mitropolitul Alexei al Leningradului. Ierarhul ajunge în 1945 Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii.

Din 1946, viaţa bisericească a instituţilor externe ale Patriarhiei Moscovei este condusă de I.P.S.Mitropolit Nicolae al Krutiţelor, care exercită totodată şi funcţiile arhiepiscopeşti pentru cele care nu au episcopi proprii. În această perioadă, un rol important în Biserică l-au jucat Secţia de relaţii externe a Patriarhiei Moscovei şi mitropolitului Nicolae, aflat la conducerea ei. Primele acţiuni ale acestuia din urmă au constat în restabilirea urgentă a contactelor externe ale Patriarhiei Moscovei, legături lichidate de stat în anii '30. Procesul a fost mai uşor observabil spre sfârşitul războiului. Astfel, la Sinodul din ianuarie 1945 au sosit la Moscova reprezentanţi din partea a opt Biserici Ortodoxe autocefale.

Una din principalele preocupări ale ierarhiei ruse în primii ani postbelici a fost readucerea în sânul Bisericii a grupărilor desprinse în perioada interbelică. La aceasta se adaugă aşa numita problemă a reunificării Bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă "Biserica Vie" şi "Biserica din Catacombe", grupări desprinse în perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia, lucrurile au stat cu totul altfel în ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina. Protoiereul Vladislav Ţâpin consideră că actul reunificării a fost o refacere a unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă în urma Sinodului Unionist de la Brest din 1596,însă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără a avea vreo vină în ceea ce priveşte colaborarea cu administraţia germană şi Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni, acuzaţii ce se aduceau în aceea vreme prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina.

După Stalin

După moartea lui Stalin , relaţiile dintre Biserică şi Stat au început să se deterioreze din nou. Până la Perestroika, exprimarea publică a convingerilor religioase – creştine sau de alt fel, a fost privită cu ochi răi de către autorităţi. Persoanele cu convingeri religioase cunoscute nu puteau deveni membre ale Partidului Comunist, limitându-li-se astfel în mod drastic posibilităţile de afirmare profesională şi socială. În toate universităţile, studenţii trebuiau să urmeze cursuri de "Ateism Ştiinţific". KGB-ul, poliţia politică sovietică, îşi infiltrează un mare număr de agenţi între slujitorii Bisericii Ortodoxe, precum şi în rândul celorlalte culte. În acelaşi timp, mulţi oameni au rămas, făţiş sau pe ascuns, credincioşi. În 1987, în Federaţia Rusă, între 40% şi 50% dintre nou-născuţi (în funcţie de religie) au fost botezaţi şi peste 60% dintre cei decedaţi au avut parte de servicii religioase la înmormântare.

La 1 iulie 1957, cele 73 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse din U.R.S.S.erau păstorite de 7 mitropoliţi, 37 arhiepiscopi şi 29 episcopi. Mulţi episcopi şi clerici, care au petrecut vreme îndelungată în emigraţie, s-au reîntors în patrie în cursul ultimilor ani.

Un punct de cotitură în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost anul 1988 – aniversarea mileniului de la Botezul din Kiev, urmată în 1989, de împlinirea a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la treapta de Patriarhat. Se pare că în acel moment autorităţile înţeleseseră că eforturile de a distruge religia şi de a o elimina complet din viaţa publică eşuaseră, preferând din acel moment să încerce să folosescă religia pentru a obţine sprijinul populaţiei. De-a lungul anului 1988, au avut loc sărbătoriri generoase sprijinite de stat în Moscova şi în alte oraşe. Mai multe mânăstiri şi biserici au fost redeschise. În mod tacit, propaganda antireligioasă a încetat treptat, Biserica recăpătându-şi într-o anumită măsură dreptul de manifestare publică. Pentru prima oară în Uniunea Sovietică, credincioşii au putut urmări la televizor transmisiuni în direct ale slujbelor din cele mai importante catedrale ale ţării. După căderea comunismului şi destrămarea U.R.S.S., Biserica Rusă avea să devină treptat un factor activ al vieţii sociale şi culturale.

Starea Bisericii ruse în zilele noastre

Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă este Biserica ortodoxă cu cel mai mare număr de credincioşi. Peste 90% dintre etnicii ruşi se declară creştini ortodocşi. Numărul de oameni care participă în mod regulat de slujbe este mult mai redus, dar creşte în fiecare an. Biserica Ortodoxă Rusă are peste 23.000 de parohii,( dintre acestea, peste 50% (14,700) sunt în Ucraina., [2]) 154 episcopi, 635 mănăstiri, 102 şcoli bisericeşti, în primul rând pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, deşi există un mic număr de parohii şi în alte ţări. Până la Revoluţia bolşevică, Biserica Ortodoxă era cel mai mare proprietar de pământuri din Imperiul Rus, (aproximativ 49,000 km²). O bună parte a acestor terenuri au fost retrocedate Bisericii până în 2004.

Relaţiile cu alte confesiuni şi religii

Există fricţiuni considerabile între Biserica Ortodoxă Rusă şi Sfântul Scaun, mai accentuate din anul 2002, când Patriarhul Alexei al II-lea a condamnat crearea de către Vatican a unei dieceze catolice pentru teritoriul Rusiei. Această acţiune a fost văzută de conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse ca o tentativă de prozelitism catolic într-o ţară majoritar ortodoxă. Acest punct de vedere se bazează pe ideea că Biserica Catolică este una dintre numeroasele biserici creştine egale cu Biserica Ortodoxă Răsăriteană (şi cu Biserica Ortodoxă Rusă) şi, aşa fiind, nu se cuvine să încalce teritoriul "aparţinând" unei alte Biserici. Biserica Catolică, pe de altă parte, recunoscând întâietatea Bisericii Ortodoxe Ruse în ţară, apreciază că minoritatea catolică din Rusia, cu o existenţă neîntreruptă din secolul al XVIII-lea, ar trebui să fie păstorită de o ierarhie bisericească dezvoltată complet.

Problema proliferării altor confesiuni creştine în Rusia este extrem de sensibilă pentru Biserica Ortodoxă Rusă, deoarece Biserica a ieşit de puţină vreme din epoca persecuţiilor antireligioase sovietice. Susţinătorii acestui punct de vedere al Bisericii ruse văd prozelitismul catolic sau neoprotestant ca o formă de "concurenţă" neloială faţă de ea, în situaţia în care de-abia îşi revine după 70 de ani de represiune comunistă. Ca şi celelalte Biserici Ortodoxe din ţări foste comuniste, Biserica rusă nu era pregătită pentru a face faţă unei libertăţi religioase complete.

Legislaţie

După o lege foarte permisivă emisă în anul 1993, autorităţile Federaţiei Ruse au emis în 1997 Legea libertăţii de conştiinţă şi de asociere religioasă. Conform prevederilor Legii din 1997, înregistrarea de noi asociaţii religioase este relativ dificilă, astfel că acele organizaţii religioase care nu pot aduce dovezi clare ale prezenţei lor continue pe teritoriul Rusiei în ultimii 15 ani, suportă limitări semnificative ale posibilităţii de a face prozelitism. Legea a fost dată pentru a combate în mod oficial cultele considerate distructive. Mişcările religioase mai mici, (în special baptiştii ca şi membrii altor culte neoprotestante aduse în Rusia de misionari occidentali în ultimul deceniu), consideră că statul acordă un suport inechitabil unei singure confesiuni şi reprimă altele. Acestea acuză faptul că legea este astfel formulată încât, de facto, orice organizaţie religioasă, indiferent cât de veche ar fi, dar care nu poate aduce documente privind funcţionarea ei pe teritoriul Uniunii Sovietice (deci de mai înainte de căderea comunismului), este în mod automat considerată "distructivă". Astfel, Legea stabileşte o distincţie între cultele recunoscute şi care se bucură de drepturi depline (aşa cum sunt Biserica Ortodoxă Rusă, islamul, budismul şi iudaismul).

Datorită rolului istoric şi cultural recunoscut al Bisericii Ortodoxe Ruse, atitudinea autorităţilor ruse postcomuniste pare să favorizeze Biserica Ortodoxă. Este un lucru obişnuit ca preşedintele Rusiei să se întâlnească cu patriarhul cu ocazia sărbătorilor religioase importante cum ar fi de Sfintele Paşti. Întâlnirile cu liderii religiilor budistă sau musulmană sunt mai rare. Confesiunile protestante şi neoprotestante, dar nici Biserica Catolică nu beneficiază de recunoaşterea guvernamentală.

Observaţii

Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) nu este unul şi acelaşi lucru cu Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, formată după Revoluţia bolşevică de comunităţile de ruşi emigranţi care refuzau să recunoască autoritatea Bisericii ruse pe care o considerau dominată de comunişti. Biserica Ortodoxă Rusă din exil se află sub ascultarea canonică a Patriarhiei de ConstantinopolFormat:Cit.

Una din problemele foarte sensibile din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane a fost şi rămâne statutul Bisericii Ucrainene, scindată în trei facţiuni concurente, dintre care două reclamă autocefalia, iar una se află sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse (aceasta din urmă este cea recunoscută de către comuniunea Bisericilor Ortodoxe).

Misiune

Ortodoxia rusă are de asemenea tradiţie în China, Japonia, Africa etc.

Bisericile ortodoxe ruseşti

Fișier:St Basils Cathedral closeup.jpg
Prim-plan al cupolelor Catedralei Sfântul Vasile

Bisericile ortodoxe din Rusia au toate caracteristicile bisericilor ortodoxe din est şi acestea le diferenţiază de bisericile catolice.

  • Interioarele sunt bogat decorate cu fresce care acoperă întreaga suprafaţă a zidurilor, unele dintre ele înfăţişând chipurile sfinţilor, imagini biblice sau scene din viaţa de zi cu zi.
  • Pe tavanul cupolei se află portretul lui Isus Pantokrator (Creatorul A Tot Ce Există). Icoanele lui Isus Pantokrator subliniază simultan atât umanitatea lui cât şi divinitatea lui, aceasta având semnificaţia că Isus este un om şi totuşi este Dumnezeu făra început şi fără sfârşit.
  • Nu există rânduri de bănci, ci numai câteva strane.
  • Multe biserici au fost, sau mai sunt luminate cu lumânări, astfel că multe fresce au fost afumate şi au nevoie de restaurări.
  • Toate bisericile au suporturi pentru candele şi lumânări în faţa icoanelor. Credincioşii cumpără lumânări din standurile bisericilor şi le aprind în faţa icoanelor spunând rugăciuni pentru sufletele celor morţi, sau pentru a primi ajutorul divin.
  • Toate bisericile ortodoxe au un iconostas care separă naosul (nava bisericii) de altar. El este acoperit cu icoane, împiedicând vederea, dar permitând gândurilor credincioşilor să treacă..

Culorile cupolelor bisericilor ortodoxe ruse au următoarele semnificaţii:

  • Negru - supunere. Cupolele negre sunt văzute la mânăstiri.
  • Verde – Sfânta Treime.
  • Albastru – Sfântul Spirit.
  • Auriu - Isus. Cupolele aurii puse pe turnurile cilindrice au fost astfel construite pentru a arăta precum lumânările aprinse, dacă sunt privite din depărtare.

Cupolele argintii se întâlnesc în zilele noastre, culoarea neavând o semnificaţie deosebită, arătând că sunt proaspăt ridicate şi nu a fost bani sau timp pentru a fi pictate în culorile tradiţionale.

Numărul de cupole are de asemenea anumite semnificaţii:

Crucile din vârfurile cupolelor au la baza lor o semiliună aşezată cu colţurile în sus. Aceasta este de fapt o ancoră, indicând că biserica este o corabie a credinţei într-o mare de deşertăciuni.

Multe biserici, Catedrala Sfântul Vasile din Moscova fiind cel mai cunoscut exemplu, nu sunt structuri simetrice. Acest lucru nu este întâmplător, fiind bazat pe credinţa că simetria este duşmanul frumuseţii.

Surse

Bibliografie

  • Pr. Teodor M.Popescu ,Pr.Teodor Bodogae, Pr.George Gh. Stănescu, "Biserica rusă. Activitatea ei misionară", din Istoria Bisericească Universală, vol.II, Ed.Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1956
  • Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului. Procesul comunismului , trad.Doina Jela Despois, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999
  • XXX, "Cronica bisericească. Mărturii ale unităţii poporului şi prestigiului ţării. Trecerea la cele veşnice a sanctităţii sale Patriarhul Alexei", în Mitropolia Banatului, an XX, nr. 4-6, Bucureşti, 1970.
  • Pr.Lector Chiril Pistrui, "Biserica Ortodoxă Rusă 1918-1958",în Mitropolia Ardealului, an V, nr.1-2, Sibiu, 1960.
  • Diac. Asist. I. Chivu, "Din viaţa bisericilor ortodoxe surori. Biserica Ortodoxă Rusă", în Biserica Ortodoxă Română, an CVII, nr. 7-10, Bucureşti, 1989.

A se vedea şi

Vezi şi

Legături externe


Biserici Ortodoxe autocefale și autonome
Biserici autocefale
Cele patru Patriarhate vechi: Constantinopol | Alexandria | Antiohia | Ierusalim
Rusia | Serbia | România | Bulgaria | Georgia | Cipru | Grecia | Polonia | Albania | Cehia și Slovacia | OCA*
Biserici autonome
Sinai | Finlanda | Estonia* | Japonia* | China* | Ucraina*
Bisericile autocefale sau autonome desemnate cu un * nu sunt universal recunoscute în cadrul comuniunii ortodoxe.