Biserica Ortodoxă Rusă

La acest articol se lucrează chiar în acest moment! Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

 Acest articol cuprinde afirmații al căror conținut este disputat sau afirmații fără acoperire.
Verificați pagina de discuție a articolului pentru a afla mai multe.

Biserica Ortodoxă Rusă
Întemeietor(i)	Sf. Apostol Andrei, Sf. Vladimir din Kiev
Autocefalie/Autonomie declarată	1448
Autocefalie/Autonomie recunoscută	1589 de către Constantinopol
Primatul actual	Patriarhul Alexei al II-lea
Sediu	Moscova, Rusia
Teritoriu principal	Rusia, Ucraina, Belarus, Kazakhstan, Moldova (disputat), unele foste republici sovietice
Posesiuni în afară	Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Australia, China, Franţa
Limbă liturgică	Slavona bisericească
Tradiție muzicală	Cântarea rusească
Calendar	Iulian (neîndreptat)
Populație estimată	90,000,000[1]
Site oficial	Biserica Ortodoxă Rusă

Biserica Ortodoxă Rusă(Русская Православная церковь), cunoscută şi sub numele de Patriarhia Moscovei, este o biserică ortodoxă autocefală, a cincea după Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim şi aflată în comuniune cu acestea. Îşi exercită jurisdicţia asupra creştinilor ortodocşi din Rusia şi din ţările slave înconjurătoare ca exarhat şi reprezentare patriarhală în jurul lumii. De asemenea. îşi exercită jurisdicţia şi asupra Bisericii Japoniei şi asupra creştinilor ortodocşi din China. Actualul întâistătător este Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii Înalt Prea Sfinţitul Alexei al II-lea.

Biserica Ortodoxă Rusă şi-a sărbătorit în 1988 aniversarea a o mie de ani de existenţă. Biserica Ortodoxă Rusă îşi revendică succesiunea apostolică de la Patriarhul de Constantinopol.

Jurisdicţie

În concordanţă cu statutul Bisericii Ortodoxe a Rusiei, jurisdicţia sa include persoane de confesiune ortodoxă care trăiesc în teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe a Rusiei în Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova, Azerbaijan, Kazahstan, Kirghistan, Letonia, Lituania, Tajikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Estonia şi alţi creştini ortodocşi care trăiesc în alte ţări şi care au aderat voluntar la această jurisdicţie.

Aceasta include şi bisericile auto-guvernate:

• Biserica Ortodoxă Estoniană (Patriarhia Moscovei)
• Biserica Ortodoxă a Lituaniei
• Biserica Ortodoxă din Moldova
• Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei
• Biserica Ortodoxă a Ucrainei

Bisericile auto-guvernatele primesc mirul de la Patriarhul Moscovei şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui tomos patriarhal. Dreptul de jurisdicţie este contestat de alte biserici ortodoxe în unele cazuri (în special în Moldova şi Estonia, dar şi în diaspora; în plus, există grupări schismatice importante în Ucraina care doresc o biserică ucraineeană autocefală), datorită schimbărilor produse în frontierele Rusiei (teritoriul canonic al Bisericii din Rusia a fost definit ecumenic în 1589 ca fiind teritoriul defunctului acum Imperiu Ţarist).

Format:Cleanup În concordanţă cu tradiţia, Sfântul Andrei cel Întâi Chemat, în timp ce propovăduia evanghelia, s-a oprit pe dealurile Kievului să binecuvânteze viitorul oraş. Dar Sfântul Fotie, Patriarh al Constantinopolului (858-861‚ 878-886), este cel care a iniţiat munca misionară pe scară largă printre slavi.

Convertirea slavilor

Imperiul Kievean Rus (în zilele noastre Ucraina, Belarus şi Rusia) a fost binecuvântat prin activitatea Sfinţilor Chiril şi Metodie Întocmai cu Apostolii, the luminătorii slavilor. Cu toate că activitatea lor se desfăşura în Moravia (în linii mari echivalentă cu Slovacia actuală) începând cu 863, au beneficiat toate ţările slave (în particular Bulgaria, Serbia, Ucraina, Belarus şi Rusia).

Perioada Kieveană (988-1237)

Chiril şi Metodie nu au adus doar creştinismul, ei au adus bizantinismul. Slavii au primit o doctrină creştină completă şi o civilizaţie creştină complet dezvoltată. Epoca celor Şapte Sinoade se încheiase iar doctrinele Treimii şi Întrupării făceau deja parte din învăţătura bisericii. Doarece oamenii ascultau propovăduirea în propria lor limbă iar slujbele se ţineau în slavonă, ei au putut să-şi improprieze creştinismul.

În jurul anului 864, Patriarhul Fotie a trimis la Kiev (în prezent capitala Ucrainei) un episcop, dar a cesta a fost oprit de la propovăduire de Oleg în 878, care preluase puterea în Kiev, capitala ruşilor din acele timpuri. Totuşi, influenţe creştine din Bizanţ, Bulgaria şi Scandinavia au continuat să pătrundă în regiune.

În 954, Prinţesa Ol'ha (Olga) din Kiev s-a botezat, ceea ce a deschis calea pentru ceea ce se numeşte "cel mai mare veniment din viaţa bisericii ucraineene şi ruse", botezul lui Vladimir din Kiev şi Botezul ruşilor din 988, prin acest evenimet luând naştere Biserica Ortodoxă Rusă. Nepotul Olgăi, Vladimir (care a condus între 980 şi 1015) s-a convertit la creştinism şi s-a căsătorit cu Ana, sora împăratului bizantin. Ortodoxia a devenit religia oficială a statului rus până în 1917. (Rusia nu a fost complet convertită la creştinism în vremea aceea, iar la început biserica exista în principal în oraşe, în timp ce majoritatea zonelor rurale au rămas păgâne până în secolele XIV şi XV.)

În decursul secolelor X şi XI, au fost construite numeroase biserici şi mănăstiri. Sfântul Antonie al Peşterilor a adus tradiţia monastică atonită în Rusia (în prezent În Ucraina) în 1051.

Întreaga Biserică Ortodoxă Rusă a fost la început sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol, patriarhul constantinopolitan numind mitropolitul din fruntea Bisericii Rusiei Kievene. Până în 1237, Mitropolitul ruşilor era grec, de atunci rămânând în tradiţia bisericii să i se cânte unui episcop în greacă: eis polla eti, despota ("Întru mulţi ani, Stăpâne"). Majoritatea celorlalţi episcopi erau nativi ruşi sau ucraineeni.

Tătarii mongoli invadează Rusia (1237-1448)

În secolul XII, în perioada divizării feudale, Biserica Kieveană Rusă (Ucraina zilelor noastre) a rămas singura păstrătoare a ideii de unitate, rezistând aspiraţiilor centrifugale şi conflictelor feudale printre prinţii ruşi. Nici chiar invazia tătarilor, acest cataclism uriaş care a lovit Rusia în secolul XIII, nu a reuşit să distrugă Biserica Ortodoxă. Biserica a reuşit să se menţină ca o forţă reală şi a fost consolarea poporului în timpul acelor vremuri de restrişte. A avut o contribuţie importantă spirituală, materială şi morală la revenirea la unitatea politică în Rusia ca garanţie a victoriei asupra invadatorilor.

În plus, în acelaşi timp, Marele Duce Alexandru din Novgorod a câştigat o mare bătălie pe malurile Nevei împotriva suedezilor care fuseseră incitaţi de Papă să cucerească acestă ţară pentru Biserica Latină.

Rusia care a ieşit din perioada mongolă era o Rusie complet schimbată în aspectele exterioare. Kievul nu şi-a revenit niciodată după raidul lui Batu, un nepot al lui Genghis Khan, din 1240, iar locul său a fost preluat în secolul XIV de Principatul Moscovei. Marele Duce de Moscova este cel care a iniţiat rezistenţa în faţa mongolilor şi care i-a condus pe ruşi la Kulikovo. Ascensiunea Moscovei a fost în strânsă legătură cu cea a bisericii. În vremea în care oraşul era mic şi relativ neimportant, Petru, mitropolit al rusiei din 1308 până în 1326, a decis să mute aici scaunul mitropolitan; şi de atunci înainte a rămas scaunul întâistătătorului Rusiei.

(În această perioadă din istoria Bisericii Rusiei au trăit Alexander Nevsky şi Serghie de Radonej, amândoi sfinţi.)

The Ospitalitatea lui Avraam

Principatele ruse au început să se unească în jurul Moscovei în secolul XIV. Biserica Ortodoxă Rusă a continuat să joace un rol vital în renaşterea Rusiei unite. Episcopi ruşi celebrii au acţionat ca adevăraţi lideri spirituali şi asistenţi ai Principilor Moscovei. Sfântul Mitropolit Alexis (1354-1378) l-a educat pe Principele Dimitry Donskoy. La fel cum avea să facă mai târziu Sfântul Mitropolit Iona (1448-1471), el l-a ajutat pe Principele Moscovei să stingă disputele feudale şi să păstreze unitatea statului prin puterea autorităţii sale. Sfântul Serghie de Radonej, un mare călugăr şi ascet din Biserica Rusiei l-a binecuvântat pe Principele Dimitry Donskoy înainte de bătălia de la Kulikovo, care constituie începutul luptei pentru eliberarea Rusiei de invadatori.

În aceste timpuri, pictorii ruşi au împământenit tradiţia iconografică bizantină primită odată cu convertirea. Pictarea icoanelor s-a dezvoltat printre fii duhovniceşti ai Sfântului Serghie. Una dintre cele mai deosebite icoane, din punct de vedere estetic, icoana Sfintei Treimi pictată de Sfântul Andrei Rublev (1370?-1430?) este pictată în această perioadă.

Dobândirea auto-guvernării

Eliberându-se de invadatori, statul rus a început să capate noi puteri, iar biserica l-a urmat. Până în acel moment, Patriarhul Constantinopolului numea întâistătătorul Bisericii din Rusia, adică pe Mitropolitul de Moscova. În timpul Sinodului de la Ferrara-Florenţa, în funcţie se găsea un mitropolit grec, Isidor. Suporter înfocat al unirii cu Roma, Isidor se întoarce la Moscova în 1441 şi proclamă unirea cu Roma, decretată la Florenţa dar se izbeşte de refuzul ruşilor. El este întemniţat de către Marele Duce, dar după o vreme i se permite să evadeze şi să fugă în Italia. Astfel, scaunul mitropolitan rămâne vacant, dar ruşii nu pot cere un nou cap deoarece până în 1453 Biserica din Constantinopol continuă să accepte unirea cu florentină. Nevrând să acţioneze pe cont propriu, ruşii amână luarea unei decizii câţiva ani.Totuşi, în 1448, nu mult după Căderea Constantinopolului sub asaltul otoman, un sinod al episcopilor ruşi îl alege pe Mitropolitul Iona fără intervenţia şi acordul Constantinopolului, acesta fiind investit cu titlul de Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor.. După 1453 când este abandonată unirea florentină, se restabileşte comuniunea între Biserica Rusiei şi Biserica din Constantinopol, dar ruşii vor continua să-şi aleagă capul bisericii. De aici înainte, Biserica Rusă este auto-guvernată. Astfel, Biserica Rusă şi-a câştigat independenţa mai mult prin jocul sorţii decât prin negocieri şi diplomaţie.

După căderea Constantinopolului în 1453, nu era decât o naţiune care se considera capabilă să-şi asume conducerea Creştinătăţii Estice. Creşterea continuă a statului rus a contribuit, de asemenea, la creşterea autorităţii Bisericii Rusiei. Pentru poporul rus, acesta era un semn de la Dumnezeu pentru că în momentul căderii Imperiului Bizantin ei reuşeau să alunge ultimele rămăşiţe tătăreşti. Pentru ei, Moscova devine A Treia Romă, un statut niciodată acceptat de restul ortodoxiei dar care, cu toate acestea, nu a încetat să îi inspire pe ortodocşii ruşi.

Anti-posesioniştii

Sfântul Nil din Sora (Nil Sorsky, 1433?-1508), un călugăr dintr-o sihăstrie îndepărtată din pădurile de dincolo de Volga, a lansat un atac împotriva posedării de pământ de către mănăstiri. Sfântul Iacob, Stareţ din Volokalamsk (1439-1515), a răspuns apărând deţinerea de pământ a mănăstirilor. Această situaţie a devenit cunoscută ca disputa "Posesionişti" şi "Anti-Posesionişti". (Trebuie reţinut faptul că ambii sunt sfinţi ai bisericii.)

Ca lider al celei de "A Treia Romă", ţarul îşi avea puterea şi dreptul de a guverna prin aceea că era reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ. Astfel, pentru menţinerea acestui statut, el avea nevoie să protejeze şi să promoveze biserica. În tradiţia bizantină, relaţia dintre biserică şi stat acţiona ca un mijloc de control asupra puterii ţarului. Mitropolitul şi ţarul erau egali, iar mitropolitul avea dreptul să îl cenzureze pe ţar. Disputa dintre Posesionişti şi Anti-Posesionişti era provocatoare pentru această stare de fapt pentru că la acea vreme, aproape o treime din pământul Rusiei aparţinea mănăstirilor.

Posesioniştii şi Anti-Posesioniştii aveau vederi diferite despre rolul pe care biserica trebuia să îl joace în societate şi în politică. Când Posesioniştii au trimfat, biserica şi-a câştigat dreptul la bogăţie în schimbul influenţei politice. Ţarul a devenit superior mitropolitului şi putea acum să se amestece în treburile seculare ale bisericii. Ţarul a fost astfel scutit de orice fel de responsabilitate. În plus, în spatele întrebărilor legate de proprietăţile monastice, se găsesc două concepţii diferite de viaţă monahală şi astfel două puncte de vedere diferite ale relaţiei bisericii cu lumea. Posesioniştii accentuau obligaţiile sociale ale monahilor. Monahii argumentau că ei nu folosesc bogăţia pentru ei înşişi, ci pentru a avea grijă de cei săraci şi bolnavi, pentru a arăta ospitalitate şi pentru propovăduire. Pentru a face aceste lucruri eficient, mănăstirile aveau nevoie de fonduri şi astfel, era necesar să posede pământurile proprii. De asemenea, Posesioniştii accentuau unitatea în credinţă şi cult, frumuseţea şi demnitatea slujbelor.

Pe de altă parte, Anti-Posesioniştii argumentau că este de datoria laicilor să practice caritatea, în timp ce grija principală a călugărului este să ţi ajute pe ceilalţi prin rugăciune şi exemplul personal. Pentru a-şi împlini îndatoririle în mod corespunzător un călugăr trebuie să se detaşeze de cele lumeşti, şi doar cei care au făcut un legământ de sărăcie deplină pot ajunge la adevărata detaşare. Călugării care sunt proprietari de pământ, nu pot evita implicarea în disputele seculare şi deoarece sunt cuprinşi de grijile lumeşti, ei acţionează şi gândesc într-un mod lumesc. Anti-Posesioniştii considerau că este necesară o mai mare libertate în practica religioasă şi credeau că Dumnezeu este mai mulţumit cu o rugăciune simplă, dintr-o inimă smerită, chiar şi în absenţa unei Liturghii desăvârşite. Ei erau propovăduitori şi mistici, care urmau sărăcia evanghelică.

Starea Bisericii ruse în zilele noastre

Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă este Biserica ortodoxă cu cel mai mare număr de credincioşi. Peste 90% dintre etnicii ruşi se declară creştini ortodocşi. Numărul de oameni care participă în mod regulat de slujbe este mult mai redus, dar creşte în fiecare an. Biserica Ortodoxă Rusă are peste 23.000 de parohii, 154 episcopi, 635 mănăstiri, 102 şcoli bisericeşti, în primul rând pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, deşi există un mic număr de parohii şi în alte ţări. Până la Revoluţia bolșevică, Biserica Ortodoxă era cel mai mare proprietar de pământuri din Imperiul Rus, (aproximativ 49,000 km²). O bună parte a acestor terenuri au fost retrocedate Bisericii până în 2004.

Relațiile cu alte confesiuni și religii

Există fricţiuni considerabile între Biserica Ortodoxă Rusă şi Sfântul Scaun, mai accentuate din anul 2002, când Patriarhul Alexei al II-lea a condamnat crearea de către Vatican a unei dieceze catolice pentru teritoriul Rusiei. Această acţiune a fost văzută de conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse ca o tentativă de prozelitism catolic într-o ţară majoritar ortodoxă. Acest punct de vedere se bazează pe ideea că Biserica Catolică este una dintre numeroasele biserici creştine egale cu Biserica Ortodoxă Răsăriteană (şi cu Biserica Ortodoxă Rusă) şi, aşa fiind, nu se cuvine să încalce teritoriul "aparţinând" unei alte Biserici. Biserica Catolică, pe de altă parte, recunoscând întâietatea Bisericii Ortodoxe Ruse în ţară, apreciază că minoritatea catolică din Rusia, cu o existenţă neîntreruptă din secolul al XVIII-lea, ar trebui să fie păstorită de o ierarhie bisericească dezvoltată complet.

Problema proliferării altor confesiuni creştine în Rusia este extrem de sensibilă pentru Biserica Ortodoxă Rusă, deoarece Biserica a ieşit de puţină vreme din epoca persecuţiilor antireligioase sovietice. Susținătorii acestui punct de vedere al Bisericii ruse văd prozelitismul catolic sau neoprotestant ca o formă de "concurenţă" neloială față de ea, în situația în care de-abia îşi revine după 70 de ani de represiune comunistă. Ca și celelalte Biserici Ortodoxe din țări foste comuniste, Biserica rusă nu era pregătită pentru a face față unei libertăți religioase complete.

Legislație

După o lege foarte permisivă emisă în anul 1993, autoritățile Federației Ruse au emis în 1997 Legea libertăţii de conştiinţă şi de asociere religioasă. Conform prevederilor Legii din 1997, înregistrarea de noi asociații religioase este relativ dificilă, astfel că acele organizaţii religioase care nu pot aduce dovezi clare ale prezenței lor continue pe teritoriul Rusiei în ultimii 15 ani, suportă limitări semnificative ale posibilității de a face prozelitism. Legea a fost dată pentru a combate în mod oficial cultele considerate distructive. Mişcările religioase mai mici, (în special baptiştii ca şi membrii altor culte neoprotestante aduse în Rusia de misionari occidentali în ultimul deceniu), consideră că statul acordă un suport inechitabil unei singure confesiuni şi reprimă altele. Acestea acuză faptul că legea este astfel formulată încât, de facto, orice organizaţie religioasă, indiferent cât de veche ar fi, dar care nu poate aduce documente privind funcţionarea ei pe teritoriul Uniunii Sovietice (deci de mai înainte de căderea comunismului), este în mod automat considerată "distructivă". Astfel, Legea stabilește o distincție între cultele recunoscute și care se bucură de drepturi depline (aşa cum sunt Biserica Ortodoxă Rusă, islamul, budismul şi iudaismul).

Datorită rolului istoric și cultural recunoscut al Bisericii Ortodoxe Ruse, atitudinea autorităților ruse postcomuniste pare să favorizeze Biserica Ortodoxă. Este un lucru obişnuit ca preşedintele Rusiei să se întâlnească cu patriarhul cu ocazia sărbătorilor religioase importante precum Paşti. Întâlnirile cu liderii religiilor budistă sau musulmană sunt mai rare. Confesiunile protestante și neoprotestante, dar nici Biserica Catolică nu se beneficiază de recunoaşterea guvernamentală.

Observații

Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) nu este unul şi acelaşi lucru cu Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor, formată după Revoluția bolșevică de comunităţile de ruşi emigranţi care refuzau să recunoască autoritatea Bisericii ruse pe care o considerau dominată de comunişti. Biserica Ortodoxă Rusă din exil se află sub ascultarea canonică a Patriarhiei de ConstantinopolFormat:Cit.

Una din problemele foarte sensibile din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane a fost şi rămâne statutul Bisericii Ucrainene, scindată în trei facțiuni concurente, dintre care două reclamă autocefalia, iar una se află sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse (aceasta din urmă este cea recunoscută de către comuniunea Bisericilor Ortodoxe).

Misiune

Ortodoxia rusă are de asemenea tradiţie în China, Japonia, Africa etc.

Bisericile ortodoxe ruseşti

Fișier:St Basils Cathedral closeup.jpg

Prim-plan al cupolelor Catedralei Sfântul Vasile

Bisericile ortodoxe din Rusia au toate caracteristicile bisericilor ortodoxe din est şi acestea le diferenţiază de bisericile catolice.

• Interioarele sunt bogat decorate cu fresce care acoperă întreaga suprafaţă a zidurilor, unele dintre ele înfăţişând chipurile sfinţilor, imagini biblice sau scene din viaţa de zi cu zi.
• Pe tavanul cupolei se află portretul lui Isus Pantokrator (Creatorul A Tot Ce Există). Icoanele lui Isus Pantokrator subliniază simultan atât umanitatea lui cât şi divinitatea lui, aceasta având semnificaţia că Isus este un om şi totuşi este Dumnezeu făra început şi fără sfârşit.
• Nu există rânduri de bănci, ci numai câteva strane.
• Multe biserici au fost, sau mai sunt luminate cu lumânări, astfel că multe fresce au fost afumate şi au nevoie de restaurări.
• Toate bisericile au suporturi pentru candele şi lumânări în faţa icoanelor. Credincioşii cumpără lumânări din standurile bisericilor şi le aprind în faţa icoanelor spunând rugăciuni pentru sufletele celor morţi, sau pentru a primi ajutorul divin.

• Toate bisericile ortodoxe au un iconostas care separă naosul (nava bisericii) de altar. El este acoperit cu icoane, împiedicând vederea, dar permitând gândurilor credincioşilor să treacă..

Culorile cupolelor bisericilor ortodoxe ruse au următoarele semnificaţii:

• Negru - supunere. Cupolele negre sunt văzute la mânăstiri.
• Verde – Sfânta Treime.
• Albastru – Sfântul Spirit.
• Auriu - Isus. Cupolele aurii puse pe turnurile cilindrice au fost astfel construite pentru a arăta precum lumânările aprinse, dacă sunt privite din depărtare.

Cupolele argintii se întâlnesc în zilele noastre, culoarea neavând o semnificaţie deosebită, arătând că sunt proaspăt ridicate şi nu a fost bani sau timp pentru a fi pictate în culorile tradiţionale.

Numărul de cupole are de asemenea anumite semnificaţii:

• Una este cea care-l indică pe Isus.
• Trei indică Sfânta Treime.
• Cinci îi indică pe Isus şi cei patru evanghelişti.

Crucile din vârfurile cupolelor au la baza lor o semiliună aşezată cu colţurile în sus. Aceasta este de fapt o ancoră, indicând că biserica este o corabie a credinţei într-o mare de deşertăciuni.

Multe biserici, Catedrala Sfântul Vasile din Moscova fiind cel mai cunoscut exemplu, nu sunt structuri simetrice. Acest lucru nu este întâmplător, fiind bazat pe credinţa că simetria este duşmanul frumuseţii.

Surse

• [ro:Wikipedia:Biserica Ortodoxă Rusă]

Bibliografie

Pr. Teodor M.Popescu ,Pr.Teodor Bodogae, Pr.George Gh. Stănescu, "Biserica rusă. Activitatea ei misionară", din Istoria Bisericească Universală, vol.II, Ed.Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1956

Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului. Procesul comunismului , trad.Doina Jela Despois, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999

XXX, "Cronica bisericească. Mărturii ale unităţii poporului şi prestigiului ţării. Trecerea la cele veşnice a sanctităţii sale Patriarhul Alexei", în Mitropolia Banatului, an XX, nr. 4-6, Bucureşti, 1970.

Pr.Lector Chiril Pistrui, "Biserica Ortodoxă Rusă 1918-1958",în Mitropolia Ardealului, an V, nr.1-2, Sibiu, 1960.

Diac. Asist. I. Chivu, "Din viaţa bisericilor ortodoxe surori. Biserica Ortodoxă Rusă", în Biserica Ortodoxă Română, an CVII, nr. 7-10, Bucureşti, 1989.

A se vedea şi

• Biserica Ortodoxă
• Istoria creştinismului
• Cezaropapism
• Hlîsti

Legături externe

• Situl web oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse
• Biserica Ortodoxă Rusă
• Pravoslavie.Ru
• Sedmitza.Ru