Biserica Ortodoxă Rusă

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 2 iunie 2007 16:47, autor: Kamasarye (Discuție | contribuții) (Vezi de asemenea)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol necesită o reorganizare.
Dacă socotiți necesar, discutați diferitele aspecte ale reorganizării în pagina de discuții a acestui articol.


 Acest articol cuprinde afirmații al căror conținut este disputat sau afirmații fără acoperire.
Verificați pagina de discuție a articolului pentru a afla mai multe.
La acest articol se lucrează chiar în acest moment!

Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.


Biserica Ortodoxă Rusă
Întemeietor(i) Sf. ApostolAndrei, Sf. Vladimir de Kiev
Autocefalie/Autonomie declarată 1448
Autocefalie/Autonomie recunoscută 1589 de către Constantinopol
Primatul actual Patriarhul Alexei al II-lea
Sediu Moscova, Rusia
Teritoriu principal Rusia, Ucraina, Belarus, Kazakhstan, Moldova (disputat), unele foste republici sovietice
Posesiuni în afară Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Australia, China, Franţa
Limbă liturgică Slavona bisericească
Tradiție muzicală Cântarea rusească
Calendar Iulian (neîndreptat)
Populație estimată 90,000,000[1]
Site oficial Biserica Ortodoxă Rusă

Biserica Ortodoxă Rusă (Русская Православная церковь) îi cuprinde pe creştinii ortodocși aflaţi sub autoritatea Patriarhiei Moscovei, care este în comuniune cu ceilalţi patriarhi ai Bisericilor Ortodoxe.


O parte a Bisericii Ortodoxe Ruse (Biserica Ortodoxă Rusă din exil) se află sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol, acuzând Patriarhia Moscovei de compromisuri cu puterea comunistă şi cu succesorii acesteia.

Istoric

Biserica ortodoxă rusă îşi regăseşte originile în Botezul din Kiev din 988, când Prinţul Vladimir I a adoptat în mod oficial religia Imperiului Bizantin ca religie de stat a Rusiei Kievene. Datorită acestui fapt, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a sărbătorit în 1988 aniversarea a o mie de ani de existenţă. Biserica Ortodoxă Rusă îşi revendică succesiunea apostolică prin patriarhul de Constantinopol.

Întreaga Biserică Ortodoxă Rusă a fost la început sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol, patriarhul constantinopolitan numind mitropolitul din fruntea Bisericii Rusiei Kievene. Mitropolia s-a mutat din Kiev la Suzdal şi mai apoi la Vladimir, apoi, în 1326, la Moscova, după devastarea Kievului în timpul năvălirilor tătare.

În 1439, la Conciliul de la Florenţa, la o întâlnire a reprezentanților Bisericilor ortodoxă şi catolică, s-a căzut de acord asupra condiţiilor reunificării celor două ramuri ale creştinismului. Ortodocşii ruşi însă nu au fost de acord cu concesiile făcute catolicilor şi Mitropolitul Isidor a fost destituit din poziţia sa. Biserica Ortodoxă Rusă a rămas independentă de faţă de Papa Romei.

În 1448, Biserica Ortodoxă Rusă a devenit independentă şi faţă de Patriarhia de Constantinopol. Mitropolitul Iona, instalat în funcţie de Sinodul Episcopilor Ruşi în 1448, a fost învestit cu titlul de Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor.

În 1589, mitropolitul Moscovei a devenit primul patriarh al Moscovei şi al tuturor ruşilor, recunoscăndu-i-se astfel Biserica Ortodoxă Rusă autocefalia. Celelalte patriarhii ortodoxe (Antiohia, Alexandria, Ierusalim şi Constantinopol) i-au recunoscut Moscovei dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea biserică-soră.

În 1652, Patriarhul Nikon al Rusiei a încercat să centralizeze puterea care era distribuită local şi în acelaşi timp să armonizeze ritul ortodox rus cu cel al Bisericii Constantinopolului.

De exemplu, el a introdus, după practica bizantină, facerea semnului crucii cu trei degete împreunate (în numele Sfintei Treimi) în loc de două, aşa cum era practica rusească mai veche (simbolizănd cele două Firi ale Mântuitorului, cea omenească și cea dumnezeiască). Aceste reforme au provocat nemulțumirea unei părți a populaţiei, care le-a considerat eretice. Acest grup contestatar a devenit cunoscut sub numele de Vechii Credincioşi, rupându-se de autoritatea bisericească. Ţarul Alexei I a sprijinit aplicarea reformelor stabilite de către Patriarhul Nikon, Vechii Credincioși fiind considerați "raskolnici" (răsculați) și tratați ca atare. Abia în vremea lui Petru cel Mare acestora le-a fost îngăduită practicarea religiei după ritul vechi.

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, Biserica Ortodoxă Rusă a intrat într-o fază de expansiune. În 1688, Mitropolia Kievului a fost transferată de sub jurisdicţia Constantinopolului sub aceea a Moscovei, aducând milioane de noi credincioşi şi şase dieceze sub controlul general al Patriarhiei Ruse. În următoarele două secole, eforturile misionarilor ruşi s-au întins de-a lungul Siberiei și până în Alaska şi mai apoi în Statele Unite.

Starea bisericii în zilele noastre

Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă este biserica ortodoxă cu cel mai mare număr de credincioşi. Peste 90% dintre etnicii ruşi se declară ca fiind creştini ortodocşi. Numărul de oameni care participă în mod regulat de slujbe este mult mai redus, dar creşte în fiecare an. Biserica Ortodoxă Rusă are peste 23.000 de parohii, 154 episcopi, 635 mănăstiri, 102 şcoli bisericeşti, în primul rând pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, deşi există un mic număr de parohii şi în alte ţări. Până la Revoluţia rusă, Biserica Ortodoxă Rusă era cel mai mare proprietar de pământ, (aproximativ 49,000 km²). O bună parte a acestor terenuri au fost retrocedate Bisericii până în 2004. Toate aceste bogăţii au ridicat temeri legate de corupţie – de exemplu este cunoscut că Patriarhul Alexei al II-lea, care prin statutul său nu are voie să deţină nici o proprietate, se plimbă într-un Mercedes-Benz, estimat la aproximativ 500.000 $.

Există fricţiuni considerabile între Biserica Ortodoxă Rusă şi Sfântul Scaun începând din 2002, când Patriarhul Alexei al II-lea a condamnat crearea de către Vatican a unei dioceze catolice pentru teritoriul Rusiei. Această acţiune a fost văzută de conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse ca o tentativă de prozelitism catolic într-o ţară majoritar ortodoxă. Acest punct de vedere se bazează pe ideea că Biserica Catolică este una dintre numeroasele biserici creştine egale cu Biserica Ortodoxă Răsăriteană (şi cu Biserica Ortodoxă Rusă) şi, aşa fiind, nu se cuvine să încalce teritoriul "aparţinând" unei biserici surori. Biserica catolică, pe de altă parte, recunoscând întâietatea Bisericii Ortodoxe Ruse în ţară, apreciază că minoritatea catolică din Rusia, cu o existenţa neîntreruptă din secolul al XVIII-lea, ar trebui să fie păstorită de o ierarhie bisericească dezvoltată complet.

Problema proliferării altor confesiuni creştine în Rusia este extrem de sensibilă pentru Biserica Ortodoxă Rusă, deoarece Biserica a ieşit doar de puţină vreme din epoca persecuţiilor antireligioase sovietice. Aceia care apără acest punct de vedere al Bisericii ortodoxe ruse, văd prozelitismul catolic sau protestant ca o concurenţă neloială făcută bisericii ruse care de-abia îşi revine după 70 de ani de represiune comunistă. Pe de altă parte, mişcările religioase mai mici, (în mod particular baptiştii ca şi membrii altor culte protestante, aduse în Rusia de misionari occidentali în ultimul deceniu), simt că statul acordă un suport inechitabil unei religii şi reprimă altele. Într-adevăr, conform prevederilor Legii libertăţii de conştiinţă şi de asociere religioasă din 1997, acele organizaţii religioase care nu pot aduce dovezi oficiale ale existenţei lor pentru ultimii 15 ani, suportă limitări semnificative ale drepturilor lor de a face prozelitism. Legea a fost dată pentru a combate în mod oficial cultele distructive. Cu toate acestea, legea este astfel formulată încât orice organizaţie religioasă, indiferent cât de veche ar fi, care nu poate aduce documente privind funcţionarea ei pe teritoriul Uniunii Sovietice mai înainte de căderea comunismului, este în mod automat considerată "distructivă". Ca o consecinţă, legea dă drepturi depline numai unui număr restrâns de religii de "prim rang", aşa cum este Biserica Ortodoxă Rusă, islamul, budismul şi iudaismul. Se aşteaptă ca această situaţie să se normalizeze după terminarea perioadei de 15 ani de la căderea comunismului.

Mai este ceva care face ca guvernul să favorizeze biserica ortodoxă, datorită rădăcinilor culturale adânci. Este un lucru obişnuit pentru preşedintele Rusiei să se întâlnească cu patriarhul cu ocazia sărbătorilor religioase importante precum Paştele. Întâlnirile cu şefii religioşi budişti sau musulmani sunt mai rare. Confesiunile protestante nu se bucură de nici o recunoaştere guvernamentală.

Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) nu este unul şi acelaşi lucru cu Biserica ortodoxă rusă din afara Rusiei (cunoscută de asemenea ca Biserică ortodoxă rusă în afara graniţelor ţării), care a fost formată de comunităţile ruşilor emigranţi şi care refuzau să recunoască autoritatea bisericii ruse dominată de comunişti. Biserica Ortodoxă Rusă din exil se află sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol.

Ortodoxia rusă are de asemenea tradiţie în China.

Bisericile ortodoxe ruseşti

Fișier:St Basils Cathedral closeup.jpg
Prim-plan al cupolelor Catedralei Sfântul Vasile

Bisericile ortodoxe din Rusia au toate caracteristicile bisericilor ortodoxe din est şi acestea le diferenţiază de bisericile catolice.

  • Interioarele sunt bogat decorate cu fresce care acoperă întreaga suprafaţă a zidurilor, unele dintre ele înfăţişând chipurile sfinţilor, imagini biblice sau scene din viaţa de zi cu zi.
  • Pe tavanul cupolei se află portretul lui Isus Pantokrator (Creatorul A Tot Ce Există). Icoanele lui Isus Pantokrator subliniază simultan atât umanitatea lui cât şi divinitatea lui, aceasta având semnificaţia că Isus este un om şi totuşi este Dumnezeu făra început şi fără sfârşit.
  • Nu există rânduri de bănci, ci numai câteva strane.
  • Multe biserici au fost, sau mai sunt luminate cu lumânări, astfel că multe fresce au fost afumate şi au nevoie de restaurări.
  • Toate bisericile au suporturi pentru candele şi lumânări în faţa icoanelor. Credincioşii cumpără lumânări din standurile bisericilor şi le aprind în faţa icoanelor spunând rugăciuni pentru sufletele celor morţi, sau pentru a primi ajutorul divin.
  • Toate bisericile ortodoxe au un iconostas care separă naosul (nava bisericii) de altar. El este acoperit cu icoane, împiedicând vederea, dar permitând gândurilor credincioşilor să treacă..

Culorile cupolelor bisericilor ortodoxe ruse au următoarele semnificaţii:

  • Negru - supunere. Cupolele negre sunt văzute la mânăstiri.
  • Verde – Sfânta Treime.
  • Albastru – Sfântul Spirit.
  • Auriu - Isus. Cupolele aurii puse pe turnurile cilindrice au fost astfel construite pentru a arăta precum lumânările aprinse, dacă sunt privite din depărtare.

Cupolele argintii se întâlnesc în zilele noastre, culoarea neavând o semnificaţie deosebită, arătând că sunt proaspăt ridicate şi nu a fost bani sau timp pentru a fi pictate în culorile tradiţionale.

Numărul de cupole are de asemenea anumite semnificaţii:

Crucile din vârfurile cupolelor au la baza lor o semiliună aşezată cu colţurile în sus. Aceasta este de fapt o ancoră, indicând că biserica este o corabie a credinţei într-o mare de deşertăciuni.

Multe biserici, Catedrala Sfântul Vasile din Moscova fiind cel mai cunoscut exemplu, nu sunt structuri simetrice. Acest lucru nu este întâmplător, fiind bazat pe credinţa că simetria este duşmanul frumuseţii.

A se vedea şi

Legături externe


Biserici Ortodoxe autocefale și autonome
Biserici autocefale
Cele patru Patriarhate vechi: Constantinopol | Alexandria | Antiohia | Ierusalim
Rusia | Serbia | România | Bulgaria | Georgia | Cipru | Grecia | Polonia | Albania | Cehia și Slovacia | OCA*
Biserici autonome
Sinai | Finlanda | Estonia* | Japonia* | China* | Ucraina*
Bisericile autocefale sau autonome desemnate cu un * nu sunt universal recunoscute în cadrul comuniunii ortodoxe.


Provizoriu...

- BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ -

În 1700, după moartea Patriarhului Adrian, Petru cel Mare (1682-1725) a intervenit în numirea succesorului acestuia. El operează în 1721 o reformă internă a Bisericii Ortodoxe, prin emiterea Regulamentului spiritual. Între altele, desființează rangul patriarhal și stabilește ca Biserica să fie condusă de Sfântul Sinod, controlat printr-o serie de organisme administrative adiacente. Împăratul (titlul de țar, traducere a bizantinului kaisar, e abolit în 1712) devine controlor și capul de facto al Bisericii, care, dintr-o instituție divino-umană, este redusă la statutul de departament al Statului. Mai mulți cercetători afirmă că reformele lui Petru cel Mare erau de inspirație protestantă [[#endnote_{{{1}}}|{{{1}}}]] .

Sub domnia lui Alexandru I (1801-1825), după cucerirea Georgiei, Biserica Ortodoxă de aici își pierde autocefalia, fiind încadrată în Biserica Rusă, cu statutul de exarhat.

În secolul al XIX-lea, un curent de gândire semnificativ în Rusia a fost cel slavofil, între ai cărei reprezentanți amintim pe... Acesta, însoțit de ideologia pan-slavistă, vedea Moscova drept A Treia Romă (și ultima), capitală a unui Imperiu ortodox menit să se extindă asupra întregului spațiu balcanic și ortodox.

În perioada domniei lui Nicolae I (1825-1855), procuratorii, consideraţi mâna dreaptă a ţarului, aveau dreptul de a se implica în activitatea internă a Bisericii. În anul 1839,(se face revenirea rutenilor la ortodoxie) pe vremea când Protasov era la putere ,ucrainienii din Austro-Ungaria , devin din nou creştini ortodocşi, iar guvernul ţarist a fost silit să-i pedepsească pe toţi cei care au participat la revoluţiile din 1820 şi 1861. Politica ţarului Nicolae I ,de a asigura şcoli proprii şi un salariu mai omenos pentru clerul de mir,ţinut în mizerie de polonezi ,a dus la hotărârea celor trei episcopi şi 1300 clerici de a reveni la Biserica rusă.

Regimul poliţist al lui Nicolae I ,a mers atât de departe , pentru a putea controla toate sectele, încât au sigilat cimitirul din Moscova, iar Protasov a interzis ca în Biserică , să se facă traduceri ale Bibliei în limba vulgară rusă, şi i-a convertit pe toţi protestanţi, astfel încât să nu mai poată fi schimbată religia lor, iar copii noi născuţi, rezultaţi dintre un ortodox şi eterodox să fie de religie ortodoxă.

Dreptul la libertatea religioasa este recunoscut abia după 1905.

Pe durata celei mai mari părţi a secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă Rusă a fost nevoită să coexiste cu guvernul ateu al Uniunii Sovietice.

Alexandru III , încă de mic ,a fost dat de tatăl său (Alexandru II), în grija lui Constantin Pobiedonosţev/Konstantin Pobedonosţev, un conservator şi naţionalist, care i-a oferit o educaţie foarte ortodoxă şi i-a insuflat principile autocratice. El a preluat o moştenire dificilă, dar a condus ţara cu « mână de fier ». El a trăit după câteva principii, care reies şi din vorbele lui :


Ţarul Nicolae al II-lea ( Nikolai Alexandrovici Romanov) al Rusiei, a fost ultimul împărat, ultimul Romanov pe tronul Rusiei . Nicolae al II-lea s-a dovedit incapabil să facă faţă sarcinilor combinate ale conducerii ţării în timpul unor situaţii agitate din punct de vedere politic şi ale conducerii armatei ruse în cel mai mare conflict internaţional de până atunci. Domnia sa s-a sfârşit odată cu Revoluţia rusă ( 1918 ), pe timpul căreia, el şi familia sa au fost executaţi. Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor i-a sanctificat sub numele de Sfinții Mucenici Romanovi.

O altă personalitate, a sec.XX-lea a fost Grigori Efimovici Rasputin , un mistic rus , călugăr din Siberia , despre care se poate afirma că a avut o personalitate dublă , una de mare vindecător şi alta de om desfrânat. A jucat un rol important în viaţa ţarului Nicolae al II-lea , a ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei Nicolaevici, care era bolnav de hemofilie. După spusele altora ,se zvonea că Rasputin avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor şi se pare că, într-adevăr, starea ţareviciului s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură ,iar din aceste motive consider că merită amintit numele lui.

Poziţia dobândită de Rasputin i-a permis, într-o anumită măsură ,să exercite influenţe asupra familei Romanov. Ţarul şi ţarina îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu şi un profet, iar ţarina credea sincer că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui - toate acestea au contribuit la ascensiunea rapidă a lui Rasputin. Această relaţie poate fi apreciată şi în contextul relaţiei tradiţionale, vechi şi foarte puternice între Biserica ortodoxă rusă şi pătura conducătoare a imperiului.

În perioada domniei lui Nicolae al II-lea, a domnit oberprocurorul Constantin Pobiedonosţev, considerat cel mai puternic procurator,chiar mai puternic decât «Sinodul dirigent» ; el garanta dreptul împăratului de a confirma lucrările Sinodului dirigent . Era un om căruia nu-i plăceau deloc ideile occidentale şi ar fi preferat să aducă Rusia înapoi, la epoca lui Petru cel Mare . El dorea ca poporul rus să fie adevăraţi fideli principilor lui , şi să respecte tot ce venea din partea statului, iar cei care se opuneau principilor lui, erau pedepsiţi crunt . Din această cauză Biserica ortodoxă Rusă a intrat într-o perioadă grea - aşa au început masacre în tot imperiul ţarist. Deabia după 1905, bisericile au avut dreptul la autonomie şi la libertate religioasă .

După 1917, expansiunea comunismului spre centrul Europei a însemnat expansiunea Rusiei (URSS), o nouă formă de cucerire.

După revoluţia din februarie 1917, Biserica Ortodoxă Rusă a fost din nou reformată, căutând o emancipare măcar relativă față de autoritățile laice. "Sinodul dirigent" din vara anului 1917 decide reînființarea Patriarhatului, iar cel ales pentru a ocupa rangul patriarhal este Mitropolitul Moscovei, Tihon (Belavin) al Rusiei|Tihon]] Tihon de Jaroslav şi Rostov (†1927)?????


Lucrurile au luat însă o altă întorsătură , odată cu revoluţia bolşevică din octombrie 1917. Iniţial, bolşevicii (curent de gândire politică comunistă ) nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale, au adoptat o legislaţie moderată, în privinţa Bisericii şi a vieţii religioase în general. După începerea războiului civil însă, profitând de faptul că unii episcopi şi clerici au colaborat cu aşa- numitele armate albe, mai ales în teritorile ocupate de acestea, guvernul sovietic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Totuşi nu se poate vorbi în 1918 de o politică sistematică antireligioasă şi antibisericească.

Măsurile dure luate în cursul războiului civil de autorităţiile sovietice împotriva clericilor erau justificate de acestea ca acte de pedepsire faţă de participarea lor sau a rudelor acestora la lupte contra Armatei Roşii, propagandă antisovietică ori alte acţiuni îndreptate împotriva bolşevicilor. Datorită decretului sovietic din 1918, care se referea la libertatea conştiinţei şi la separarea Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă Rusă, dobândeşte dreptul de a-şi deşfăşura activităţiile religioase, cu condiţia să nu influenţeze mentalitatea cetăţenilor. În 19 ianuarie 1918, datorită acestei posibilităţii, este ales după reînfiinţarea patriarhiei, primul patriarh , şi anume mitropolitul Tihon de Jaroslav şi Rostov (†1927)?????

Deşi în primele decrete din ianuarie 1918 ale guvernului revoluţionar era proclamată oficial libertatea la expresie religioasă, atât biserica cât şi credincioşii au fost persecutaţi. Mai înainte de Revoluţia rusă (1917), existau aproximativ 54.000 de parohii şi peste 150 de episcopi. În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost desacralizate, peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, (mulţi dintre ei în perioada marilor epurări din 1936-1937).

Din 1919 însă, guvernul bolşevic, a trecut la o politică sistematică antireligioasă şi antibisericească, care a constat în propagandă şi acţiuni, având un vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii. Sunt celebre în acest sens acţiuniile de "verificare" a moaştelor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea cu sprijinul temutei Ceka, a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde, formând aşa- zisa "Biserică Vie", controlată în totalitate de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se pot adăuga şi procesele din anii 1919-1920 intentate reprezentanţilor Bisericii sub diverse motive.

Bolşevicii, de la Lenin la Stalin, au crezut că vor ajunge la binele libertăţii socialiste prin intermediul răului constrângerii poliţieneşti, înainte de a face din necesitate virtute , de a codifica pentru vremuri de pace procedeele violente ale războiului civil, de a lăsa ,în fine, obişnuinţele dictatorii să le devină o a doua natură.

Poziţia "negativă" a patriarhului Tihon faţă de politica represivă a guvernului bolşevic în timpul războiului civil, ca şi apelurile repetate ale acestuia la neimplicarea Bisericii în luptele politice şi încurajarea credincioşilor , i-au consolidat autoritatea şi i-au atras simpatii nebănuite în rândul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi, dar şi peste hotare.

Statul comunist urmărea prin supunerea Bisericii, distrugerea ei. Astfel succesorii numiţi de patriarhul Tihon au fost arestaţi si deportaţi, ultimul dintre ei, Petru Poliansky pe data de 10 Decem¬brie 1925, după ce a afirmat credinţă predecesorului său.

Totuşi poziţia tranşantă faţă de abuzurile puterii bolşevice nu a putut fi menţinută. În condiţiile în care , după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlerică a luat o amploare ne mai văzută până atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii în statul sovietic. Aceste compromisuri au constat de fapt în nuanţarea poziţiilor publice faţă de guvernul bolşevic, în sensul recunoaşterii puterii sovietice şi al condamnării acelor ierarhi şi clerici care s-au alăturat rezistenţei antibolşevice, cărora l-i se solicită să se dezică de grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi să nu se implice în disputele politice. Protoiereul Vladislav Ţâpin explică această schimbare de orientare în atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternicile mişcări "reformatoare" sprijinite făţiş de puterea sovietică. Între aceste mişcări, cea mai cunoscută a fost aşa- zisa "Biserică Vie", sprijinită de Tucikov, comisarul poporului pentru culte.

La sfârşitul anilor '30, ca instituţie, Biserica se afla în pragul lichidării în U.R.S.S. - baza materială, structura organizatorică şi activitatea «Sfântului Sinod» erau în agonie; dispăruse posibilitatea de pregătire a preoţilor şi numărul lăcaşurilor bisericeşti se diminua continuu.

Datorită situaţiei critice în care se găsea Biserica, locţiitorul de patriarh Serghie/Sergiu/Serghei a fost silit să îi trimită lui Stalin în 1927, o scrisoare prin care exprima acceptarea de către Biserică a autorității regimului bolșevic.

În aceste clipe dificile pentru Biserica Ortodoxă Rusă, au fost interzise publicări ale literaturii religioase, au fost omorâţi , sau încarceraţi ,o mare parte dintre episcopi şi clericii, Biserica nemaiavând acces la nici un drept în viaţa publică. Declaraţia din 29 iulie 1927, făcută de Serghie, a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse dar şi de o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Rusia, ca un act de subordonare faţă de o putere politică antiecleziastică şi antireligioasă ce urmăreşte distrugerea Bisericii şi a credinţei, această declaraţie ducând la ruptura definitivă dintre Biserica Rusă din străinătate şi Patriarhia Moscovei.

Arestările clericilor , episcopilor şi măsurile represive luate contra Bisericii s-au intensificat însă din 1935, iar în perioada 1937- 1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin 1939 mai erau mai puţin de 100 de parohii în funcţiune ,doar patru episcopi şi 4 arhierei, care au continuat să-şi deşfăşoare activităţile religioase, bineînţeles într-un loc clandestin. Pe durata celui de-al doilea război mondial, persecuţia religioasă în Uniunea Sovietică a devenit mai puţin pronunţată.

Pe 4 septembrie 1943, la Stalin au avut loc două primiri. Dimineaţa a fost convocat la vila sa, colonelul de securitate G.G. Karpov, cu care, în prezenţa lui G.M. Malenkov şi L.P. Beria, Stalin a discutat în amănunt despre starea Bisericii. S-a interesat în special despre legăturile externe ale Patriarhiei Moscovei, situaţia bisericilor ortodoxe din Bulgaria, România si Iugoslavia, unele nume de ierarhi ruşi, patriarhii Ierusalimului şi Antiohiei. În încheierea discuţiei, liderul de la Kremlin (Stalin),a ajuns la ideea că era timpul să se creeze un Consiliu, organ de stat special care să facă legatura între conducerea Bisericii şi guvern. Organ pe care - a propus Stalin - putea să-l conducă chiar G.G. Karpov.

  • Gheorghi Grigorievici Karpov - figura-cheie în relaţia stat-Biserică din anii '40 -'50 - se născuse în 1898. Avea 45 de ani când a fost chemat la Stalin. Intrase în partidul comunist în 1920, iar din 1922 lucra la Direcţia principală a securităţii statului, din cadrul NKVD. Din februarie 1941, era unul dintre şefii Secţiei III a Direcţiei politico-secrete a Comisariatului poporului pentru securitatea statului (NKGB), căreia i se subordona un sector special pentru " lupta cu contra-revoluţia biserico-sectară ". În februarie 1943 Karpov a obţinut gradul de colonel de securitate. Aşadar, numirea lui de către Stalin ca şef al Consiliului pentru problemele Bisericii nu era deloc întâmplatoare.

Nu după mult timp, Stalin s-a întâlnit cu ierarhii Bisericii ortodoxe Ruse: mitropolitul vicar Serghei (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) si exarhul Ucrainei, mitropolitul de Kiev şi Galitia Nicolae (Iarusevici) , unde s-a discutat problema relaţiilor dintre Biserica şi Stat. Multă vreme, în cercurile bisericeşti, această întâlnire a rămas o legendă. Abia relativ recent s-au pus în circulaţie amănunte despre ea. Principalul motiv al întrevederii l-au constituit înalta apreciere dată de Stalin activităţii patriotice a Bisericii şi angajarea lui personală, expresă şi fără echivoc, de a contribui la rezolvarea problemelor ei. În urma acestei întâlniri istorice, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Liderul a propus chiar un ajutor financiar si organizatoric pentru proximul Sinod de alegere a patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh). La remarca mitropolitului Serghei ca pentru pregătirea Sinodului e nevoie de cel puţin o lună, Stalin a propus "să se adopte ritmuri de muncă bolşevice". Drept urmare, s-a hotărât ca Sinodul să aibă loc pe 8 septembrie 1943. Interesul lui Stalin pentru desfăşurarea Sinodului în regim de urgenţă a comprimat termenii de la cel puţin o lună la patru zile, deşi erau condiţii de război. Pe 8 septembrie 1943, la Moscova, în prezenţa a 19 ierarhi, a avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe mitropolitul Serghie,iar ierarhii au adoptat un mesaj de recunoştinţă adresat guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de înţelegere" a lui Stalin personal faţă de nevoile Bisericii Ruse şi au promis să-şi înmulţească lucrările lor întru salvarea patriei. Sinodul a făcut un apel către toţi creştinii lumii să se unească "pentru victoria finală asupra duşmanului comun..." Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baja juridică pentru relaţiile stat - Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Hruşciov. Pe 12 septembrie, este desemnat ca patriarh al Bisericii P.F.Patriarh al Moscovei şi a toată Rusia, dar el va trăi prea puţin pentru a mai vedea cum s-a materializat acordul cu Stalin din toamna anului 1943, Serghei murind pe 15 mai 1944, în urma unui accident vascular cerebral.

O dată cu moartea fericitului patriarh Sergiu, întâmplată în mai 1944, ochii tuturor s-au îndreptat spre Mitropolitul Alexei al Leningradului. ierarhul ajunge în 1945 Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii. În anii 1944-1945 s-au redeschis câteva seminarii dintre cele care au fost închise în 1918.

Documentele de arhivă demonstrează că liderul de la Kremlin ( Stalin ) vedea Biserica în conexiune cu politica externă a statului sovietic. Unii au scris că Stalin a vrut să dea dovadă de mobilitate în politica sa faţă de Biserică, în ajunul conferinţei de la Teheran. Alţii că în 1943 el a înţeles că trebuia să-şi câştige popoarele catolice, ortodoxe şi protestante din Europa răsăriteană, ca de altfel, şi din propriile teritorii apusene. Era important să nu le sperie, să nu-şi facă ostile bisericile de acolo, iar ca să poată face asta, trebuia să convingă că în U.R.S.S. există o Biserică prosperă şi înfloritoare. Studierea arhivelor de stat ale Federaţiei Ruse dovedeşte intenţia conducerii sovietice de a folosi Biserica drept instrument pentru realizarea planurilor sale geopolitice. Aceste planuri sunt chiar autoarele schimbării politicii statului faţă de Biserică. În segmentul de timp 1943-1945, arhivele menţionează două întrevederi, Stalin - ierarhii Bisericii: 4 septembrie 1943 şi 10 aprilie 1945, la aceasta din urmă participând patriarhul Alexie şi mitropolitul Nicolae. Atunci Biserica ortodoxă Rusă a primit de facto un statut confesional de protejată, în schimbul angajamentului său de a sluji interesele statului în sfera politicii externe şi a propagandei.

Din 1946,viaţa bisericească a instituţilor externe ale Patriarhiei Moscovei este condusă de I.P.S.Mitropolit Nicolae al Crutiţelor, care exercită totodată şi funcţiunile arhiepiscopeşti pentru cele care nu au episcopi proprii.

Un rol special a revenit în acest sens Secţiei de relaţii externe a Patriarhiei Moscovei şi mitropolitului Nicolae, aflat la conducerea ei şi comparat adesea cu un ministru bisericesc al afacerilor externe. Primele acţiuni au constat în restabilirea urgentă a contactelor externe ale Patriarhiei Moscovei, legături lichidate de stat în anii '30. Procesul a fost mai uşor observabil spre sfârşitul războiului mondial. La Sinodul din ianuarie 1945 au sosit la Moscova reprezentanţi din partea a opt biserici autocefale, care şi-au declarat acordul de a lupta din toate puterile lor împotriva Vaticanului. În noile împrejurări partea sovietică considera Vaticanul duşmanul numărul 1.

Una din principalele preocupări ale ierarhiei ruse în primii ani postbelici a fost readucerea în sânul Bisericii a grupărilor desprinse în perioada interbelică. La aceasta se adaugă aşa numita problemă a reunificării Bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă "Biserica Vie" şi "Biserica din Catacombe", grupări desprinse în perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia, lucrurile au stat cu totul altfel în ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina. Protoiereul Vladislav Ţâpin consideră că actul reunificării a fost o refacere a unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă în urma Sinodului Unionist de la Brest din 1596,însă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără a avea vreo vină în ceea ce priveşte colaborarea cu administraţia germană şi Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni, acuzaţii ce se aduceau în aceea vreme prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina.

După moartea lui Stalin , relaţiile dintre Biserică şi Stat au început să se deterioreze din nou. Până la Perestroika, exprimarea publică a convingerilor religioase – creştine sau de alt fel , a fost privită cu ochi răi de către autorităţi. Persoanele cu convingeri religioase cunoscute nu puteau deveni membri ai Partidului Comunist, limitându-li-se astfel în mod drastic posibilităţile de afirmare profesională şi socială. În toate universităţile, studenţii trebuiau să urmeze cursul de "Ateism Ştiinţific". În cele din urmă, prin deceniul al optulea, mulţi preoţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, ca şi ai altor culte de altfel, au fost în mod secret angajaţi de către KGB. În acelaşi timp, mulţi oameni au rămas, făţiş sau pe ascuns, credincioşi. În 1987, în Federaţia Rusă, între 40% şi 50% dintre nou-născuţi, (în funcţie de religie), au fost botezaţi şi peste 60% dintre cei decedaţi au avut parte de servicii religioase la înmormântare.

La 1 iulie 1957, cele 73 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse din U.R.S.S.erau păstorite de 7 mitropoliţi, 37 arhiepiscopi şi 29 episcopi. Mulţi episcopi şi clerici, care au petrecut vreme îndelungată în emigraţie, s-au reîntors în patrie în cursul ultimilor ani.

După căderea comunismului şi destrămarea U.R.S.S., Biserica Rusă va deveni treptat, un factor activ al vieţii sociale şi culturale, patriarhul Alexei al II-lea (Ridiger) ,ca şi alţi lideri ortodocşi ruşi, devenind o persoană foarte cunoscută. O problemă foarte sensibilă în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane a fost şi este statutul Bisericii Ucrainiene, scindată în trei facțiuni concurente, dintre care două reclamă autocefalia, iar una se află sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse (aceasta din urmă este cea recunoscută de către comuniunea Bisericilor Ortodoxe).

Un punct de cotitură în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost anul 1988 – aniversarea mileniului de la Botezul din Kiev. Se pare că, în acest moment, guvernul a văzut că eforturile antireligioase au fost făcute fără succes şi, în loc de asta, a încercat să folosescă religia pentru a obţine sprijinul populaţiei. De-a lungul anului 1988, au avut loc sărbătoriri generoase sprijinite de stat ,în Moscova şi în alte oraşe. Mai multe mânăstiri şi biserici au fost redeschise. În mod implicit, interzicerea propagandei religioase a încetat, aşa cum a încetat prezentarea religiei într-un mod critic sau batjocoritor. Pentru prima oară în Uniunea Sovietică, credincioşii au putut urmări la televizor transmisiunile în direct ale slujbelor din cele mai importante catedrale ale ţării.

Anul 1989 marchează împlinirea a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la treapta de Patriarhat. În şedinţa Sfântului Sinod din 27-28 decembrie 1988, prezidată de Sanctitatea Sa Pimen, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, a fost numită o Comisie pentru pregătirea aniversării celor 400 ani de Patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

Deşi regimul monarhic ţarist a avut o influenţă sufocantă asupra Bisericii Ruse, ruşii aveau stat şi biserică organizate liber şi condiţii materiale de dezvoltare culturală şi bisericească neasemuit mai avantajoase - ea a fost cea mai înfloritoare Biserică dintre Bisericile ortodoxe.

BIBLIOGRAFIE

Pr. Teodor M.Popescu ,Pr.Teodor Bodogae, Pr.George Gh. Stănescu, "Biserica rusă. Activitatea ei misionară", din Istoria Bisericească Universală, vol.II, Ed.Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1956

Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului. Procesul comunismului , trad.Doina Jela Despois, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999

XXX, "Cronica bisericească. Mărturii ale unităţii poporului şi prestigiului ţării. Trecerea la cele veşnice a sanctităţii sale Patriarhul Alexei", în Mitropolia Banatului, an XX, nr. 4-6, Bucureşti, 1970.

Pr.Lector Chiril Pistrui, "Biserica Ortodoxă Rusă 1918-1958",în Mitropolia Ardealului, an V, nr.1-2, Sibiu, 1960.

Diac. Asist. I. Chivu, "Din viaţa bisericilor ortodoxe surori. Biserica Ortodoxă Rusă", în Biserica Ortodoxă Română, an CVII, nr. 7-10, Bucureşti, 1989.