Biserica Ortodoxă Rusă: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Linia 3: Linia 3:
 
{{Biserică|
 
{{Biserică|
 
name= Biserica Ortodoxă Rusă|
 
name= Biserica Ortodoxă Rusă|
founder= Sf. [[Apostol]] [[Apostolul Andrei (Cel Întâi Chemat)|Andrei]], Sf. [[Vladimir de Kiev]]|
+
founder= Sf. [[Apostol]] [[Apostolul Andrei (cel Întâi chemat)|Andrei]], Sf. [[Vladimir de Kiev]]|
 
independence= 1448 |
 
independence= 1448 |
 
recognition= 1589 de către [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]] |
 
recognition= 1589 de către [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]] |
Linia 152: Linia 152:
  
 
Multe biserici, [[Catedrala Sfântul Vasile]] din [[Moscova]] fiind cel mai cunoscut exemplu, nu sunt structuri simetrice. Acest lucru nu este întâmplător, fiind bazat pe credinţa că [[simetrie|simetria]] este duşmanul [[frumuseţe|frumuseţii]].
 
Multe biserici, [[Catedrala Sfântul Vasile]] din [[Moscova]] fiind cel mai cunoscut exemplu, nu sunt structuri simetrice. Acest lucru nu este întâmplător, fiind bazat pe credinţa că [[simetrie|simetria]] este duşmanul [[frumuseţe|frumuseţii]].
 +
 +
==Surse==
 +
 +
*[:ro:Wikipedia:Biserica Ortodoxă Rusă]
 +
*
 +
*
 +
 +
==Bibliografie==
 +
 +
Pr. Teodor M.Popescu ,Pr.Teodor Bodogae, Pr.George Gh. Stănescu, "Biserica rusă. Activitatea ei misionară", din ''Istoria Bisericească Universală'', vol.II, Ed.Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1956
 +
 +
Boris Souvarine, ''Stalin. Studiu istoric al bolşevismului. Procesul comunismului'' , trad.Doina Jela Despois, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999
 +
 +
XXX, "Cronica bisericească. Mărturii ale unităţii poporului şi prestigiului ţării. Trecerea la cele veşnice a sanctităţii sale Patriarhul Alexei", în  ''Mitropolia Banatului'', an XX, nr. 4-6, Bucureşti, 1970.
 +
 +
Pr.Lector Chiril Pistrui, "Biserica Ortodoxă Rusă 1918-1958",în ''Mitropolia Ardealului'', an V, nr.1-2, Sibiu, 1960.
 +
 +
Diac. Asist. I. Chivu, "Din viaţa bisericilor ortodoxe surori. Biserica Ortodoxă Rusă", în ''Biserica Ortodoxă Română'', an CVII, nr. 7-10, Bucureşti, 1989.
  
 
== A se vedea şi ==
 
== A se vedea şi ==
Linia 167: Linia 185:
 
{{Biserici}}
 
{{Biserici}}
  
 
 
 
== Provizoriu... ==
 
 
 
 
BIBLIOGRAFIE
 
 
Pr. Teodor M.Popescu ,Pr.Teodor Bodogae, Pr.George Gh. Stănescu, "Biserica rusă. Activitatea ei misionară", din ''Istoria Bisericească Universală'', vol.II, Ed.Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1956
 
 
Boris Souvarine, ''Stalin. Studiu istoric al bolşevismului. Procesul comunismului'' , trad.Doina Jela Despois, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999
 
 
XXX, "Cronica bisericească. Mărturii ale unităţii poporului şi prestigiului ţării. Trecerea la cele veşnice a sanctităţii sale Patriarhul Alexei", în  ''Mitropolia Banatului'', an XX, nr. 4-6, Bucureşti, 1970.
 
 
Pr.Lector Chiril Pistrui, "Biserica Ortodoxă Rusă 1918-1958",în ''Mitropolia Ardealului'', an V, nr.1-2, Sibiu, 1960.
 
 
Diac. Asist. I. Chivu, "Din viaţa bisericilor ortodoxe surori. Biserica Ortodoxă Rusă", în ''Biserica Ortodoxă Română'', an CVII, nr. 7-10, Bucureşti, 1989.
 
  
 
[[Categorie:Jurisdicţii|Rusia]]
 
[[Categorie:Jurisdicţii|Rusia]]

Versiunea de la data 24 noiembrie 2007 22:18

 Acest articol cuprinde afirmații al căror conținut este disputat sau afirmații fără acoperire.
Verificați pagina de discuție a articolului pentru a afla mai multe.


Biserica Ortodoxă Rusă
Întemeietor(i) Sf. Apostol Andrei, Sf. Vladimir de Kiev
Autocefalie/Autonomie declarată 1448
Autocefalie/Autonomie recunoscută 1589 de către Constantinopol
Primatul actual Patriarhul Alexei al II-lea
Sediu Moscova, Rusia
Teritoriu principal Rusia, Ucraina, Belarus, Kazakhstan, Moldova (disputat), unele foste republici sovietice
Posesiuni în afară Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Australia, China, Franţa
Limbă liturgică Slavona bisericească
Tradiție muzicală Cântarea rusească
Calendar Iulian (neîndreptat)
Populație estimată 90,000,000[1]
Site oficial Biserica Ortodoxă Rusă

Biserica Ortodoxă Rusă (Русская Православная церковь) îi cuprinde pe creştinii ortodocși aflaţi sub autoritatea Patriarhiei Moscovei, care este în comuniune cu celelalte patriarhii ale Bisericii Ortodoxe.

Istoric

Originea Bisericii Ortodoxe Ruse se găseşte în Botezul de la Kiev din anul 988, când Prinţul Vladimir I a adoptat în mod oficial religia Imperiului Bizantin ca religie de stat a Rusiei Kievene. Datorită acestui fapt, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a sărbătorit în 1988 aniversarea a o mie de ani de existenţă. Biserica Ortodoxă Rusă îşi revendică succesiunea apostolică de la Patriarhul de Constantinopol.

Întreaga Biserică Ortodoxă Rusă a fost la început sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol, patriarhul constantinopolitan numind mitropolitul din fruntea Bisericii Rusiei Kievene. Mitropolia s-a mutat din Kiev la Suzdal şi mai apoi la Vladimir, apoi, în 1326, la Moscova, după devastarea Kievului în timpul năvălirilor tătare.

În 1439, la Conciliul de la Ferrara-Florenţa, la o întâlnire a reprezentanților Bisericilor ortodoxă şi catolică, participanții au căzut de acord asupra condiţiilor reunificării celor două confesiuni creștine. Unii episcopi și clerici, precum și poporul ortodox nu au acceptat însă uniunea. Între aceștia, nici ortodocşii ruşi nu au fost de acord cu concesiile făcute catolicilor, astfel că Mitropolitul Isidor, care semnase documentul de unire, a fost depus și a părăsit Rusia, devenind ulterior cardinal al Bisericii Catolice.

Dobândirea autocefaliei

În anul 1448, Biserica Ortodoxă Rusă a devenit independentă şi faţă de Patriarhia de Constantinopol. Mitropolitul Iona, instalat în funcţie de Sinodul Episcopilor Ruşi în 1448, a fost învestit cu titlul de Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor.

În 1589, mitropolitul Moscovei a devenit primul patriarh al Moscovei şi al tuturor ruşilor, astfel fiindu-i recunoscută Bisericii Ruse autocefalia autocefalia. Celelalte patriarhii ortodoxe (Antiohia, Alexandria, Ierusalim şi Constantinopol) i-au recunoscut Moscovei dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea Biserică-soră.

Reformele interne

În 1652, Patriarhul Nikon al Rusiei a încercat să centralizeze puterea care era distribuită local şi în acelaşi timp să armonizeze ritul ortodox rus cu cel al Bisericii Constantinopolului.

Astfel, s-a introdus, după practica bizantină, facerea semnului crucii cu trei degete împreunate (în numele [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi) în loc de două (practica rusească mai veche: cele două degete împreunate simbolizau cele două Firi ale [[Iisus Hristos|Mântuitorului], cea omenească și cea dumnezeiască). Aceste reforme au provocat nemulțumirea unei părți a populaţiei, care s-a rupt de autoritatea bisericească, formând o grupare cunoscută sub numele de Vechii Credincioşi. Ţarul Alexei I a sprijinit aplicarea reformelor introduse de Patriarhul Nikon, Vechii Credincioși fiind considerați "raskolnici" (răsculați) și tratați ca atare. Abia în vremea lui Petru cel Mare acestora le-a fost îngăduită practicarea religiei după ritul vechi.

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, Biserica Ortodoxă Rusă a intrat într-o fază de expansiune. În anul 1688, Mitropolia Kievului a fost transferată de sub jurisdicţia Constantinopolului sub aceea a Moscovei, aducând milioane de noi credincioşi şi şase eparhii sub controlul general al Patriarhiei Ruse. În următoarele două secole, misionarii ruşi au călătorit prin întreaga Siberie și până în Alaska, iar mai apoi în Statele Unite.

Perioada absolutistă

În 1700, după moartea Patriarhului Adrian, Petru cel Mare (1682-1725) a intervenit în numirea succesorului acestuia. El operează în 1721 o reformă internă a Bisericii Ortodoxe, prin emiterea Regulamentului spiritual. Între altele, desființează rangul patriarhal și stabilește ca Biserica să fie condusă de Sfântul Sinod, controlat printr-o serie de organisme administrative adiacente. Împăratul (titlul de țar, traducere a bizantinului kaisar, e abolit în 1712) devine controlor și capul de facto al Bisericii, care, dintr-o instituție divino-umană, este redusă la statutul de departament al Statului. Mai mulți cercetători afirmă că reformele lui Petru cel Mare erau de inspirație protestantă [[#endnote_{{{1}}}|{{{1}}}]] .

Sub domnia lui Alexandru I (1801-1825), după cucerirea Georgiei, Biserica Ortodoxă de aici își pierde autocefalia, fiind înglobată în Biserica Rusă, cu statutul de exarhat.

În secolul al XIX-lea, un curent de gândire semnificativ în Rusia a fost cel slavofil, între ai cărei reprezentanți amintim pe... Acesta, însoțit de ideologia pan-slavistă, vedea Moscova drept A Treia Romă (și ultima), capitală a unui Imperiu ortodox menit să se extindă asupra întregului spațiu balcanic și ortodox.

În perioada domniei țarului Nicolae I (1825-1855), politica autorităților cu privire la cultele religioase devine deosebit de restricitivă. În ceea ce privește Biserica Ortodoxă, procuratorii, funcționari instituiți de țar, aveau dreptul de a se implica în activitatea și funcționarea internă a acesteia. Regimul instituit de Nicolae I interzice totodată ca în Biserică să se facă traduceri ale Bibliei în limba rusă vulgară.

Pe de altă parte, în anul 1839 se face revenirea rutenilor la Ortodoxie, trei episcopi şi 1300 clerici revenind la Biserica rusă, împreună cu o parte a credincioșilor. În același timp, Statul rus duce o politică de convertire la ortodoxie a protestanților, interzicând schimbarea religiei de la Ortodoxie la alte confesiuni, iar copiii nou-născuţi, rezultaţi din căsătoria între un ortodox şi un heterodox urmau să fie obligatoriu de religie ortodoxă.

Dreptul la libertatea religioasă este recunoscut de autoritățile ruse abia după 1905.

Ţarul Nicolae al II-lea (Nikolai Alexandrovici Romanov) al Rusiei a fost ultimul împărat, ultimul Romanov pe tronul Rusiei. Nicolae al II-lea nu a reușit să facă faţă sarcinilor combinate ale conducerii ţării în timpul unor situaţii agitate din punct de vedere politic şi ale conducerii Armatei ruse atât în Războiul ruso-japonez (1904-1905) cât și în timpul Primului Război Mondial. Domnia sa s-a sfârşit odată cu Revoluţia rusă (1918), în timpul căreia țarul şi familia sa au fost executaţi. Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor i-a sanctificat sub numele de Sfinții Mucenici Romanovi.

Un rol important dar încă disputat a avut, în această perioadă, Grigori Efimovici Rasputin, mistic rus, călugăr din Siberia, cu reputație atât de vindecător cât şi de om desfrânat. Multe voci îl consieră asociat sectei [[hlîsti]lor. A jucat un rol important în viaţa ţarului Nicolae al II-lea, a ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei Nicolaevici, care era bolnav de hemofilie. Se spunea că Rasputin avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor şi se pare că, într-adevăr, starea ţareviciului se pare că s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură după venirea lui la Curte, astfel că acesta dobândește o mare influență asupra Romanovilor. Aceştia îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu şi un profet, iar ţarina credea, se pare, sincer că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui - toate acestea au contribuit la ascensiunea rapidă a lui Rasputin. Această relaţie poate fi apreciată şi în contextul relaţiei tradiţionale, vechi şi foarte puternice între Biserica ortodoxă rusă şi pătura conducătoare a imperiului.

În perioada domniei lui Nicolae al II-lea, a domnit oberprocurorul Constantin Pobiedonosţev, considerat cel mai puternic procurator,chiar mai puternic decât «Sinodul dirigent» ; el garanta dreptul împăratului de a confirma lucrările Sinodului dirigent . Era un om căruia nu-i plăceau deloc ideile occidentale şi ar fi preferat să aducă Rusia înapoi, la epoca lui Petru cel Mare . El dorea ca poporul rus să fie adevăraţi fideli principilor lui , şi să respecte tot ce venea din partea statului, iar cei care se opuneau principilor lui, erau pedepsiţi crunt . Din această cauză Biserica Ortodoxă Rusă a intrat într-o perioadă grea - aşa au început masacre în tot imperiul ţarist. Deabia după 1905, bisericile au avut dreptul la autonomie şi la libertate religioasă .

Biserica în perioada bolșevică

Pe durata celei mai mari părţi a secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă Rusă a fost pusă în situația de a să coexista cu guvernul bolșevic ateu al Rusiei sovietice, apoi al Uniunii Sovietice. După revoluţia din februarie 1917 deja, Biserica Ortodoxă Rusă avea să fie din nou reformată, urmărindu-se emanciparea sa măcar relativă față de autoritățile laice. Astfel, "Sinodul dirigent" din vara anului 1917 decide reînființarea Patriarhatului, iar cel ales pentru a ocupa rangul patriarhal este Mitropolitul Moscovei, Tihon (†1927).

Lucrurile au luat însă o altă întorsătură odată cu revoluţia bolşevică din octombrie 1917. Iniţial, bolşevicii (mișcare politică comunistă) nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale; au adoptat o legislaţie moderată în privinţa Bisericii şi a vieţii religioase în general. După începerea războiului civil însă, profitând de faptul că unii episcopi şi clerici au colaborat cu aşa-numitele Armate Albe (armatele pro-țariste, opuse Armatei Roșii conduse de bolșevici), mai ales în teritorile ocupate de acestea, guvernul sovietic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Acuzațiile împotriva clericilor erau cele de participare la lupta împotriva Armatei Roşii, propagandă antisovietică etc. Datorită decretului sovietic din 1918 privitor la libertatea de conştiinţă şi la separarea Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă Rusă dobândeşte dreptul de a-şi deşfăşura activitățile de cult, dar cu condiţia de a nu influenţeze mentalitatea cetăţenilor. Acest prim decret permite reînființarea Patriarhatului.

Deşi în primele decrete din ianuarie 1918 ale guvernului revoluţionar era proclamată oficial libertatea la expresie religioasă, atât biserica, cât şi credincioşii au fost persecutaţi. Mai înainte de Revoluţia rusă existau aproximativ 54.000 de parohii şi peste 150 de episcopi. În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate și lăcașurile au primit alte întrebuințări, iar peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937.

Din 1919, guvernul bolşevic a trecut la o politică antireligioasă şi antibisericească sistematică, care a constat în propagandă şi acţiuni cu vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii. Sunt celebre în acest sens acţiuniile de "verificare" a moaştelor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea, cu sprijinul temutei Ceka, a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde de aceasta, formând aşa-zisa "Biserică Vie", controlată în totalitate de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se adaugă procesele intentate reprezentanţilor Bisericii sub diverse pretexte din anii 1919-1920.

Opoziția patriarhului Tihon faţă de politicile represivă a guvernului bolşevic în timpul războiului civil, ca şi apelurile repetate ale acestuia la neimplicarea Bisericii în luptele politice şi încurajarea credincioşilor i-au consolidat autoritatea şi i-au atras respectul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi, dar i-au consolidat şi prestigiul peste hotare. Statul comunist urmărea însă, prin supunerea Bisericii, distrugerea ei. Astfel, succesorii numiţi de patriarhul Tihon au fost arestaţi si deportaţi - ultimul dintre ei, Petru Poliansky, pe data de 10 decem¬brie 1925 - după ce și-a reafirmat loialitatea față de predecesorul său.

Totuşi opoziţia Bisericii faţă de abuzurile puterii bolşevice nu a putut continua. În condiţiile în care, după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlerică a luat o amploare nemaivăzută până atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii în statul sovietic. Aceste compromisuri au constat de fapt în renunțarea la opoziţia faţă de guvernul bolşevic, în sensul recunoaşterii puterii sovietice şi al condamnării acelor ierarhi şi clerici care s-au alăturat rezistenţei antibolşevice. Patriarhia rusă se dezice de grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi nu mai ia poziție în disputele politice. Protoiereul Vladislav Ţîpin explică această schimbare de orientare în atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternice mişcări "reformatoare" sprijinite făţiş de puterea sovietică.

Biserica sub stalinism

Datorită situaţiei critice în care se găsea Biserica, locţiitorul de patriarh Serghie îi trimite lui Stalin, în 1927, o scrisoare prin care exprima acceptarea formală a autorității regimului bolșevic de către Biserică. Declaraţia din 29 iulie 1927, făcută de Serghie, a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse dar şi de o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Rusia, ca un act de capitulare faţă de puterea politică antireligioasă ce urmărea distrugerea Bisericii şi a credinţei, această declaraţie ducând la ruperea intercomuniunii dintre Biserica Rusă din afara granițelor şi Patriarhia Moscovei.

În aceste clipe dificile pentru Biserica Ortodoxă Rusă, a fost interzisă publicarea de literatură religioasă, au fost omorâţi sau încarceraţi o mare parte dintre episcopi şi clericii ortodocși, Biserica nemaiavând acces la viaţa publică. Arestările clericilor, episcopilor şi măsurile represive luate contra Bisericii s-au intensificat din 1935; în perioada 1937-1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin 1939 mai existau mai puţin de 100 de parohii în funcţiune, doar patru episcopi şi 4 arhierei-vicari, care au continuat să-şi deşfăşoare activităţile religioase în clandestinitate. Constituția sovietică din 1938 prevedea, în privința religiei, doar "libertatea cultului și a propagandei antireligioase" (subl. noastră).

La sfârşitul anilor '30, ca instituţie, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea «Sfântului Sinod» erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulți clerici și credincioși erau arestați și deportați sau executați, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial însă, situația Bisericii Ortodoxe Ruse se îmbunătățește puțin în comparație cu perioada precedentă. Dată fiind situația militară critică în care se găsea Rusia ca urmare a invaziei germane, Stalin face apel și la Biserica Ortodoxă pentru a susține pe cât posibil (mai ales moral) trupele rusești și efortul de război. În anul 1943, Stalin se întâlnește cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, și anume cu mitropolitul-vicar Serghei (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) si exarhul Ucrainei, mitropolitul de Kiev şi Galiția Nicolae (Iarușevici), întâlnire unde se discută problema relaţiilor dintre Biserică şi Stat. În urma acestei întâlniri, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi căteva biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Stalin propune chiar un ajutor financiar si logistic pentru organizarea proximului Sinod de alegere a patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh). Pe 8 septembrie 1943, la Moscova, în prezenţa a 19 ierarhi, a avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe mitropolitul Serghie,iar ierarhii au adoptat un mesaj de recunoştinţă adresat guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de înţelegere" a lui Stalin faţă de nevoile Bisericii Ruse şi au promis să-şi înmulţească lucrarea "pentru salvarea patriei". Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baja juridică pentru relaţiile stat - Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Nikita Hruşciov. În anii 1944-1945 s-au redeschis câteva seminarii dintre cele care au fost închise în 1918.

După moartea fericitului patriarh Serghie (mai 1944), este ales patriarh Mitropolitul Alexei al Leningradului. ierarhul ajunge în 1945 Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii.

Din 1946, viaţa bisericească a instituţilor externe ale Patriarhiei Moscovei este condusă de I.P.S.Mitropolit Nicolae al Krutiţelor, care exercită totodată şi funcţiile arhiepiscopeşti pentru cele care nu au episcopi proprii. În această perioadă, un rol important în Biserică l-au jucat Secţia de relaţii externe a Patriarhiei Moscovei şi mitropolitului Nicolae, aflat la conducerea ei. Primele acţiuni ale acestuia din urmă au constat în restabilirea urgentă a contactelor externe ale Patriarhiei Moscovei, legături lichidate de stat în anii '30. Procesul a fost mai uşor observabil spre sfârşitul războiului. Astfel, la Sinodul din ianuarie 1945 au sosit la Moscova reprezentanţi din partea a opt Biserici Ortodoxe autocefale.

Una din principalele preocupări ale ierarhiei ruse în primii ani postbelici a fost readucerea în sânul Bisericii a grupărilor desprinse în perioada interbelică. La aceasta se adaugă aşa numita problemă a reunificării Bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă "Biserica Vie" şi "Biserica din Catacombe", grupări desprinse în perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia, lucrurile au stat cu totul altfel în ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina. Protoiereul Vladislav Ţâpin consideră că actul reunificării a fost o refacere a unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă în urma Sinodului Unionist de la Brest din 1596,însă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără a avea vreo vină în ceea ce priveşte colaborarea cu administraţia germană şi Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni, acuzaţii ce se aduceau în aceea vreme prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina.

După Stalin

După moartea lui Stalin , relaţiile dintre Biserică şi Stat au început să se deterioreze din nou. Până la Perestroika, exprimarea publică a convingerilor religioase – creştine sau de alt fel, a fost privită cu ochi răi de către autorităţi. Persoanele cu convingeri religioase cunoscute nu puteau deveni membre ale Partidului Comunist, limitându-li-se astfel în mod drastic posibilităţile de afirmare profesională şi socială. În toate universităţile, studenţii trebuiau să urmeze cursuri de "Ateism Ştiinţific". KGB-ul, poliția politică sovietică, își infiltrează un mare număr de agenți între slujitorii Bisericii Ortodoxe, precum și în rândul celorlalte culte. În acelaşi timp, mulţi oameni au rămas, făţiş sau pe ascuns, credincioşi. În 1987, în Federaţia Rusă, între 40% şi 50% dintre nou-născuţi (în funcţie de religie) au fost botezaţi şi peste 60% dintre cei decedaţi au avut parte de servicii religioase la înmormântare.

La 1 iulie 1957, cele 73 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse din U.R.S.S.erau păstorite de 7 mitropoliţi, 37 arhiepiscopi şi 29 episcopi. Mulţi episcopi şi clerici, care au petrecut vreme îndelungată în emigraţie, s-au reîntors în patrie în cursul ultimilor ani.

Un punct de cotitură în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost anul 1988 – aniversarea mileniului de la Botezul din Kiev, urmată în 1989, de împlinirea a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la treapta de Patriarhat. Se pare că în acel moment autoritățile înțeleseseră că eforturile de a distruge religia și de a o elimina complet din viața publică eșuaseră, preferând din acel moment să încerce să folosescă religia pentru a obţine sprijinul populaţiei. De-a lungul anului 1988, au avut loc sărbătoriri generoase sprijinite de stat în Moscova şi în alte oraşe. Mai multe mânăstiri şi biserici au fost redeschise. În mod tacit, propaganda antireligioasă a încetat treptat, Biserica recăpătându-și într-o anumită măsură dreptul de manifestare publică. Pentru prima oară în Uniunea Sovietică, credincioşii au putut urmări la televizor transmisiuni în direct ale slujbelor din cele mai importante catedrale ale ţării. După căderea comunismului şi destrămarea U.R.S.S., Biserica Rusă avea să devină treptat un factor activ al vieţii sociale şi culturale.

Starea Bisericii ruse în zilele noastre

Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă este Biserica ortodoxă cu cel mai mare număr de credincioşi. Peste 90% dintre etnicii ruşi se declară creştini ortodocşi. Numărul de oameni care participă în mod regulat de slujbe este mult mai redus, dar creşte în fiecare an. Biserica Ortodoxă Rusă are peste 23.000 de parohii, 154 episcopi, 635 mănăstiri, 102 şcoli bisericeşti, în primul rând pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, deşi există un mic număr de parohii şi în alte ţări. Până la Revoluţia bolșevică, Biserica Ortodoxă era cel mai mare proprietar de pământuri din Imperiul Rus, (aproximativ 49,000 km²). O bună parte a acestor terenuri au fost retrocedate Bisericii până în 2004.

Relațiile cu alte confesiuni și religii

Există fricţiuni considerabile între Biserica Ortodoxă Rusă şi Sfântul Scaun, mai accentuate din anul 2002, când Patriarhul Alexei al II-lea a condamnat crearea de către Vatican a unei dieceze catolice pentru teritoriul Rusiei. Această acţiune a fost văzută de conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse ca o tentativă de prozelitism catolic într-o ţară majoritar ortodoxă. Acest punct de vedere se bazează pe ideea că Biserica Catolică este una dintre numeroasele biserici creştine egale cu Biserica Ortodoxă Răsăriteană (şi cu Biserica Ortodoxă Rusă) şi, aşa fiind, nu se cuvine să încalce teritoriul "aparţinând" unei alte Biserici. Biserica Catolică, pe de altă parte, recunoscând întâietatea Bisericii Ortodoxe Ruse în ţară, apreciază că minoritatea catolică din Rusia, cu o existenţă neîntreruptă din secolul al XVIII-lea, ar trebui să fie păstorită de o ierarhie bisericească dezvoltată complet.

Problema proliferării altor confesiuni creştine în Rusia este extrem de sensibilă pentru Biserica Ortodoxă Rusă, deoarece Biserica a ieşit de puţină vreme din epoca persecuţiilor antireligioase sovietice. Susținătorii acestui punct de vedere al Bisericii ruse văd prozelitismul catolic sau neoprotestant ca o formă de "concurenţă" neloială față de ea, în situația în care de-abia îşi revine după 70 de ani de represiune comunistă. Ca și celelalte Biserici Ortodoxe din țări foste comuniste, Biserica rusă nu era pregătită pentru a face față unei libertăți religioase complete.

Legislație

După o lege foarte permisivă emisă în anul 1993, autoritățile Federației Ruse au emis în 1997 Legea libertăţii de conştiinţă şi de asociere religioasă. Conform prevederilor Legii din 1997, înregistrarea de noi asociații religioase este relativ dificilă, astfel că acele organizaţii religioase care nu pot aduce dovezi clare ale prezenței lor continue pe teritoriul Rusiei în ultimii 15 ani, suportă limitări semnificative ale posibilității de a face prozelitism. Legea a fost dată pentru a combate în mod oficial cultele considerate distructive. Mişcările religioase mai mici, (în special baptiştii ca şi membrii altor culte neoprotestante aduse în Rusia de misionari occidentali în ultimul deceniu), consideră că statul acordă un suport inechitabil unei singure confesiuni şi reprimă altele. Acestea acuză faptul că legea este astfel formulată încât, de facto, orice organizaţie religioasă, indiferent cât de veche ar fi, dar care nu poate aduce documente privind funcţionarea ei pe teritoriul Uniunii Sovietice (deci de mai înainte de căderea comunismului), este în mod automat considerată "distructivă". Astfel, Legea stabilește o distincție între cultele recunoscute și care se bucură de drepturi depline (aşa cum sunt Biserica Ortodoxă Rusă, islamul, budismul şi iudaismul).

Datorită rolului istoric și cultural recunoscut al Bisericii Ortodoxe Ruse, atitudinea autorităților ruse postcomuniste pare să favorizeze Biserica Ortodoxă. Este un lucru obişnuit ca preşedintele Rusiei să se întâlnească cu patriarhul cu ocazia sărbătorilor religioase importante precum Paşti. Întâlnirile cu liderii religiilor budistă sau musulmană sunt mai rare. Confesiunile protestante și neoprotestante, dar nici Biserica Catolică nu se beneficiază de recunoaşterea guvernamentală.

Observații

Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) nu este unul şi acelaşi lucru cu Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor, formată după Revoluția bolșevică de comunităţile de ruşi emigranţi care refuzau să recunoască autoritatea Bisericii ruse pe care o considerau dominată de comunişti. Biserica Ortodoxă Rusă din exil se află sub ascultarea canonică a Patriarhiei de ConstantinopolFormat:Cit.

Una din problemele foarte sensibile din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane a fost şi rămâne statutul Bisericii Ucrainene, scindată în trei facțiuni concurente, dintre care două reclamă autocefalia, iar una se află sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse (aceasta din urmă este cea recunoscută de către comuniunea Bisericilor Ortodoxe).

Misiune

Ortodoxia rusă are de asemenea tradiţie în China, Japonia, Africa etc.

Bisericile ortodoxe ruseşti

Fișier:St Basils Cathedral closeup.jpg
Prim-plan al cupolelor Catedralei Sfântul Vasile

Bisericile ortodoxe din Rusia au toate caracteristicile bisericilor ortodoxe din est şi acestea le diferenţiază de bisericile catolice.

  • Interioarele sunt bogat decorate cu fresce care acoperă întreaga suprafaţă a zidurilor, unele dintre ele înfăţişând chipurile sfinţilor, imagini biblice sau scene din viaţa de zi cu zi.
  • Pe tavanul cupolei se află portretul lui Isus Pantokrator (Creatorul A Tot Ce Există). Icoanele lui Isus Pantokrator subliniază simultan atât umanitatea lui cât şi divinitatea lui, aceasta având semnificaţia că Isus este un om şi totuşi este Dumnezeu făra început şi fără sfârşit.
  • Nu există rânduri de bănci, ci numai câteva strane.
  • Multe biserici au fost, sau mai sunt luminate cu lumânări, astfel că multe fresce au fost afumate şi au nevoie de restaurări.
  • Toate bisericile au suporturi pentru candele şi lumânări în faţa icoanelor. Credincioşii cumpără lumânări din standurile bisericilor şi le aprind în faţa icoanelor spunând rugăciuni pentru sufletele celor morţi, sau pentru a primi ajutorul divin.
  • Toate bisericile ortodoxe au un iconostas care separă naosul (nava bisericii) de altar. El este acoperit cu icoane, împiedicând vederea, dar permitând gândurilor credincioşilor să treacă..

Culorile cupolelor bisericilor ortodoxe ruse au următoarele semnificaţii:

  • Negru - supunere. Cupolele negre sunt văzute la mânăstiri.
  • Verde – Sfânta Treime.
  • Albastru – Sfântul Spirit.
  • Auriu - Isus. Cupolele aurii puse pe turnurile cilindrice au fost astfel construite pentru a arăta precum lumânările aprinse, dacă sunt privite din depărtare.

Cupolele argintii se întâlnesc în zilele noastre, culoarea neavând o semnificaţie deosebită, arătând că sunt proaspăt ridicate şi nu a fost bani sau timp pentru a fi pictate în culorile tradiţionale.

Numărul de cupole are de asemenea anumite semnificaţii:

Crucile din vârfurile cupolelor au la baza lor o semiliună aşezată cu colţurile în sus. Aceasta este de fapt o ancoră, indicând că biserica este o corabie a credinţei într-o mare de deşertăciuni.

Multe biserici, Catedrala Sfântul Vasile din Moscova fiind cel mai cunoscut exemplu, nu sunt structuri simetrice. Acest lucru nu este întâmplător, fiind bazat pe credinţa că simetria este duşmanul frumuseţii.

Surse

  • [:ro:Wikipedia:Biserica Ortodoxă Rusă]

Bibliografie

Pr. Teodor M.Popescu ,Pr.Teodor Bodogae, Pr.George Gh. Stănescu, "Biserica rusă. Activitatea ei misionară", din Istoria Bisericească Universală, vol.II, Ed.Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1956

Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului. Procesul comunismului , trad.Doina Jela Despois, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999

XXX, "Cronica bisericească. Mărturii ale unităţii poporului şi prestigiului ţării. Trecerea la cele veşnice a sanctităţii sale Patriarhul Alexei", în Mitropolia Banatului, an XX, nr. 4-6, Bucureşti, 1970.

Pr.Lector Chiril Pistrui, "Biserica Ortodoxă Rusă 1918-1958",în Mitropolia Ardealului, an V, nr.1-2, Sibiu, 1960.

Diac. Asist. I. Chivu, "Din viaţa bisericilor ortodoxe surori. Biserica Ortodoxă Rusă", în Biserica Ortodoxă Română, an CVII, nr. 7-10, Bucureşti, 1989.

A se vedea şi

Legături externe


Biserici Ortodoxe autocefale și autonome
Biserici autocefale
Cele patru Patriarhate vechi: Constantinopol | Alexandria | Antiohia | Ierusalim
Rusia | Serbia | România | Bulgaria | Georgia | Cipru | Grecia | Polonia | Albania | Cehia și Slovacia | OCA*
Biserici autonome
Sinai | Finlanda | Estonia* | Japonia* | China* | Ucraina*
Bisericile autocefale sau autonome desemnate cu un * nu sunt universal recunoscute în cadrul comuniunii ortodoxe.