Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi: Diferență între versiuni

m (Adăugare legătură)
 
(Nu s-au afișat 5 versiuni intermediare efectuate de un alt utilizator)
Linia 1: Linia 1:
 +
'''Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi''' își are începuturile în secolul al XV-lea și a fost reconstruită de câteva ori de-a lungul vremii. La început a fost biserică de mir, apoi a devenit mănăstire în timp ce era sediu al Mitropoliei Țării Românești, iar de la sfârșitul secolului al XVII-lea a fost transformată iarăși în biserică de mir. Tot aici a fost timp de trei sute de ani Școala de slovenie, care s-a bucurat de faimă în toată țara, dar și în sud-estul european.
  
Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi îşi are începuturile în secolul al XV-lea şi a fost reconstruită de câteva ori de-a lungul vremii. La început a fost biserică de mir, apoi a devenit mănăstire în timp ce era sediu al Mitropoliei Ţării Româneşti, iar de la sfârșitul secolului al XVII-lea a fost transformată iarăși în biserică de mir. Tot aici a fost timp de trei sute de ani Şcoala de slovenie, care s-a bucurat de faimă în toată țara, dar și în sud-estul european.
+
Actualul lăcaș de cult, construit în stil baroc ucrainean, datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și are următoarele hramuri: [[Gheorghe purtătorul de biruință|Sfântul Mare Mucenic Gheorghe]], [[Teodor Tiron|Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron]], [[Dimitrie Izvorâtorul de Mir|Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir]], [[Mina Egipteanul|Sfântul Mare Mucenic Mina]] și [[Antonie cel Mare|Sfântul Cuvios Antonie cel Mare]].
Actualul lăcaş de cult, construit în stil baroc ucrainean, datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi are următoarele hramuri: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sfântul Mare Mucenic Mina şi Sfântul Cuvios Antonie cel Mare.
 
 
 
 
 
  
 
==Istoric==
 
==Istoric==
  
 +
Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi este inclusă pe „''Lista monumentelor istorice din România''”, cu codul de clasificare B-II-m-A-19241<ref>Institutul Național al Patrimoniului  http://patrimoniu.gov.ro/ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice </ref>, și se află în centrul Bucureștiului, la începutul Căii Moșilor, unde exista  cândva mahalaua care îi purta numele. Acolo erau numeroase ulițe de meșteșugari și negustori, cu prăvălii și case ale bisericilor și mănăstirilor, dar și cu sediul Mitropoliei și cu faimoasa școală de slovenie. Mahalaua Sfântul Gheorghe - Vechi s-a dezvoltat cu timpul și a ajuns să fie cea mai populată din București. <ref>Constantin G. Giurescu, „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Editura pentru Literatură, București, 1966, p.353.</ref>
  
Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi este inclusă pe „''Lista monumentelor istorice din România''”, cu codul de clasificare B-II-m-A-19241<ref>Institutul Național al Patrimoniului  http://patrimoniu.gov.ro/ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice </ref>, și se află în centrul Bucureştiului, la începutul Căii Moşilor, unde exista  cândva mahalaua care îi purta numele. Acolo erau numeroase uliţe de meşteşugari şi negustori, cu prăvălii şi case ale bisericilor şi mănăstirilor, dar şi cu sediul Mitropoliei şi cu faimoasa şcoală de slovenie. Mahalaua Sfântul Gheorghe  - Vechi s-a dezvoltat cu timpul şi a ajuns să fie cea mai populată din Bucureşti. <ref>Constantin G. Giurescu, „Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.353.</ref>
+
În existența sa de cinci secole, Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a avut mai mulți ctitori, însă nu se cunosc decât unii dintre aceștia. După cum arată pisania, primul dintre ei a fost Nedelcu din Balaci (Ilfov), care a construit-o în 1492. Documentele ulterioare atestă ctitoria unui alt Nedelco Bălăceanul, mare vornic, și soției sale Anca din Glina, în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul (1545-1554). Secolul al XVI-lea este și începutul unei etape importante din viața acestei biserici, care era în acea vreme cea mai mare din București. Este perioada în care Curtea Domnească a fost mutată de la Târgoviște la București, iar Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a fost aleasă pentru a fi sediu al Mitropoliei Ungro-Vlahiei (Țării Românești). Se știe că încă de la înființarea Mitropoliei, în anul 1359, reședința mitropoliților a fost acolo unde era și reședința voievodului.  
  
În existenţa sa de cinci secole, Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a avut mai mulţi ctitori, însă nu se cunosc decât unii dintre aceştia. După cum arată pisania, primul dintre ei a fost Nedelcu din Balaci (Ilfov), care a construit-o în 1492. Documentele ulterioare atestă ctitoria unui alt Nedelco Bălăceanul, mare vornic, şi soţiei sale Anca din Glina, în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul (1545-1554). Secolul al XVI-lea este şi începutul unei etape importante din viaţa acestei biserici, care era în acea vreme cea mai mare din Bucureşti. Este perioada în care Curtea Domnească a fost mutată de la Târgovişte la Bucureşti, iar Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a fost aleasă pentru a fi sediu al Mitropoliei Ungro-Vlahiei (Ţării Româneşti). Se ştie că încă de la înfiinţarea Mitropoliei, în anul 1359, reşedinţa mitropoliţilor a fost acolo unde era şi reşedinţa voievodului.  
+
În timp ce era scaun al Mitropoliei, în jurul anilor 1575-1578, așezământul de închinăciune a fost rectitorit de marele vistier Mitrea din Hotărani (ruda lui Nedelco Bălăceanu) și soția acestuia, jupâneasa Neaga din Cislău. De atunci datează cel mai vechi act scris despre acest sfânt lăcaș, în care se menționează „Sfânta Mănăstire a Marelui Mucenic al lui Hristos, Gheorghe”.
 +
Dintr-un alt document aflăm că Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a sluijit ca Mitropolie 30 de ani,<ref>Preotul George I. Gibescu, „Istoricul Mitropoliei Ungro-Vlahiei și Mitropoliții Țărei Muntenești”, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1907, pp. 21-23.</ref>, în decursul unei perioade de aproximativ 100 de ani. În tot acest timp, scaunul mitropolitan de aici a alternat cu alte sedii, după cum preferau domnitorii să își mute reședința. Astfel, pentru o perioadă a fost la Mănăstirea Radu-Vodă, unde era reședința domnitorului Alexandru al II-lea. Însă după victoria lui Mihai Viteazul la Călugăreni (1595), Sinan Pașa a invadat Bucureștiul și l-a incendiat, iar acest așezământ monahal a fost distrus. În aceste condiții, Mitropolia s-a mutat din nou la „Sfântul Gheorghe” - Vechi, iar în următorii 73 de ani a alternat cu sediul cel vechi din Târgoviște. Problema aceasta a fost definitiv rezolvată prin construirea unei impunătoare biserici, aleasă pentru a fi Mitropolie, în 1668. În același an, Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” - Vechi a devenit metoc al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din București, închinată la rândul ei [[Mănăstirea Sfânta Ecaterina (Sinai, Egipt)|Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai]].  
  
În timp ce era scaun al Mitropoliei, în jurul anilor 1575-1578, aşezământul de închinăciune a fost rectitorit de marele vistier Mitrea din Hotărani (ruda lui Nedelco Bălăceanu) şi soţia acestuia, jupâneasa Neaga din Cislău. De atunci datează cel mai vechi act scris despre acest sfânt lăcaş, în care se menţionează „Sfânta Mănăstire a Marelui Mucenic al lui Hristos, Gheorghe”.
+
Ulterior, sfântul lăcaș a apărut în documente ca Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi, prima dată fiind astfel menționată într-un hrisov al voievodului [[Constantin Brâncoveanu]], din 1695, pentru a fi deosebită de ctitoria sa cu același hram, [[Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” (București)|Biserica „Sfântul Gheorghe” - Nou]], situată în apropiere.  
Dintr-un alt document aflăm că Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a sluijit ca Mitropolie 30 de ani,<ref>Preotul George I. Gibescu, „Istoricul Mitropoliei Ungro-Vlahiei şi Mitropoliţii Ţărei Munteneşti”, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1907, pp. 21-23.</ref>, în decursul unei perioade de aproximativ 100 de ani. În tot acest timp, scaunul mitropolitan de aici a alternat cu alte sedii, după cum preferau domnitorii să îşi mute reşedinţa. Astfel, pentru o perioadă a fost la Mănăstirea Radu-Vodă, unde era reşedinţa domnitorului Alexandru al II-lea. Însă după victoria lui Mihai Viteazul la Călugăreni (1595), Sinan Paşa a invadat Bucureştiul şi l-a incendiat, iar acest aşezământ monahal a fost distrus. În aceste condiţii, Mitropolia s-a mutat din nou la „Sfântul Gheorghe“ - Vechi, iar în următorii 73 de ani a alternat cu sediul cel vechi din Târgovişte. Problema aceasta a fost definitiv rezolvată prin construirea unei impunătoare biserici, aleasă pentru a fi Mitropolie, în 1668. În acelaşi an, Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a devenit metoc al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Bucureşti, închinată la rândul ei Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.  
 
  
Ulterior, sfântul lăcaş a apărut în documente ca Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi, prima dată fiind astfel menționată într-un hrisov al domnitorului Constantin Brâncoveanu, din 1695, pentru a fi deosebită de ctitoria sa cu acelaşi hram, Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Nou, situată în apropiere.
+
De-a lungul secolelor, Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a cunoscut și unele perioade de declin. După cum menționează istoricul G. I. Ionescu - Gion, aceasta era considerată „o biserică bogată”, însă în vremurile grele prin care a trecut și-a pierdut multe dintre proprietățile pe care le avea.<ref>G.I.Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, București 1899, p.189</ref> La toate acestea se adaugă și pagubele suferite în urma calamităților care s-au abătut asupra orașului București. A ars în incendiul din 1718, dar a fost refăcută cinci ani mai târziu, în 1724. Cei care au ridicat-o au fost Iamandi Dragul Chiurci-bașa, starostele breslei blănarilor, împreună cu soția sa Smaranda, care erau urmași ai vechilor ctitori. Despre această nouă biserică nu există prea multe informații. Se știe doar că a rămas neclintită timp de 123 de ani, deși a fost zdruncinată de marile cutremure din 1802 și 1838.  
 
+
Ceea ce a distrus-o până la temelie a fost incendiul din 1847, care a izbucnit în ziua de Paști. Din descrierea făcută de istoricul  G. Potra aflăm că în mai puțin de o oră „toată partea de răsărit a orașului nu era decât un foc uriaș”, apoi în câteva ore flăcările au prefăcut „în ruine înfiorătoare o parte dintre cele mai frumoase, mai populate și mai bogate cartiere ale Capitalei”.<ref>George Potra „Din Bucureștii de ieri” vol I, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1990, pp.154-156.</ref>În acel incendiu, care a durat câteva săptămâni, au fost arse 12 biserici din centrul Bucureștiului, unele fiind distruse complet, printre care și Biserica Sfântul Antonie cel Mare, numită și Biserica Pușcăriei, care nu a mai fost refăcută. În ruinele acestui sfânt lăcaș, care era situat lângă Curtea Veche, a fost găsită atunci icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare, scăpată ca prin minune din foc. Doi ani mai târziu, icoana (ce datează probabil din secolul al XV-lea) a fost adusă la Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi, care fusese între timp  rezidită  de preoți, enoriași și de ctitorul Mariniciu Petrovici. Atunci a primit sfântul lăcaș hramurile Sfântul Mare Mucenic Mina și Sfântul Cuvios Antonie cel Mare.
De-a lungul secolelor, Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a cunoscut şi unele perioade de declin. După cum menţionează istoricul G. I. Ionescu - Gion, aceasta era considerată „o biserică bogată”, însă în vremurile grele prin care a trecut şi-a pierdut multe dintre proprietăţile pe care le avea.<ref>G.I.Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundaţia Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, Bucureşti 1899, p.189</ref> La toate acestea se adaugă şi pagubele suferite în urma calamităţilor care s-au abătut asupra oraşului Bucureşti. A ars în incendiul din 1718, dar a fost refăcută cinci ani mai târziu, în 1724. Cei care au ridicat-o au fost Iamandi Dragul Chiurci-başa, starostele breslei blănarilor, împreună cu soţia sa Smaranda, care erau urmaşi ai vechilor ctitori. Despre această nouă biserică nu există prea multe informaţii. Se ştie doar că a rămas neclintită timp de 123 de ani, deşi a fost zdruncinată de marile cutremure din 1802 şi 1838.  
 
Ceea ce a distrus-o până la temelie a fost incendiul din 1847, care a izbucnit în ziua de Paşti. Din descrierea făcută de istoricul  G. Potra aflăm că în mai puţin de o oră „toată partea de răsărit a oraşului nu era decât un foc uriaş”, apoi în câteva ore flăcările au prefăcut „în ruine înfiorătoare o parte dintre cele mai frumoase, mai populate şi mai bogate cartiere ale Capitalei”.<ref>George Potra „Din Bucureştii de ieri” vol I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, pp.154-156.</ref>În acel incendiu, care a durat câteva săptămâni, au fost arse 12 biserici din centrul Bucureştiului, unele fiind distruse complet, printre care şi Biserica Sfântul Antonie cel Mare, numită şi Biserica Puşcăriei, care nu a mai fost refăcută. În ruinele acestui sfânt lăcaş, care era situat lângă Curtea Veche, a fost găsită atunci icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare, scăpată ca prin minune din foc. Doi ani mai târziu, icoana (ce datează probabil din secolul al XV-lea) a fost adusă la Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi, care fusese între timp  rezidită  de preoţi, enoriaşi şi de ctitorul Mariniciu Petrovici. Atunci a primit sfântul lăcaş hramurile Sfântul Mare Mucenic Mina şi Sfântul Cuvios Antonie cel Mare.
 
 
   
 
   
Despre existenţa bisericii ne vorbeşte şi pisania: „''Această Sfântă biserică unde se prăznuieşte hramul Sf. Gheorghe s-au zidit din temelie de Jupân Nedelcu şi soţia sa Anca la anul 7000 figurând 30 ani scaun de Mitropolie, după aceea învechindu-se s-au prefăcut de D-lui Iamandi Dragul Chiurciu Başa cu soţia sa Zmaranda sub domnia lui Niculae Alexandru Vv. În anul 7232 şi la 1847 martie 23 la focul cel mare a fost mistuită cu toată zestrea şi rămânând numai două ziduri şi după stăruinţa D-lui Mariniciu Petrovici a preoţilor Bisericii, a enoriaşilor şi altor ajutători s-a preînnoit iarăşi în zilele Prea Sf. Sale Părintelui Mitropolit D. D. Neofit. Iar la hram se va face mângâiere la săraci după venitul Bisericii ''”.  
+
Despre existența bisericii ne vorbește și pisania: „''Această Sfântă biserică unde se prăznuiește hramul Sf. Gheorghe s-au zidit din temelie de Jupân Nedelcu și soția sa Anca la anul 7000 figurând 30 ani scaun de Mitropolie, după aceea învechindu-se s-au prefăcut de D-lui Iamandi Dragul Chiurciu Bașa cu soția sa Zmaranda sub domnia lui Niculae Alexandru Vv. În anul 7232 și la 1847 martie 23 la focul cel mare a fost mistuită cu toată zestrea și rămânând numai două ziduri și după stăruința D-lui Mariniciu Petrovici a preoților Bisericii, a enoriașilor și altor ajutători s-a preînnoit iarăși în zilele Prea Sf. Sale Părintelui Mitropolit D. D. Neofit. Iar la hram se va face mângâiere la săraci după venitul Bisericii ''”.  
 
 
 
 
  
 
==Biserica în prezent==
 
==Biserica în prezent==
  
 +
Noul așezământ de închinăciune, ridicat în 1849, a rezistat doar până în 1875, când epitropia  a hotărât să-l dărâme, deoarece era foarte șubred. Tot atunci au început lucrările de reconstruire a unui alt lăcaș de cult, după planurile inginerului Dumitru Poenaru, care s-au finalizat după șase ani. Clădirea are ziduri groase de aproape un metru, pe fundații de beton și cărămidă. În ceea ce privește arhitectura, biserica este clădită în stil baroc ucrainean și are plan triconc. Decorul exterior este alcătuit din pilaștri cu capiteluri neocorintice, iar deasupra pridvorului se află un fronton neoclasic. Pronaosul, de formă pătrată, este supralărgit, fiind caracteristic secolului al XIX-lea. Naosul are două abside foarte adânci, semicirculare la interior și poligonale la exterior, și este încununat de o turlă joasă. Încă de la construirea bisericii, sub Sfântul Altar a fost amenajată o criptă mortuară pentru ctitori.
 +
Pictura, considerată a fi una din cele mai bine reușite în stil oriental, aparține  profesorului Gheorghe Pompilian, fiind executată după modelul celei din Biserica Sfântul Nicolae - Şelari, care a fost realizată de maestrul Gheorghe Tattarescu. Catapeteasma este din lemn de paltin și a fost sculptată în stil baroc ucrainean de Petre Babic.
 +
În 1881, când a avut loc sfințirea lăcașului de cult, au fost adăugate alte două hramuri: Sf. M. Muc. Teodor Tiron și Sf. M. Mc. Dimitrie. După aproape 60 de ani au fost făcute primele reparații majore, deoarece suferise unele pagube în timpul cutremurului din 1940. Mai târziu, biserica a mai avut nevoie de unele intervenții: în 1964 a fost renovat exteriorul, în 1985 a fost spălată  toată pictura, iar în 1998 a fost reînnoită în exterior.
  
Noul aşezământ de închinăciune, ridicat în 1849, a rezistat doar până în 1875, când epitropia  a hotărât să-l dărâme, deoarece era foarte şubred. Tot atunci au început lucrările de reconstruire a unui alt lăcaş de cult, după planurile inginerului Dumitru Poenaru, care s-au finalizat după şase ani. Clădirea are ziduri groase de aproape un metru, pe fundaţii de beton şi cărămidă. În ceea ce priveşte arhitectura, biserica este clădită în stil baroc ucrainean şi are plan triconc. Decorul exterior este alcătuit din pilaştri cu capiteluri neocorintice, iar deasupra pridvorului se află un fronton neoclasic. Pronaosul, de formă pătrată, este supralărgit, fiind caracteristic secolului al XIX-lea. Naosul are două abside foarte adânci, semicirculare la interior şi poligonale la exterior, şi este încununat de o turlă joasă. Încă de la construirea bisericii, sub Sfântul Altar a fost amenajată o criptă mortuară pentru ctitori.
+
==Prima școală domnească de slovenie ==  
Pictura, considerată a fi una din cele mai bine reuşite în stil oriental, aparţine  profesorului Gheorghe Pompilian, fiind executată după modelul celei din Biserica Sfântul Nicolae - Şelari, care a fost realizată de maestrul Gheorghe Tattarescu. Catapeteasma este din lemn de paltin și a fost sculptată în stil baroc ucrainean de Petre Babic.
 
În 1881, când a avut loc sfințirea lăcașului de cult, au fost adăugate alte două hramuri: Sf. M. Muc. Teodor Tiron și Sf. M. Mc. Dimitrie. După aproape 60 de ani au fost făcute primele reparaţii majore, deoarece suferise unele pagube în timpul cutremurului din 1940. Mai târziu, biserica a mai avut nevoie de unele intervenţii: în 1964 a fost renovat exteriorul, în 1985 a fost spălată  toată pictura, iar în 1998 a fost reînnoită în exterior.
 
 
 
 
 
 
 
==Prima şcoală domnească de slovenie ==  
 
 
 
 
 
Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi a avut un rol însemnat şi în istoria învăţământului  din Bucureşti, deoarece în curtea sa a existat, timp de trei sute de ani, o şcoală de slovenie. Nu sunt date precise privind înfiinţarea acestei instituţii, dar se pare că exista încă din secolul al XVI-ea. În schimb, sunt informaţii documentare care vorbesc despre două perioade distincte în istoricul şcolii.
 
  
De la începerea activițății până în 1775 a fost o etapă activă, de „glorie didactică”, instituţia fiind susţinută financiar de Mitropolie, atunci când avea sediul în această biserică.<ref>George Potra „Din Bucureştii de ieri” vol II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p.8.</ref>. Aici erau pregătiţi preoţii de mir şi călugării din Bucureşti, logofeţii care scriau hrisoavele, precum şi traducătorii de acte din slavonă în română. Era o şcoală specială care răspundea unor nevoi de organizare bisericească şi de cancelarie, într-o perioadă în care slavona era limba cărţilor bisericeşti şi a slujbelor religioase, dar şi a documentelor din cancelaria domnească. În secolul al XVII-lea, erau şi alte instituții asemănătoare în ţară, dar cea de la Biserica „Sfântul Gheorghe“ - Vechi avea autoritate didactică faţă de celelalte. Faima ei se menţinea nu doar în ţară, ci şi în sud-estul european, de unde veneau mulţi elevi pentru a învăţa slavona. Domnitorul Şerban Cantacuzino a reorganizat-o ca şcoală domnească, tot el fiind şi întemeietorul Academiei de la Mănăstirea Sfântul Sava.
+
Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a avut un rol însemnat și în istoria învățământului  din București, deoarece în curtea sa a existat, timp de trei sute de ani, o școală de slovenie. Nu sunt date precise privind înființarea acestei instituții, dar se pare că exista încă din secolul al XVI-ea. În schimb, sunt informații documentare care vorbesc despre două perioade distincte în istoricul școlii.
  
A doua perioadă din viaţa şcolii de la Biserica „Sfântul Gheorghe“-Vechi a început cu reorganizarea făcută de Alexandru Ipsilanti, în 1775, şi a ţinut până în 1847, când incendiul a prefăcut în cenuşă întreg aşezământul. În această etapă, şcoala a fost aşezată pe baze solide şi a continuat să se bucure de faimă. În programa sa didactică a adăugat şi cursuri pentru limba română şi astfel şi-a pierdut caracterul său special de şcoală de slovenie. La mijlocul secolului al XIX-lea, aici şi-au început activitatea, până la construirea propriilor şcoli, şi renumitele licee din Bucureşti, „Gheorghe Lazăr“ şi „Gheorghe Şincai“. Tradiţia s-a continuat apoi prin transformarea acestor două licee în Şcoala ajutătoare pentru surdomuţi din Bucureşti, care în anii `80 a fost transformată în trust de construcții.
+
De la începerea activității până în 1775 a fost o etapă activă, de „glorie didactică”, instituția fiind susținută financiar de Mitropolie, atunci când avea sediul în această biserică.<ref>George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 8.</ref>. Aici erau pregătiți preoții de mir și călugării din București, logofeții care scriau hrisoavele, precum și traducătorii de acte din slavonă în română. Era o școală specială care răspundea unor nevoi de organizare bisericească și de cancelarie, într-o perioadă în care slavona era limba cărților bisericești și a slujbelor religioase, dar și a documentelor din cancelaria domnească. În secolul al XVII-lea, erau și alte instituții asemănătoare în țară, dar cea de la Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi avea autoritate didactică față de celelalte. Faima ei se menținea nu doar în țară, ci și în sud-estul european, de unde veneau mulți elevi pentru a învăța slavona. Domnitorul [[Șerban Cantacuzino]] a reorganizat-o ca școală domnească, tot el fiind și întemeietorul Academiei de la Mănăstirea Sfântul Sava.
  
 +
A doua perioadă din viața școlii de la Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a început cu reorganizarea făcută de Alexandru Ipsilanti, în 1775, și a ținut până în 1847, când incendiul a prefăcut în cenușă întreg așezământul. În această etapă, școala a fost așezată pe baze solide și a continuat să se bucure de faimă. În programa sa didactică a adăugat și cursuri pentru [[limba română]] și astfel și-a pierdut caracterul său special de școală de slovenie. La mijlocul secolului al XIX-lea, aici și-au început activitatea, până la construirea propriilor școli, și renumitele licee din București, „Gheorghe Lazăr” și „Gheorghe Şincai”. Tradiția s-a continuat apoi prin transformarea acestor două licee în Școala ajutătoare pentru surdomuți din București, care în anii '80 a fost transformată în trust de construcții.
  
Bibliografie
+
==Note==
 +
<references/>
  
„Istoricul a 40 de biserici din România” vol II, preot Marin Dumitrescu, Editura Stabiliment de Arte Grafice Albert Baer, Bucureşti, 1902
+
==Bibliografie==
„Istoria începutului oraşului Bucureşti astăzi capitala României şi reşedinţa I.S. Carol I de Hohenzollern, domnitorul românilor”, D. Papazoglu,  Tipografia Ion Weiss, Bucureşti,1870, p.298
+
* Preot Marin Dumitrescu, ''Istoricul a 40 de biserici din România'', vol. II, Editura Stabiliment de Arte Grafice Albert Baer, București, 1902
„Istoria învăţământului românesc”, Nicolae Iorga, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928
+
* D. Papazoglu, ''Istoria începutului orașului București astăzi capitala României și reședința I.S. Carol I de Hohenzollern, domnitorul românilor'', Tipografia Ion Weiss, București, 1870, p. 298
 +
* Nicolae Iorga, ''Istoria învățământului românesc'', Editura Casei Școalelor, București, 1928
  
==Surse==
+
==Legături externe==
 +
*[https://sfantulgheorghe.wordpress.com Biserica „Sfântul Gheorghe” – Vechi]
 +
*[http://ziarullumina.ro/traditia-slovei-la-sfantul-gheorghe-vechi-41537.html Ciprian Bâra, „Tradiția slovei la „Sfântul Gheorghe“ - Vechi”, 25 Iulie 2009 „Ziarullumina.ro”]
  
*[https://sfantulgheorghe.wordpress.com/Biserica Sfântul Gheorghe - Vechi]
+
[[Categorie:Biserici din București|Gheorghe]]
*[http://ziarullumina.ro/traditia-slovei-la-sfantul-gheorghe-vechi-41537.html Ciprian Bâra, „Tradiţia slovei la „Sfântul Gheorghe“ - Vechi”, 25 Iulie 2009 „Ziarullumina.ro”]
 

Versiunea curentă din 5 februarie 2024 23:11

Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi își are începuturile în secolul al XV-lea și a fost reconstruită de câteva ori de-a lungul vremii. La început a fost biserică de mir, apoi a devenit mănăstire în timp ce era sediu al Mitropoliei Țării Românești, iar de la sfârșitul secolului al XVII-lea a fost transformată iarăși în biserică de mir. Tot aici a fost timp de trei sute de ani Școala de slovenie, care s-a bucurat de faimă în toată țara, dar și în sud-estul european.

Actualul lăcaș de cult, construit în stil baroc ucrainean, datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și are următoarele hramuri: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sfântul Mare Mucenic Mina și Sfântul Cuvios Antonie cel Mare.

Istoric

Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi este inclusă pe „Lista monumentelor istorice din România”, cu codul de clasificare B-II-m-A-19241[1], și se află în centrul Bucureștiului, la începutul Căii Moșilor, unde exista cândva mahalaua care îi purta numele. Acolo erau numeroase ulițe de meșteșugari și negustori, cu prăvălii și case ale bisericilor și mănăstirilor, dar și cu sediul Mitropoliei și cu faimoasa școală de slovenie. Mahalaua Sfântul Gheorghe - Vechi s-a dezvoltat cu timpul și a ajuns să fie cea mai populată din București. [2]

În existența sa de cinci secole, Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a avut mai mulți ctitori, însă nu se cunosc decât unii dintre aceștia. După cum arată pisania, primul dintre ei a fost Nedelcu din Balaci (Ilfov), care a construit-o în 1492. Documentele ulterioare atestă ctitoria unui alt Nedelco Bălăceanul, mare vornic, și soției sale Anca din Glina, în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul (1545-1554). Secolul al XVI-lea este și începutul unei etape importante din viața acestei biserici, care era în acea vreme cea mai mare din București. Este perioada în care Curtea Domnească a fost mutată de la Târgoviște la București, iar Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a fost aleasă pentru a fi sediu al Mitropoliei Ungro-Vlahiei (Țării Românești). Se știe că încă de la înființarea Mitropoliei, în anul 1359, reședința mitropoliților a fost acolo unde era și reședința voievodului.

În timp ce era scaun al Mitropoliei, în jurul anilor 1575-1578, așezământul de închinăciune a fost rectitorit de marele vistier Mitrea din Hotărani (ruda lui Nedelco Bălăceanu) și soția acestuia, jupâneasa Neaga din Cislău. De atunci datează cel mai vechi act scris despre acest sfânt lăcaș, în care se menționează „Sfânta Mănăstire a Marelui Mucenic al lui Hristos, Gheorghe”. Dintr-un alt document aflăm că Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a sluijit ca Mitropolie 30 de ani,[3], în decursul unei perioade de aproximativ 100 de ani. În tot acest timp, scaunul mitropolitan de aici a alternat cu alte sedii, după cum preferau domnitorii să își mute reședința. Astfel, pentru o perioadă a fost la Mănăstirea Radu-Vodă, unde era reședința domnitorului Alexandru al II-lea. Însă după victoria lui Mihai Viteazul la Călugăreni (1595), Sinan Pașa a invadat Bucureștiul și l-a incendiat, iar acest așezământ monahal a fost distrus. În aceste condiții, Mitropolia s-a mutat din nou la „Sfântul Gheorghe” - Vechi, iar în următorii 73 de ani a alternat cu sediul cel vechi din Târgoviște. Problema aceasta a fost definitiv rezolvată prin construirea unei impunătoare biserici, aleasă pentru a fi Mitropolie, în 1668. În același an, Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” - Vechi a devenit metoc al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din București, închinată la rândul ei Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.

Ulterior, sfântul lăcaș a apărut în documente ca Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi, prima dată fiind astfel menționată într-un hrisov al voievodului Constantin Brâncoveanu, din 1695, pentru a fi deosebită de ctitoria sa cu același hram, Biserica „Sfântul Gheorghe” - Nou, situată în apropiere.

De-a lungul secolelor, Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a cunoscut și unele perioade de declin. După cum menționează istoricul G. I. Ionescu - Gion, aceasta era considerată „o biserică bogată”, însă în vremurile grele prin care a trecut și-a pierdut multe dintre proprietățile pe care le avea.[4] La toate acestea se adaugă și pagubele suferite în urma calamităților care s-au abătut asupra orașului București. A ars în incendiul din 1718, dar a fost refăcută cinci ani mai târziu, în 1724. Cei care au ridicat-o au fost Iamandi Dragul Chiurci-bașa, starostele breslei blănarilor, împreună cu soția sa Smaranda, care erau urmași ai vechilor ctitori. Despre această nouă biserică nu există prea multe informații. Se știe doar că a rămas neclintită timp de 123 de ani, deși a fost zdruncinată de marile cutremure din 1802 și 1838. Ceea ce a distrus-o până la temelie a fost incendiul din 1847, care a izbucnit în ziua de Paști. Din descrierea făcută de istoricul G. Potra aflăm că în mai puțin de o oră „toată partea de răsărit a orașului nu era decât un foc uriaș”, apoi în câteva ore flăcările au prefăcut „în ruine înfiorătoare o parte dintre cele mai frumoase, mai populate și mai bogate cartiere ale Capitalei”.[5]În acel incendiu, care a durat câteva săptămâni, au fost arse 12 biserici din centrul Bucureștiului, unele fiind distruse complet, printre care și Biserica Sfântul Antonie cel Mare, numită și Biserica Pușcăriei, care nu a mai fost refăcută. În ruinele acestui sfânt lăcaș, care era situat lângă Curtea Veche, a fost găsită atunci icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare, scăpată ca prin minune din foc. Doi ani mai târziu, icoana (ce datează probabil din secolul al XV-lea) a fost adusă la Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi, care fusese între timp rezidită de preoți, enoriași și de ctitorul Mariniciu Petrovici. Atunci a primit sfântul lăcaș hramurile Sfântul Mare Mucenic Mina și Sfântul Cuvios Antonie cel Mare.

Despre existența bisericii ne vorbește și pisania: „Această Sfântă biserică unde se prăznuiește hramul Sf. Gheorghe s-au zidit din temelie de Jupân Nedelcu și soția sa Anca la anul 7000 figurând 30 ani scaun de Mitropolie, după aceea învechindu-se s-au prefăcut de D-lui Iamandi Dragul Chiurciu Bașa cu soția sa Zmaranda sub domnia lui Niculae Alexandru Vv. În anul 7232 și la 1847 martie 23 la focul cel mare a fost mistuită cu toată zestrea și rămânând numai două ziduri și după stăruința D-lui Mariniciu Petrovici a preoților Bisericii, a enoriașilor și altor ajutători s-a preînnoit iarăși în zilele Prea Sf. Sale Părintelui Mitropolit D. D. Neofit. Iar la hram se va face mângâiere la săraci după venitul Bisericii ”.

Biserica în prezent

Noul așezământ de închinăciune, ridicat în 1849, a rezistat doar până în 1875, când epitropia a hotărât să-l dărâme, deoarece era foarte șubred. Tot atunci au început lucrările de reconstruire a unui alt lăcaș de cult, după planurile inginerului Dumitru Poenaru, care s-au finalizat după șase ani. Clădirea are ziduri groase de aproape un metru, pe fundații de beton și cărămidă. În ceea ce privește arhitectura, biserica este clădită în stil baroc ucrainean și are plan triconc. Decorul exterior este alcătuit din pilaștri cu capiteluri neocorintice, iar deasupra pridvorului se află un fronton neoclasic. Pronaosul, de formă pătrată, este supralărgit, fiind caracteristic secolului al XIX-lea. Naosul are două abside foarte adânci, semicirculare la interior și poligonale la exterior, și este încununat de o turlă joasă. Încă de la construirea bisericii, sub Sfântul Altar a fost amenajată o criptă mortuară pentru ctitori. Pictura, considerată a fi una din cele mai bine reușite în stil oriental, aparține profesorului Gheorghe Pompilian, fiind executată după modelul celei din Biserica Sfântul Nicolae - Şelari, care a fost realizată de maestrul Gheorghe Tattarescu. Catapeteasma este din lemn de paltin și a fost sculptată în stil baroc ucrainean de Petre Babic. În 1881, când a avut loc sfințirea lăcașului de cult, au fost adăugate alte două hramuri: Sf. M. Muc. Teodor Tiron și Sf. M. Mc. Dimitrie. După aproape 60 de ani au fost făcute primele reparații majore, deoarece suferise unele pagube în timpul cutremurului din 1940. Mai târziu, biserica a mai avut nevoie de unele intervenții: în 1964 a fost renovat exteriorul, în 1985 a fost spălată toată pictura, iar în 1998 a fost reînnoită în exterior.

Prima școală domnească de slovenie

Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a avut un rol însemnat și în istoria învățământului din București, deoarece în curtea sa a existat, timp de trei sute de ani, o școală de slovenie. Nu sunt date precise privind înființarea acestei instituții, dar se pare că exista încă din secolul al XVI-ea. În schimb, sunt informații documentare care vorbesc despre două perioade distincte în istoricul școlii.

De la începerea activității până în 1775 a fost o etapă activă, de „glorie didactică”, instituția fiind susținută financiar de Mitropolie, atunci când avea sediul în această biserică.[6]. Aici erau pregătiți preoții de mir și călugării din București, logofeții care scriau hrisoavele, precum și traducătorii de acte din slavonă în română. Era o școală specială care răspundea unor nevoi de organizare bisericească și de cancelarie, într-o perioadă în care slavona era limba cărților bisericești și a slujbelor religioase, dar și a documentelor din cancelaria domnească. În secolul al XVII-lea, erau și alte instituții asemănătoare în țară, dar cea de la Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi avea autoritate didactică față de celelalte. Faima ei se menținea nu doar în țară, ci și în sud-estul european, de unde veneau mulți elevi pentru a învăța slavona. Domnitorul Șerban Cantacuzino a reorganizat-o ca școală domnească, tot el fiind și întemeietorul Academiei de la Mănăstirea Sfântul Sava.

A doua perioadă din viața școlii de la Biserica „Sfântul Gheorghe” - Vechi a început cu reorganizarea făcută de Alexandru Ipsilanti, în 1775, și a ținut până în 1847, când incendiul a prefăcut în cenușă întreg așezământul. În această etapă, școala a fost așezată pe baze solide și a continuat să se bucure de faimă. În programa sa didactică a adăugat și cursuri pentru limba română și astfel și-a pierdut caracterul său special de școală de slovenie. La mijlocul secolului al XIX-lea, aici și-au început activitatea, până la construirea propriilor școli, și renumitele licee din București, „Gheorghe Lazăr” și „Gheorghe Şincai”. Tradiția s-a continuat apoi prin transformarea acestor două licee în Școala ajutătoare pentru surdomuți din București, care în anii '80 a fost transformată în trust de construcții.

Note

  1. Institutul Național al Patrimoniului http://patrimoniu.gov.ro/ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice
  2. Constantin G. Giurescu, „Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Editura pentru Literatură, București, 1966, p.353.
  3. Preotul George I. Gibescu, „Istoricul Mitropoliei Ungro-Vlahiei și Mitropoliții Țărei Muntenești”, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1907, pp. 21-23.
  4. G.I.Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, București 1899, p.189
  5. George Potra „Din Bucureștii de ieri” vol I, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1990, pp.154-156.
  6. George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990, p. 8.

Bibliografie

  • Preot Marin Dumitrescu, Istoricul a 40 de biserici din România, vol. II, Editura Stabiliment de Arte Grafice Albert Baer, București, 1902
  • D. Papazoglu, Istoria începutului orașului București astăzi capitala României și reședința I.S. Carol I de Hohenzollern, domnitorul românilor, Tipografia Ion Weiss, București, 1870, p. 298
  • Nicolae Iorga, Istoria învățământului românesc, Editura Casei Școalelor, București, 1928

Legături externe