Biserica „Buna Vestire” (Giurgiu)

Biserica „Buna Vestire” din Giurgiu este un lăcaș de cult ortodox din secolul al XIX-lea.

Istoric

Înălţarea Sfântului locaş având hramul „Buna Vestire” sau „Blagoveştenia” a fost începută în anul 1863 de către comunitatea grecească existentă la acea dată în Giurgiu. Biserica a aparţinut statului grec până în anul 1965, motiv pentru care mai este cunoscută şi sub denumirea de "Biserica Grecească". Marea ei faimă pe care şi-a cucerit-o de-a lungul vremii se datorează atât penelului marelui pictor de biserici Gheorghe Tattarescu, pictor care în anul 1864 execută în stil renascentist tâmpla, iar în anul 1867 termină pictură murală din interior în tehnica ulei, procedeu revoluţionar la acea vreme în România, cât şi aurei de legendă care o învăluie. De-a lungul vremii, sfântul locaş a rămas neatins în urma unui incendiu provocat de un trăsnet, nu s-a prăbuşit în urma nenumăratelor cutremure de pământ devastatoare, deşi, paradoxal, cărămida este făcută manual, iar plafoanele din paiantă, pe când numeroase clădiri din jur, făcute din beton şi cărămidă trainică de fabrică au fost avariate. La acestea,se mai adaugă şi faptul că în două rânduri a fost la un pas de demolare, dar Dumnezeu a salvat-o în chip miraculos. Giurgiuvenii cred că biserica are un har deosebit, iar icoanele sunt făcătoare de minuni.

Descriere

Biserică se află amplasată chiar în centrul urbei. Este de mărime mijlocie. Lipseşte turla, lucru neobişnuit pentru bisericile construite în stil bizantin din România. Acest fapt o face să pară smerită precum o cuvioasă maică încărcată de ani şi de fapte bune. Este o expresie a duhului de smerenie ortodox, aşa cum a fost înţeles de ctitorii acestui sfânt locaş. Orientarea edificiului este canonică, cu altarul spre răsărit, punct cardinal închipuind locul de ridicare al Soarelui Dreptăţii, Iisus Hristos, altarul sărutând în fiecare dimineaţă lumină văzuta, precum întreaga Ortodoxie sărută lumină nevăzută a Mirelui Ceresc. La fel ca celelalte biserici în stil bizantin, sfântul locaş este împărţit în trei încăperi principale: nartică, naos şi altar. Are şi un pridvor împodobit cu frumoase ornamente. Acesta este închis, iar deasupra lui se află clopotniţa. Fundaţia este de piatră, iar pavimentul pavat cu dale. Formă bisericii este de navă trilobată, având un plan cruciform, caracteristic arhitecturii bizantine. O tâmplă (catapeteasmă) de lemn, care are 64 de icoane, dispuse pe patru niveluri, pictate în întregime de Gheorghe Tattarescu, desparte naosul de altar. Pe primul nivel se află icoanele împărăteşti, icoana Mântuitorului şi a Fecioarei Maria. Icoana Mântuitorului Îl înfăţişează pe Iisus Hristos binecuvântând. Chipul Său este aureolat de o lumină nepământească. Artistul a ştiut să redea bine măreţia Lui dumnezeiască, atât de înfricoşătoare ochiului omenesc, dar, totodată, să nuanţeze blândeţea, bunătatea şi duioşia Lui, realizând o adevărată capodoperă, din păcate, foarte puţin cunoscută. Icoana Maicii Sfinte, purtând Pruncul în braţe, o înfăţişează pe Fecioara Maria ca o mamă fericită. Pruncul Iisus din braţele ei priveşte undeva în depărtare, parcă încercând să cuprindă cu privirea Lui dumnezeiască întreaga omenire coruptă de păcat. Icoana hramului bisericii înfăţişează binecunoscuta scenă când Arhanghelul Gavriil vesteşte fecioarei hotărârea lui Dumnezeu cu privire la destinul ei şi al nostru. Din icoană, iradiază o lumină şi o căldură nepământească, dătătoare de linişte şi siguranţă. Artistul a ştiut şi aici cu mult meşteşug să apropie imaginea de sufletul credinciosului atât de mult, încât acesta să participe la misterul evenimentului cu o intensitate şi înţelegere deosebită. Întreaga icoană pare atât de sfântă şi familiară. Pe nivelul al doilea, deasupra uşilor împărăteşti, se află icoana "Cinei cele de Taină". Momentul când Mântuitorul descoperă vânzarea lui Iuda, ucenicilor Săi, este zugrăvit emoţionant, de o manieră care să ne facă să ne gândim la marii voievozi români, care le descopereau căpitanilor că vor muri trădaţi de unul din oamenii lor de încredere. Tot pe nivelul al doilea se găsesc cele douăsprezece icoane care înfăţişează cele douăsprezece praznice împărăteşti. Pe nivelul al treilea se află o suită de şase icoane înfăţişând pe cei doisprezece apostoli, aceştia fiind grupaţi doi câte doi. Nivelul al patrulea este rezervat celor doisprezece prooroci ai Vechiului Testament. Pe plafonul pronaosului este zugrăvită Sfânta Treime formată din cele trei persoane dumnezeieşti, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar pe cel al naosului se regăseşte imaginea ce reprezintă pe Iisus Pantocrator, pe Mântuitorul în slava Sa. De o frumuseţe deosebită sunt şi celelalte icoane care, împreună cu cele descrise mai înainte se îmbină într-o armonie desăvârşită.

Anul 1965 şi minunea care a avut loc atunci

În anul 1965, când sfântul locaş îşi prăznuia centenarul, autorităţile comuniste impun administraţiei bisericii să doneze municipiului o parte din terenul ei, pentru a se începe construcţia unui nou bloc de locuinţe. Apoi,i se pune în vedere preotului paroh, venerabilul Ieremia Decu, să elibereze biserica de obiectele de cult, deoarece s-a hotărât demolarea ei. Vestea a căzut ca un trăsnet. Nu numai enoriaşii, ci mulţi giurgiuveni iubeau biserica şi o frecventau. Toţi se rugau Fecioarei Maria, patroana locaşului să nu-i lase. Mulţi aveau lacrimi în ochi. Dumnezeu i-a trimis parohului un gând înţelept: să apeleze la ambasada Greciei. Preotul împreună cu administratorul fac demersuri. Autorităţile condiţionează menţinerea ei de renovare. Totuşi, statul grec nu este dispus să facă investiţii. Mai rămânea o singură soluţie: ca Biserica Ortodoxă Română să o preia şi să suporte financiar cheltuielile renovării. Lucrul era posibil deoarece, cu excepţia a cinci familii de origine greacă, ceilalţi enoriaşi erau români. Stăpânirea jubila. Nu credea că Patriarhia română va face asemenea gest. Totuşi, spre surprinderea tuturor, B.O.R. acceptă. Este incontestabil şi meritul celui de-al treilea patriarh, Iustinian Marina. Biserica era salvată. Lucrările de renovare au început imediat. Enoriaşii fac donaţii. Dar după cinci ani, preotul Iermia Decu se îmbolnăveşte şi trece la cele veşnice. Succesorul lui, preotul Lucian Manicatide este instalat ca paroh la 1 octombrie 1980. Acesta continuă procesul de restaurare. Când nimeni ne se mai aştepta, autorităţile revin la vechea obsesie. În anul 1987, se comunică oficial decizia de demolare. Vestea a îndurerat pe toată lumea. Preotul şi enoriaşii erau disperaţi. Se roagă în taina Fecioarei. Omeneşte,nu mai era nimic de făcut

Ambasadorul Statelor Unite şi a doua minune

În aprilie 1987, noul ambasador al Statelor Unite, Roger Kirk, face o vizită la Giurgiu. Întrucât se ştia că înaltul demnitar american este şi un mare amator de artă autentică, în special artă sacră, în programul vizitei a fost inclus şi un obiectiv religios de valoare. Aceasta nu putea fi decât o biserică pictată de un mare artist. Lesne de înţeles, autorităţile evită biserica de la Giurgiu şi se decid pentru biserica din satul limitrof, Vedea, pictată tot de penelul lui Gheorghe Tattarescu. Din cauza unor disfuncţionalităţi administrative, programul vizitei este dat peste cap. Intervine criza de timp. Totuşi, ambasadorul insistă să viziteze biserica. Brusc şi inexplicabil, vremea se strică şi este nevoit să renunţe. Se pregăteşte de întoarcerea la Bucureşti. Dar în ultimul moment, nu se ştie cum, a aflat de existenţa bisericii din Giurgiu. Insistă să o vadă. Impactul emoţional a fost zdrobitor. Înaltul demnitar a rămas mut în faţa splendorilor de aici. Măreţia şi nobleţea icoanelor l-au copleşit şi tulburat. Se spune că, atunci când a ieşit din biserică, era cu totul schimbat. Şocul emoţional a fost atât de puternic, încât niciodată nu a încetat să se intereseze de soarta sfântului locaş.Cel puţin ,în acel an,demolarea a fost considerată inoportună. Cu toate acestea, spectrul buldozerelor dictaturii a continuat să planeze peste gingăşia de paradis a sfintelor icoane şi a picturilor murale din sfântul locaş. Căderea regimului ateist, în decembrie 1989 a pus capăt acestui coşmar.

Sfântul locaş după căderea regimului ateist

La câteva zile de la căderea dictaturii, în sfântul locaş au fost adăpostite ajutoarele trimise de Occident pentru populaţie. Într-o revistă locală, „Ziua de Giurgiu”, avea să apară un articol semnat de Gabriel Iordan-Dorobanţu, unde se arătau pentru prima dată minunile înfăptuite de Dumnezeu cu acest sfânt locaş, precum şi abuzurile dictaturii ce voia să-l demoleze. După Revoluţie, procesul restaurării a fost de lungă durată. Astăzi, biserica, complet renovată străluceşte într-o splendoare de neimaginat.

Bibliografie

• Gabriel Iordan-Dorobanţu, Biserica „Buna Vestire” din Giurgiu/Între legendă şi adevăr ( Ziua de Giurgiu, nr. 1, octombrie 1995)